Fără liste

Nu-mi amintesc să-mi fi propus lucruri de genul „de luni scot murăturile din viaţa mea”, „de mâine mă abţin de la piersici” sau „de pe 1 voi gândi mai puţin”. Îmi pare că cel mai bun moment pentru planuri îndrăzneţ-schimbătoare este acum. De ce-aş amâna până peste 3 zile şi v ore? Ca să mă bucur de respectivul viciu cât moare încet în comportamentul meu? În fine. Probabil că acum a fost uneori momentul potrivit de vreme ce, chiar sub impulsul foarte impulsiv de la momentul r, situaţia fusese intens analizată şi dezbătută de gemenii interni rămaşi în pronunţare. Trebuia să fi existat un clic declanşator care să ma inspire în a spune cu graţie violentă stop. A mers o perioadă, cred. Pentru că nu se rezuma la vicii, ci la comportamente prin viaţă care erau influenţate şi de personajele faţă de care-mi făceam respectivele promisiuni.

Adăugaţi o legendă

Poate că din cauza improbabilităţii rezultatului şi lipsei de vicii general acceptate (ale mele sunt mai grave şi mai bolnave decât fumatul şi celelalte) doar anul trecut m-am jucat cu listuţă de dorinţe pe 2011. Eşec! Eşec major! Mi-au ieşit prea puţine, adică unele din cele câteva ce ţineau strict de persoana mea, restul fiind năzuinţe pe care universul ar fi trebuit să le pună la cale în calea mea. Bineînţeles, cu propria-mi contribuţie inclusă, dar era nevoie de un praf de magie universală. Acum, mă abţin de la a face liste şi reiterări. Sper totuşi să nu fie cazul să fiu de acord cu ceea ce scria un bătrân de la un azil pe panoul cu gânduri şi dorinţe de Crăciun, alături de concretele visuri de călătorie, sănătate, vizite mai dese etc: „Doresc să nu-mi mai doresc.” Există momente când mă aflu între aceleaşi ghilimele, dar mă lupt cu mintea-mi să înlătur această otravă. A nu-ţi mai dori e echivalent cu a muri sufleteşte şi, chiar dacă sunt zile cu administrare de doze de moarte sufletească lentă, mă încăpăţânez să găsesc caut motive pentru reversul acestei morţi.

Aşadar, pentru 2012 îmi doresc rezumat într-o singură năzuinţă, aşa cum mai multe drumuri duc la acelaşi acolo. Diferenţa dintre ele este de timp, de viteza cu care poţi să le parcurgi având în vedere starea diferită a drumului, de peisajul de pe margini şi din faţă, de energia emanată de locurile de trecut prin şi, eventual, de cine te-nsoţeşte. Cu riscul de a repeta o concluzie dintr-un post anterior, dar cu o convingere că repetarea înseamnă determinare crescândă, vreau ca 2012 să fie cel mai voluptuos an al existenţei mele, sau, cum spunea o blondă care gândeşte, sfârşitul lumii pe care am ştiut-o până acum. Va fi! Asta subsumează zeci sute de dorinţe mai mici, împărţite pe variantele-drumuri cu acelaşi sens şi scop, pe care nu îndraznesc totuşi să le mai adun. Ştiu doar că trebuie să-mi strâng forţa disipată prin cotloane de 2011, să zic da atunci când am spus nu şi viceversa dacă e cazul, plus altele şi altele spre acolo, unde mă aflu eu în variantă îmbunătăţită, cu zâmbete, entuziasm şi upgrade la realitate.

Tu, da, da, tu ce-ai vrea să se petreacă până la sfârşitul anului viitor?
Foto 1.

Există urări

Cuvintele de mai jos sunt scrise pe bâjbâite într-o seară cu o lună înfometată care înghiţea brazi. Lumina era insuficientă pentru scrijelire, dar am descifrat ulterior. Pacea locului era exemplară şi contagioasă pentru suflet. Se voia o descriere, dar realizez că se poate converti într-o urare şchiopătândă faţă de cele din categoria „fieca”.

Există locuri din care nu mai vrei să pleci pentru că te inundă energia lor şi senzaţia de linişte care îţi înmoaie toate particulele. Acolo unde timpul stă, depărtarea de cotidianul bolnav e irelevantă, iar semnalul telefonului inexistent. Locurile în care, chiar ştiindu-te absolut deconectat de lumea ta, eşti pur convins că nimic rău nu se poate întâmpla în lipsa ta, aşa că nu te zgândără că lipseşte ultima liniuţă de reţea. Căci reţeaua e formată din tine, copaci, stânci, iarbă, cer şi oareşce meditaţie. Zăpadă, după caz şi preferinţe. Acolo unde vântul bate ferit de răutatea din oameni şi din afara lor. Acolo unde e posibil să ardă trufaş un foc într-o sobă cât să-ţi încălzească sufletul răcit pe pământ. Acolo unde apa are poveşti şi mâncarea capătă gust. Acolo unde poţi fi tu fără chingile autoimpuse de supravieţuirea în realitate. Unde aerul e tânăr şi suficient. Unde toate iţele par a avea sfârşit şi descurcare, iar viaţa un minim de sens. Ah, măcar un minim.

Într-un loc de genul sper să ajung din nou, curând, unde „curând” nu are interval definit, dar începe fix în acest moment. Măcar să ţin în braţe speranţa asta cu credinţă în minuni ataşată, căci logica şi realitatea vorbesc în alte limbi. Într-un asemenea loc vreau să ajung prea foarte des in 2012. Care, fie vorba/promisiunea cu/faţă de mine însămi, îmi va fi cel mai superbun an. Bun, deci la fel îţi urez şi ţie: să te prindă convenţionalele serbări-sărbători într-un loc asemenea dacă ţi-o fi cu plăcere, iar 2012 să ningă cu ocazii şi binecuvântări de astfel de locuri. Oamenii pe care-i vrei şi care vor să fie incluşi în locuri, în drumul spre, în suflet şi în atmosferă.

Există locuri, există oameni

Decembrie m-a ajuns la altitudine fizică, nu mintală. El sau venirea lui m-a făcut mai reflexivă şi mai melancolică decât toată toamna îngrămădită în puţine zile fără soare extern. Că-n rest, apele nu s-au agitat a gri şi ploi. Din nou, în plan extern. Aşă că, dintre rânduri de suflet, transmit gânduri din seria „există”.

Există locuri de care mi-e doar aşa cum îmi e dor de unii oameni: cu trup, cu suflet, cu minte, cu lumină. Tânjesc după ele ca dupa unii oameni: vreau să fiu acolo, să le văd, să le aud armonia, ascult muzica, simt energia, să mă încarc cu bucuria lor, să ating viaţa din ele.

Sunt câteva locuri de care acum am nevoie aşa cum am nevoie de unii oameni. De aceia care au marcat locurile, unii cărora locurile le-au marcat comportamentul. Combinaţii voluptuoase în situaţii incredibile, incomparabile anterior sau ulterior pentru care aş dar nişte zile, luni, ani din viaţă doar-doar aş putea să le distrug caracterul principal de irepetabilitate. Nici nu mi-e frică de posibilitatea pierderii farmecului prin întâmplarea a 2a oară. Esenţele rămân fermecătoare indiferent de câte ori ne apar în drum.

Nu credeam că dorul poate să atingă aşa grade de intensitate şi imensitate. Dorul de locuri, adică. Cu cel de oameni încă mă joc. Sau se joacă el crescând.
Sunt câteva locuri în care aş vrea să mă pot teleporta constant. Pentru puţin timp, măcar cât să gust o linguriţă de amintiri la faţa locului. Nu mă gândesc să compar intensitatea cu cea a dorului de oameni. E ciudat cum au individualitate, dar parcă dorurile se întrepătrund. Oricum, mi-e dor şi de locuri sau de oameni luaţi separat. De prieteni dragi şi de locuri prietenoase.
Who is knocking?

Moşii universului

Moş Nicolae mi-a plăcut întotdeauna mai mult ca Moş Crăciun. Poate pentru că era mai misterios, nu ştiam cum arată, pe unde şi de unde vine, cu ce, cum îl cheamă pe renul/animalul trăgător al vreunui mijloc de transport etc. Deci, mai puţin marketing cu variabile cunoscute şi general acceptate (haina şi căciulă roşu cu alb) şi cu o tolbă mai multă imaginaţie. Iar, în imaginaţia mea. moşu' avea aromă de portocale sau de mandarine în vremea când nu existau hypermarketuri şi oferte la kilogram sau plasă. Apoi, avea bucuria suprizei. Nelimitată, nemăsurabilă. Deşi era singura dimineaţă din an în care m-aş fi trezit cu drag devreme. Şi ce s-au mai schimbat lucrurile.

Bineînţeles, în timp, s-a dus faza cu ghetuţele, dar am rămas cu o oarecare nerăbdare care s-a transformat în aşteptarea a ceva mai mult decât în aşteptarea unor lucruri anume. Iar anul trecut moşu' a fost aşa darnic încât a lăsat universul să-mi ofere o reîntoarcere energizantă şi plină de lumină în ochi. Şi-n ochii mei, normal. Dădeam o pagină cu scris ca să văd pozele colorate de pe verso. Erau culorile sufletului meu. Aş vrea să reeditez senzaţia şi lumina, dar nu mai am pârghiile de-atunci. Probabil şi culorile s-au estompat.

Oricum, indiferent de încrederea în ei, moşii ăştia ar trebui să ne lase speranţe. De ce vrem noi. De ceva-ul de care ziceam. Care n-a apărut în bocanci în noaptea cu pricina, nici ieri toată ziua, dar pe care mă încăpăţânez să cred că-l aştept şi că vine.

Să lăsăm universul să ne ofere mici moşi în fiecare zi! Eu încă mă întreb dacă unele lucruri cu surprize incluse sunt de la el, de la univers, adică, prin moşii zilnici.

Noapte bună, copii!

[Am evitat să fac recenzii aici. Mi se pare că n-am citit suficient cât să pot critica un roman într-un mod atât de public. Dar, de la un punct de enervare încolo, realizând că în căsuţa mea virtuală regulile mi le fac singură şi cititorii tot eu îi adun sau alung, am conchis că n-ar strica să mai pun o părere (deci abandonez preţiosul „recenzie”) despre nişte titluri aprofundate. Cu tot cu al lor conţinut, evident.]

De Radu Pavel Gheo n-auzisem şi-mi pare rău că nu l-am descoperit mai devreme. Cred că în Dilema Veche citisem o recenzie (chiar părea) a romanului despre care comentez şi eu, dar, de la momentul respectiv până la cel în care m-am apucat de lecturat, au trecut peste mine o primăvară, o vară, nişte furtuni şi o samă de cuvinte. Iniţial am considerat locul de lectură drept factorul care-i creştea cota, deşi, într-un mediu cu o frumuseţe care mă atingea aproape fizic, cititul era doar o opţiune. În fine, am terminat ultimele X pagini acasă, suficient cât să realizez că locul era doar o bijuterie: arată bine, te face să te simţi bine, dar nu schimbă substanţa. Romanului. După această gargară asumată (deh, am promis părerea, nu recenzia), îţi spun că acest roman m-a fascinat teribil, cum n-a mai făcut-o vreo carte în ultimii R ani, probabil după Vraciul lui Dołęga-Mostowicz sau după Drumul egal al fiecărei zile, Gabriela Adameşteanu. 

Mie-mi place viaţa într-o carte. Dacă simt viaţă, multă, intensă, sadică, dulce, amăruie, romanul e de la bun în sus. Şi asta am găsit aici. Multă şi spumoasă viaţă, cu detalii suficiente cât să mă transporte în fiecare scenă, cu dialoguri specifice vârstei personajelor şi epocii, cu visurile tinereţii şi devenirea lor. Autorul mi s-a părut genial şi pentru că nu e fidel cronologiei, dar explicaţiile cu privire la an sunt date cât să nu confuzeze. Tehnica este admirabilă cu atât mai mult cu cât îi şi reuşeşte. Abia la final realizezi bildungsromanul de la o mie nouă sute B până la două mii. 

Nimicul, Normalul şi Pierdutul - 3

[ Mai jos se află finalul poveştii începute aici. Partea a2a la click ]
 

Se duce apoi la calorifer să depărteze cumva apropierea periculoasă dintre ei. El se aşează în pat pe burtă, solicitând masajul. Tac. Ea îl roagă să mai aştepte puţin pentru inspiraţia către un masaj reuşit. După şase minute, o prinde de mână şi o trage în pat, începând să-i maseze el fiecare vertebră. Se pricepe. Se lungeşte apoi şi o cuprinde în braţe, fără cuvinte, fără impulsuri. Ea e moale, nu vrea să se desprindă. Îi răsuflă prin şuviţele de păr arămiu, dezordonate acum. Stau liniştiţi, aşteptând nimicul. El îşi apropie gura însetată de gâtul ei, dar Amelia găseşte puterea să-i îndepărteze faţa cu o mână. Îşi întoarce corpul către al lui, ferindu-se cât poate. Dan o strânge la piept, iar ea se cuibăreşte astfel încât să nu-şi intersecteze buzele cu ale lui.

- Cum e viaţa la 23 ani?

- De căcat, răspunse ea rapid ca şi cum ar mai fi reflectat la asta de sute de ori.

- De ce?

Nimicul, Normalul şi Pierdutul - 2

[Mai jos se află continuarea poveştii începute aici.]

La sfârşitul unui adventure park improvizat original stă Dan. Amelia ajunge prima şi au timp să mai schimbe cuvinte şi luciri.

- Câţi ani ai, Amelia? se pomeni asaltată de o întrebare cu privire fixă ataşată.

O nelămureşte maxim apropierea lui de faţa ei urmată de o depărtare bruscă în căutarea coechipierilor, de altă apropiere şi tot aşa. Mişcare strecurată printre întrebări scrutătoare. N-o crede că are 23 ani, discuţiile şi poziţia din firmă intuită de el îi confirmă opoziţia.

- Haha, dă-mi un buletin.

- N-ai nevoie de buletin. Mă poţi crede sau te poţi resemna într-o dilemă.

Acte nu dau.

Se amestecă apoi în zodii şi compatibilităţi, vârste şi ocupaţii, într-un flux natural, fără eforturile de evitare a tăcerilor stânjenitoare.

Seara, când Amelia coboară în restaurantul hotelului, îl vede mâncând singur la masă. Aerul tare şi apropierea lui îi dăduseră bruma de stare pe care-o credea prăfuită într-un trecut marca Radu. Acum e jucăşă, sclipitoare, cu părul strălucind mai frumos, cu hainele stând mai bine pe trup.

Altă poveste, altă distribuţie : Nimicul, Normalul şi Pierdutul - 1

Atmosfera e apăsătoare, uşor gri, fiindcă doar rareori soarele mai salută centrul Bucureştiului de printre nori. Nu e aglomerat, dar nici lipsit de agitaţie. Corporate, hippie, ieşiţi sau foarte intraţi în tipare, trecătorii au desenată pe chip veselia apropierii de weekend. Amelia îi analizează curioasă. Îşi alege câte o persoană dacă îi sare ceva în ochi, fie că e geaca sau strălucirea din privire. O urmăreşte până îi iese din raza vizuală. Se felicită că a programat întâlnirea cu tipul de la firma de team-building în faţă la Grand Café Van Gogh. Poate observa atâţia oameni. Se joacă în minte cu scenariile: unde se duc, ce-au mâncat la prânz, cu cine locuiesc. Se amuză, se uită la ceas fără iritare, cu răbdarea omului care s-a împăcat cu timpul, care ştie că cea mai bună relaţie cu abstractul duşmănit e cea în care îl iei ca atare, un etalon, o convenţie, şi nu elementul central al vieţii. După colţul BNR-ului apare un tip cu o alură ce i-ar fi reţinut privirea mai mult dacă nu sesiza că se îndreaptă spre Van Gogh şi ar fi cam dubios să-l fixeze aşa.

- Bună! Tu semeni cu Amelia, îi zise cu uşurinţa unui zâmbet poznaş.

Cine-a inventat parcul turistic?

Deci (pentru că este realmente o concluzie) eu iubesc România. Voi striga asta cât voi avea aer în plămâni şi emisferă cenuşie. Da, e posibil ca jumătate din tine să mă urască acum pentru afirmaţie. Totuşi am motive s-o iubesc, dar nu le dezbat. Iar asta se întâmplă după o perioadă de negare a potenţialului autohton urmată de o reîntoarcere către adevărul meu. Am raţiuni să-mi imaginez cum le crăp buza celor care o numesc Românica având un surâs semi-sarcastic şi semidoct lăsând să se înţeleagă că ştiu ei mai bine şi simt ei cum merg treburile. Acum mă şi contrazic cu toţi atotştiutorii care văd de aici fără binoclu, sau cu mină de turist, cum curge mierea-n fluviu la alţii. 

În fine, nu despre subiectul iubirii de ţară voiam să-ţi vorbesc. E vorba de explozia de bucurii pe care mi-o produce un lucru bine făcut de oameni bine intenţionaţi şi bine ancoraţi. Ultima descoperire de genul a fost ceva ce se intitulează Parcul Turistic Poiana.

Non-sens-ul de azi

Mi se pare că m-a prins noaptea de picior. M-a plouat zdravăn cu bruma ei şi-apoi m-a rostogolit pe ultima urmă de iarbă din curtea unei case pe care n-o cunosc. Părea familiară, avea potenţial de karmă bună, dar nu era ce crezusem. M-a lăsat în frig să visez cărarea fericirii condimentată intens şi aromat cu ce-ar fi putut fi dacă. Mai târziu m-a călcat un buldozer de octombrie pe care l-a adus soarta în rezervaţia mea naturală. Să-l ia dracu! Sunt fără sens în cuvinte puţine. Aşa că nu cautaţi înţelesul.

Încă mă mai gandesc că viaţa e mişto. A cui? Nu ştiu. Administrez probe. Ascult un cântec stupid pe care, spre evitarea dubiilor de oameni cretini, i l-aş adresa vieţii şi doar ei. Deci, da. Pentru viaţă! Închin o cană cu ceai foarte verde. Am chef să mă doară-n pix şi să-i dau pe toţi în păstârnac.

Melodia idioţică de care ziceam:

Recreare de lucruri frumoase

În seara asta am avut chef de gel de duş cu cireşe şi caise. Sună amuzant numele lui oarecum italian. Esenţialul provine din momentul în care m-a transportat. Am remarcat semnul care indica nerecomandarea consumului aşa că l-am folosit în scopul pentru care a fost fabricat. Am aprins lumânarea în formă de borcan cu dulceaţă de căpşuni şi am scris scrisori cu destinaţie necunoscută şi adresări absente. Mi se făcuse poftă să văd cum curge cerneala pe foi de expediat în neant de viaţă. Am avut chef să îmbrac pijamalele cu Little Miss Sunshine pe care-am amânat de-atâtea ori să le donez cuiva mai apropiat de mesaj. Cuprindea o stare de lucruri în momentul în care le-am primit.

Am avut curaj să am urechi pentru inima-mi. Nu mi-era dor să mi se tânguiască. Primise shut up prea de curând şi prea bizar. Ciudat organ. Dă culmile cele mai cele şi prăpastille cele mai ne-cele. Păcat că merge încontinuu, mi-aş dori s-o doară şi pe ea fix în ce stă. Adică în partea dorsală.

Vara plinădecuvinte

Odată cu vremea recent absurdă mi s-a terminat şi vara. „Mi” pentru că mi-o arog, fiecare vară e a mea. Nu ştiu cine deţine celelalte anotimpuri, dar verile sunt pentru mine. Chiar dacă pare că pierd proprietatea asupra lor cu fiecare an care trece şi-mi lasă un gust din ce în ce mai searbăd. Nu mă opresc să sper la mai bine. 

Mi-am amintit de tradiţia pe care mi-am creat-o rememorând pe-aici lucrurile pe care le-am învăţat în acest supra-anotimp. Uitându-mă peste post-urile din anii trecuţi îmi pare c-au trecut milenii de când am conştientizat ce-am scris acolo. Habar n-am dacă încă mai ştiu tot.

Cum stăm cu moartea?

În ultimul timp m-am gândit mai mult la moarte. Nu pentru că ar fi fost cazul, ci doar pentru că am avut timp să reflectez şi să filosofez cu cealaltă parte din interior. Am stat la un ceai cu mine însămi să ascult ultimele dume. Trecuseră nişte fluvii peste noi (mine+eu, se-nţelege) şi n-am apucat de-atunci să mai gust sinceritatea debordantă. În plus, am citit ceva articolaşe cu regretele oamenilor pe patul de moarte. La propriu, căci se fundamentau pe observaţiile făcute de o infirmieră referitor la pacienţii pe care i-a îngrijit. Bine, trebuie privit dincolo de uşoara dulcegărie transmisă. Subconştientul şi-a făcut treaba şi iminenţa morţii se tot punea în discuţie. Iar, dinainte să moară nenea Jobs, aveam deschis în browser discursul lui de la Standford, dar am tot amânat. Astăzi l-am ascultat de două ori. Ca să fiu sigură atât că-l înţeleg corect cât şi că subconştientul şi conştientul vor reţine câteva din lucrurile pe care le spune înţeleptul. Mi s-a părut fabuloasă ideea conform căreia mândria, frica de eşec sau de ruşine pier dacă te raportezi la moarte. Deşi mai e cale lungă până când aş putea acţiona având asta în cap. Ei, şi dacă mor mâine n-aş îndrăzni? Ei, şi dacă mor în secunda următoare nu aş spune ce cred şi face mai mult ce vreau? Oricum, nu sunt încorsetată de ce-ar spune “lumea” sau de ceea ce “se face” sau nu, dar tot am un grad de auto-limitare pe care perspectiva sfârşitului l-ar elimina. Dar (mi-)ar folosi?

Weekend-ul trecut

[Am scris pe hârtie rândurile ce urmează când chiar era vorba despre weekend-ul trecut. Acum au mai trecut alte câteva peste mine, dar mă voi referi la bucăţica respectivă de timp tot aşa. Deci,]

În weekend-ul trecut n-am avut semnal la telefon, dar am avut doruri autentice. Unele stinse tocmai prin prisma destinaţiei şi-a călătoriei, altele rămase, filtrate, curăţite puţin de otravă, deşi am senzaţia că sursa otrăvii încă zace în vreun colţ de mine. Credeam c-o să mă simt din nou bătrână, dar au fost zilele când am revenit la 18 ani. Trecuse un deceniu de când n-am mai avut sentimentul, nu vârsta în sine. Am sesizat că nu s-au schimbat multe din refrenul cântecului, doar că la partea cu „visul meu îl trăiesc chiar acum” ar mai fi de făcut retuşuri. Acum trăiesc doar cu imaginea visului şi culeg răbdarea pentru până la el. Cu toate riscurile, cu toate pietrele, cu toate. 

Acum. Aici. Armonie

Sunt aici -------------------------------------------------------->

E liber la invidie, dacă vă ajută cu ceva, dar s-o ştiu şi eu. Pe invidie, adică ;-)

 

M-am lungit pe mal uitându-mă palpabil la albastru. E şi ceva alb în structuri confuze, difuze, aruncate aiurea şi dătătoare de imaginaţii în multiple forme. Soarele îşi trăieşte ultimele clipe ale zilei de azi pe-o coamă de deal.

Ca-ntr-o meditaţie regulamentară, am lăsat fiecare parte a corpului să expire şi să inspire. Îmi simt inima pulsând şi sângele bătând prin vene. Am conştiinţa tuturor măruntaielor şi emoţiile fiecărui milimetru pătrat de epidermă. Se uită pădurea la mine cu ochiul dintr-o poiană arsă, iar copacii se înnegresc de întuneric în timp ce dansează moale armonia unei adieri. Dacă n-ar fi aşa bine şi cald unde stau, m-aş mişca în ritmul lor. Rămân aici o vreme să mai încarc din descărcate. Se colorează orizontul în timp ce apa lacului şi-a înmuiat, de asemenea, nişte portocaliu pe după conturul ce se oglindise când încă era lumină.

Pentru că e chiar aşa şi n-o pot spune mai concis de atât, îmi permit să-nchei la fel cum sfârşeam compunerile de la ciclul primar până când domnul învăţător ne-a rugat (da, cam toată clasa suferea de clişeu) să schimbăm metoda:

Ce frumoasă e lumea în care trăim!

În clipa de faţă, după meditaţiile regulamentare şi ne, îmi doresc un singur lucru: să am mereu ochi să văd asta şi să inventez nişte ochelari pe care să-i folosesc atunci când nu mai pot. Când nu mai pot a vedea frumuseţea lumii, adică. Neputinţa generală nu se vindecă aşa uşor. 

Să plouă cu ochi conştienţi, zic:-)

Judecata judecăţii

Am fost judecată de multe ori. Cu certitudine de mai multe ori decât am judecat eu. Oricât îmi pare de sinistru, judec la rândul meu, inevitabil, deşi încerc cu toate pârghiile să mă abţin. Ar fi o ipocrizie să susţin contrariul, oricum aş numi procedura: constatare, observaţie, remarcă. Nu încerc să fac o pledoarie către nejudecată, vreau doar să abuzez extrem de speranţa că am putea încerca să înţelegem înainte sau chiar în locul judecăţii. Eu mă străduiesc.

Nu mă interesează cum mă cataloghează abstractul „lumea” decât în aceeaşi măsură în care mayaşii erau preocupaţi de urşii polari, dar mă afectează şi roade puternic judecata venind de la relevanţi. Cu cât sunt mai puţini (şi numărul lor scade continuu), cu atât mai relevanţi şi cu atât mai tare judecăţile lor sunt cleşti care-mi rup constant din carne. Da, criticilor, nu mă pot dezbrăca de metafore, cel puţin pe blog. Păstrez cuvintele simple şi mai slabe de sensuri multiple pentru viaţa reală, nu pot să le expun aici cu aceeaşi uşurinţă de vreme ce nu dau nume:)

De printre ploi

Ploaia e un fenomen admirabil şi contrastant: necesară, dar nedorită, continuă în manifestare, dar discontinuă în apariţii. Spuneam cândva despre cât de mult îmi plac furtunile şi ploile furtunoase. Acum sunt pe cale să apreciez puţin, dar puţin de tot, şi ploile celelalte. Exterioare, căci pe-alea interioare ştiu ca nu le voi suporta vreodată, deşi le simt pe şi sub piele, în vene şi membre. E fascinant cum pică aproape cu toate râurile lumii, cum curge apa dulce din nişte forme pe care nu le-am putea atinge cu mâna nici dacă am fi la înălţimea lor. Pentru c-am trăit mult cu, nu printre, nori, acum îi admir şi pe ei mai mult ca-nainte.  Când n-ai ce să vezi deasupra ta în sens albastru, tot ţinteşti în sus, orice nuanţă ar avea. Mă trezesc holbându-mă la cer, timp de expunere mare în termen de fotografii mintale, doar pentru forma şi diversitatea de culori de deasupra noastră. Tu când te-ai uitat ultima dată cu atenţie la un nor? I-ai desenat cumva conturul în mintea ta recompunând culoarea din paleta sufletului tău? Ştiu, norii cenuşii ai ploilor mărunte nu au exuberanţa liniştită a pufoşeniilor albe pe fond albastru, nici forţa bleumarin a aglomerărilor furtunoase. Dar cică s-ar spune că n-am aprecia frumuseţea luminii dacă n-ar exista întuneric. Aşa o fi, eu încă aştept. Lumina de după norii cenuşii, nu întunericul.

Ştiu că nu-s multe de făcut când plouă. Se numără banii sau se fac copii. Asta dacă exista materie primă, pentru ambele cazuri. Un exemplu de activitate mi l-au dat nişte pisici pe-un pervaz unde se adăpostiseră de picuri. Dormitau somn pisicesc, se curăţau, se împungeau, se încălzeau, se uitau la trecători. Lor le era bine, deşi în aer liber. Dincolo de geamul murdar, după pervazul pătat de prea multă vreme, era culoarul unui spital şi se simţea că, indiferent de zgribulire, viaţa din ele era mai plăcută decât a neinvidiaţilor trecători.

Aş vrea să mă iei la tine. Şi pe ploaie. Nu, nu să facem copii, nici să numărăm bani. Să stăm aşa simplu şi să privim dincolo de fereastra sincerităţii pe care-am fi pătruns. Să ne bucurăm de fiecare picur care spală o negreală, sa topim neîncrederile şi să le lăsăm să curgă cu apa murdară la valea nefericirii căci noi vom fi rămas „sus” în amonte, frumoşi, adevăraţi.

Începuturile călătoriei voluptuoase

[Nu-mi amintesc exact când am început s-o citesc pe Miruna, dar am admirat-o mereu. Pentru condei şi pentru că e o blondă care gândeşte, iar mie-mi place nu doar cum gândeşte ci şi cum expune produsul gândurilor ei. Ştiu c-am început s-o aprofundez citind şi recitind din urmă când cineva prea drag mi-a spus că scriem de parcă am fi surori. Or eu mă joc de-a blogul, în timp ce ea se cheamă bloggeriţă de succes. Dar am păstrat vorbele ca pe un compliment de la cel pe care l-am acrit între timp cu siropul din scrierile mele.

Copila blondă mi-a adresat o invitaţie: să scriu despre începuturile mele, un fel de primele amintiri din călătoria în care am ajuns azi.]

Sunt atâtea de spus şi parcă nimic consistent. Fragmente şi melancolii.

Prima bucăţică de imagine este în camera crem-portocaliu cu vedere spre grădiniţă şi cu sobă de teracotă în care se bagau lemne doar din baie. Încăperea asta mi-a dezvoltat probabil dragul de căldura sobelor şi de culorile calde. Am păstrat tonurile şi pentru camera de-acum, se pare: o pasiune ce-a durat atât de mult cât mine. Tot de acolo mi se împletesc imaginile despre cum încerca fratele meu să mă înveţe a coborî din pat altfel decât cu capul înainte. Deh, de mică aveam manii distructive. Demersul era necesar întrucât, urmare a unor asemenea multe tentative şi a apariţiei inopinate, de-a buşilea, în preajma uşilor gata să se deschidă, eram plină de cucuie. Dar şi de voie-bună. Fratele meu, un artist în ale pragmaticii, folosind ustensile gen plapumă+rabdare a reuşit să-mi arate şi altă cale spre podea, nu la fel de bruscă, deci în sens invers, adică pe picioare.

Azi noapte

Azi noapte am fost în acelaşi loc unde-mi doresc să fiu de când m-am inventat. Şi pe care n-am apucat să-l aprofundez, deşi ajung acolo în fiecare noapte. Şi ziua deseori.

Azi noapte mi-am lăsat cerceii pe colţul biroului tău. Zâmbind. Ca atunci. Angoasele le-am aruncat pe fereastră, să cadă dracului în întuneric şi să se spargă.

Azi noapte m-am cuibărit la tine şi nu ne era frică de nimic. Mie pentru că aveam locul din braţele tale, ţie pentru că eram şi-aveam de gând să rămân. 

Azi noapte s-a auzit un ecou din chitară.
Azi noapte îţi străluceau ochii.

Azi noapte mă topeam de bine.

Azi noapte mi-ai spus.

Azi noapte era pace.

Vreau să existe azi noapte.

Dar azi noapte e fum. Acum.

Felurite (abia) aşteptări

Oamenilor le place să aibe aşteptări, adică atât să aştepte cât şi să se aştepte. Cu privire la a se aştepta am mai scris puţin: ecuaţia aşteptări=mici garantează o urmă de reuşită căci evită nişte frustrări când universul nu ridică omul, situaţia, obiectul, relaţia la nivelul proiecţiei anterior făurite.

Acum mă fascinează aşteptarea provenită din exprimări de genul ’abia aştept să plec în concediu şi să lenevesc’, ’abia aştept să curgă ploaia’, ’abia aştept să mă arunc în gol’ etc. Deşi ştiu că sunt umane şi naturale, am o uşoară reţinere în a înţelege manifestările de genul şi astfel generez un soi de enervare  internă pentru stupiditatea afirmaţiei. Plus că n-am replică. Ce să-i spui persoanei care abia aşteaptă să latre câinii? Că tu te-ai spânzura ca ei să i se întâmple mai repede? N-am ajuns la un astfel de nivel de empatie. Că şi tu abia aştepţi ceva pentru tine? N-ar avea relevanţă faţă de tema pusă în discuţie.

Din puf şi sâmbure - praf şi pulbere

Am puf de dat şi-un sâmbure esenţial. Mă bate ploaia nestingherită şi mă scutură vântul luându-mi fărâme de puf. Parcă n-ar şti că-mi distruge protecţia. Şi vreau să pastrez puful pentru cineva care-i va aprecia atingerea, nu pentru locuri disparate şi moarte unde îl poate purta un vânt cu aromă de sălcii pletoase în bălţi puturoase la miezul zilei toride a miezului de vară.

S-au adunat norii din cromatica albastrului cu gri închis aberdonian şi muşcă neprietenos dealurile din nordul livezii. Mai la est au coborât pe-o vale şi au înghiţit până şi copaci în amalgamul lor de culori reci. Mi-am făcut culcuş în nişte iarbă tunsă ieri. E aşa proaspătă vara. Şi de un verde aproape comestibil încât îmi vine s-o gust şi să mă hrănesc doar cu ea. Până când mi-oi face curaj, voi locui doar în verde.Vine-o furtună care parcă nu mă lasă să respir. Eh, şi-aşa nu mai sunt conectată la mlădiţa ce mi-a dat viaţă. Acum mi-au tăiat legatura şi mă zbat în lume. Rostogolire fără sens până mă găseşte şi mă ia acasă. Măcar să rămân la fel de rumenă şi să nu-mi crească riduri aşa repede. Măcar să-i pot oferi, înainte să putrezesc, din gustul meu acrişor-înţepător. Din câteva guri m-ar da gata că-s moderată la dimensiuni. Sau poate nu m-ar vrea că nu-s cea mai apetisantă care-i face cu ochiul la momentul potrivit. Da, poate fi doar o chestiune de sincronizare. Hm, nu, trebuie să mă afle pe mine.

Ah, tocmai a fulgerat. Să nu vină cu pietre c-or să mă zdrobească... Şi nu mă va mai găsi.

Oricum, înainte să rupă din mine aş vrea să mă ţină în palme, să mă adulmece cu răbdare infinită pe toată sfera imperfectă ce sunt, să se uite bine, frumos şi blând la mine ca să-şi amintească voluputuos imaginea, forma şi esenţa celei mai savuroase piersici.

Bule de viaţă

Ieri m-am revăzut cu un om drag cu care, de-a lungul timpului, am împărţit mai mult decât acelaşi an de naştere. Pentru elucidarea oricăror îndoieli derivând din această afirmaţie, relev faptul că o cunosc pe Ea a lui şi mi-e la fel de dragă, dar doar jumătate de dragă pe cât îmi sunt de dragi împreună.

Între o cafea şi-o limonadă mi-a povestit despre ultimele lor realizări, despre planurile pe care le au şi cam ce urmează să facă într-un viitor semi-apropiat. L-am ascultat cum ascultă copii mici basmele: tăcând, cu respiraţia înceată şi eliberând uşor imaginaţia cât să-mi desenze tot ce auzeam. Cu fascinaţia aceluiaşi copil care se uită cu ochii mari la povestitor. Am admirat simplitatea liniară a planului şi modul corect şi sănătos, după mine, evident, în care gândeşte. E superb să nu te complici, să nu te scarpini la perciunul stâng cu mâna dreaptă. Şi îi foarte respect pentru chestiunea asta.

Cronică târzie. Islanda - din gheaţă şi cenuşă

[ După ce v-am spus că vă aştept să ne răcorim privirile la vernisaj şi după ce v-am informat oarecum formal despre cum a fost, vă dau acum de veste ce am simţit eu la Islanda - din gheaţă şi cenuşă. Avertizez că e doar bucăţica pentru care am găsit cuvinte. ]

În prima zi a lui Cuptor, Ducu Gheorghiescu şi Adi Smădu ne-au vorbit pentru simţul vizual despre gheaţă şi cenuşă. A fost atât de convingător încât s-a simţit şi în vreme căci, greu de crezut, capitala avea un aer respirabil. Parcă se aliniase gheaţa deasupra oraşului să topească din arşiţă. Tot uşor paradoxal a fost demersul lor prin prisma locului ales pentru expoziţie: au prăvălit veridicitatea glacială şi îndepărtată a Islandei peste autenticul românesc, cald şi aproape, regăsit la Muzeul Ţăranului Român.

  Vernisajul a fost suficient de cuprinzător cât să ofere, prin alpinistul Alex Găvan, detalii despre cei doi, dar, în acelaşi timp, îndeajuns de scurt cât să nu plictisească răbdarea contemporană scurtă în natura ei. Discursurile s-au finalizat cu rezumatul filmat al expediţiei Ice and Lava 2010 care a spus atât cât să merite pus în rame de suflet. Muzica s-a acordat cu filmul într-un spectaculos dans viking. Savoarea expunerii n-are acoperire în cuvintele mele.

[ Şi-acum, despre ce-au spus ochii mei.]

Anunt

Pierdut nepasare cu ceva timp in urma. As vrea s-o declar nula, mi-ar placea s-o loveasca tare nulitatea, dar mai mult vreau sa o regasesc.
E de culoare inchisa si ar trebui sa raspunda la numele ei fara forma de dativ-genitiv a numelui meu, caci, dupa asa mult timp, a uitat sigur aparteneta ei la mine.
Gasitorului ii promit recompensa in sentimente si emotii intense ca nu mai am spatiu si nici ce face cu ele. Mai bine le ofer cuiva care s-ar descurca sa le detina.

Despre lucrurile neterminate între un el şi o ea

[ Acest articol a fost scris pentru TheSexist, un site care publică în paralel ideile unui tip şi-ale unei tipe despre un anume subiect din sfera relaţiilor. N-am înţeles de ce în coloane tipul e primul, dar e irelavantă înţelegerea mea:) Lectură voluptuoasă şi la cât mai puţine lucruri neterminate ]

Dintre cei mulţi care se-ntâlnesc cu noi pe strada vieţii nu de toţi ne rupem sau ni se rupe în acelaşi mod. Cu unii ne vedem la semafor când vin în paralel cu noi, pe unii îi salutam din mers, unora le cedăm trecerea, iar alţii ne dau nouă prioritate. Într-un fel sau altul, căci regulile nu’s aşa de stricte ca în circulaţie. Ca şi acolo însă, se trişează cumva. Natura drumului sau a minţii ne-ndeamnă să continuăm spre unde plecasem, fără abateri. Astfel, cel puţin cu una/unul într-o viaţă, întâlnirea e o experienţă similară savurării unei cafele tari: fără dulcegării, timp scurt în bucurie, senzaţie intensă ce te ţine treaz la trup şi suflet. O vreme. În imaginaţia-mi heterosexuală, mă refer, desigur, la o persoană de sex opus. Nu că n-ar fi posibile şi alte combinaţii, nu mă-ntelegeţi greşit. Nu că nu se-ntâmplă de-astea şi cu persoane de acelaşi sex, dar acolo se tinde spre o contextualizare ce nu iese din sfera camaraderiei, or nu la asta urmează să mă refer.

Post vernisaj: invitaţie la răcorit şi clătit ochii - Islanda din gheaţă şi cenuşă -

[ După cum vă invitam în acest post, înseamnă că acum nu putem vorbi decât post vernisaj :) În continuare voi face uz de singurul semi-comunicat de presă pe care l-am încropit. De la trei pre-eveniment, am rămas la unul, suficient de pretenţios cât să nu mă mulţumească pe deplin, dar cu el defilăm acum. Şi ce paradă. Impresiile mele, îngrămădite într-o cronică, vor urma pe aici, în funcţie de chef şi alte raţiuni obscure. Aşadar, ]

Nimic frumos nu e atât de departe încât să nu-l putem atinge. Dacă nu puteţi merge zilele următoare în Islanda, puteţi măcar ajunge să o vedeţi în fotografiile noastre – ne-a spus Ducu Gheorghiescu vineri, 1 iulie, la vernisajul expoziţiei de fotografie Islanda – din gheaţă şi cenuşă pe care a organizat-o împreună cu Adi Smădu la Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti.

Fotografiile expuse au fost realizate în perioada 22 august - 28 septembrie 2010, în expediţia ”Ice and Lava 2010” a celor doi artişti din Curtea de Argeş. Islanda este ţara în care, într-o singură zi, poţi trece prin toate cele patru anotimpuri: răcoarea verde a primăverii, căldura de tricou a verii, vântul de toamnă, viscol şi ninsoare, a afirmat Adi Smădu.

Lista cuvintelor enervante

Dacă aţi mai aterizat prin casa mea virtuală, posibil să fi realizat că am un hobby din a face liste. Aici scriam despre ce-mi doresc de la 2011, şi-aici făceam rezumate de veri de 2009 şi 2010. Pe blog numai, că-n viaţa reală mi-e groază şi de liste de cumpăraturi. Acum, există anumite cuvinte pe care mintea mea refuză să le rumege sau refuză să asculte contextul până la capăt, zgâriată fiind de aceste violenţe verbale. Puneţi-vă centurile de siguranţă, nu am pretenţii de empatie pentru treaba asta. E doar o mică parte din capitolul asumat în ciudăţenia fiinţei mele. Există astfel de cuvinte şi-n română şi-n engleză, dar încep cu materna:

-    bănuţi sau orice diminutiv plasat aiurea fără să ducă la scopul pentru care sunt făcute sufixele diminutivale. Aici intră şi ‚plinuţă’, dar acesta este atât de plin, încât merită să facă obiectul unei analize separate.  Acum ceva vreme, datorând constant pentru întreţinere, mi se cereau lunar ‚bănuţii’. Dar cum dracu’ poţi să numeşti suma pe care trebuie s-o plăteşti pentru apă, căldură, gunoi etc drept ‚bănuţi’? Nu ţi se irită limba? Nu-ţi cresc pălămide în gură? Oare din ideea stupidă ca diminutivând mi se vor părea mai puţini? No way, ‚bănuţii’ se calculează tot în lei ca şi banii. Să nu amintim de magazinele unde se cer şapte lei şi cin'zeci de bănuţi. Oare de ce? Scrie şi pe monedă numele subdiviziunii leului: BAN.

-    drăguţa, scumpa, iubita – o categorie aparte de adresări articulate, neurmate astfel de numele persoanei. ‚Imediat, iubita’ , ‚Sunt pe drum, scumpa’. Nu, pe bune? Iubita cui? Scumpă la preţ? Drăguţă la chip? Mai mult, cunosc doar persoane cu care n-am avut tangenţe mai mari decât cele colegiale care foloseau exprimarea asta unsuroasă inclusiv faţă de mine. Parcă ar fi dat iama în garniţa cu untură şi-apoi, lingându-se pe la bot de satisfacţie pisicească, mă cheamă să-mi comunice rezultatul săpăturilor în grăsime şi greţoşenie. Bineînţeles, mă cheamă aşa pe lângă milioane de alte ‚draguţa’şi ‚scumpa’ că doar, dacă mi se adresează în acest mod n-aş putea să am pretenţia  să fiu individualizată. Mi-ar plăcea să mă strige cineva ‚lucida’ , ‚inutila’ sau chiar ‚afurisita’. Vă dau idei:)

-        plinuţă – asta mă face să turbez. Pe lângă faptul că variaza ceea ce se descrie prin acest cuvânt mai mult decât fluctuează cursul leu-euro, dar după privirile critice şi categorizatoare, mă gândesc la evoluţia acestui cuvânt. Plin înseamnă că ar conţine un ceva, dar fără să dea pe-afară. Deci asta ar însemna idealul, nu? Fără ataşamente excesive. Toţi vrem o viaţă plină, o halbă plină, o sticlă plină cu otravă etc. Şi, dacă ne raportăm la diminutiv, nu s-ar deduce chiar că nu e nici măcar gata de surplus? Adică e aproape plină ideea. Dar nu, cică plinuţă înseamnă că are mai mult decât i-ar trebui, pe ici, pe colo. Şi-atunci logica unde s-a topit? Îmi mai amintesc apoi de momentul când el-ul ei a intrebat de mine şi de existenţa mea, iar descrierea mărturisită mie cu inocenţă ulterior a fost că aş fi altfel decât ea, adică ‚plinuţă’. Să-mi trag palme dacă nu găsea nimic mai definitoriu pentru tot ce eram decât asta. Mai am o dilemă: una care nu e plinuţă cum e? Goluţă?

-          fursecuri -  mi se pare deranjant cum sună. Atâta tot. Mai bune’s limbile de pisică, dacă le ştiţi.

-          simeze – un cuvânt sinistru şi-atât. Vreau să mă aşez pe simeze şi să le suprim din limba română:)

Sigur mai sunt, dar le pastrez să fac un suc mai încolo.
Până e gata sucul, nu uitaţi de Islanda - din gheaţă şi cenuşă a lui Ducu Gheorghiescu şi a lui Adi Smădu. Promit solemn că merită întru ne-enervare. Nimic pe simeze, dar fotografii la Sala Acvariu. Mâine, vernisajul, până pe 17 iulie, expoziţia. MTR. Bucureşti.

Lămurire de poveste

Am început odată ca niciodată sa scriu o poveste. Pentru că mi-a placut ideea ei, esenţa ei şi pentru că am investit mult în ea şanse de trăiri voluptuoase, senzaţii intense, foc continuu şi posibil happy-end. Povestea are până acum  Partea I, Partea a II a. One and only, Partea a III a.Keep talking,  Partea a IV a.It's gotta be you şi Partea a V a. Iubeşte-mă, dar i-am făcut apoi şi pagină specială la acest link. Oricum, bucăţicile pot fi citie şi separat. Deşi părţi ale aceluiaşi întreg, au o independenţă sentimental-narativă.

Vă mulţumesc dacă aţi citit oricare parte şi dacă aţi înţeles. Sau dacă nu. Tocmai pentru asta vroiam să fac nişte precizări.

Povestea nu s-a scris cu intenţie narativă, epicul a fost lăsat în plan secund după mintea şi sufletul personajelor. Nu naraţiunea interesa, ci capacitatea scrierii de a face cititorul să termine textul ciupindu-se că nu el e acolo, în inima trăirii. Vroiam ca fiecare parte să descrie suficient cât să se intre în şi sub pielea personajului. Asta doream atunci, nu ştiu ce-a ieşit.

Acum nu mai cred în poveste, deşi episoade din ea mai am scrise pe foi aspre de suflet. Habar n-am dacă o voi continua, dacă le voi transcrie. Habar n-am ce-o să simt mâine. Cert e că azi mi-a plouat din nou direct pe suflet. Şi ploaia s-a transformat în lapoviţă, lapoviţa-n crivăţ şi-apoi a nins cu ţepi de oţel. Iar ţepii au intrat în carne şi-au sfârâmat inspiraţia ce-mi curgea liniştitor prin vene.

Pentru mine vara asta ar fi fost începutul permanenţei. Acum, după taifunuri lungi, apare ca un nou uragan care poate mă va duce departe sufleteşte, iar acolo nu mai am material inspirativ. Depărtarea fizică e mult mai puţin perversă decât aia sufletească. Garantez cu bucăţi din mine, duse departe şi aduse înapoi. Aceleaşi bucăţi le-aş vrea acum străine. Cred că aş sacrifica inspiraţia de dragul sfârşitului agitaţiilor mele interne. Dar simt atât de târziu momentul ăla... Până atunci mă înfrupt din propria-mi mişcare browniană. Nu-ncercaţi acasă, e un experiment nereuşit.

Vă doresc linişte, curaj să nu vă feriţi de foc, doar pentru ca există un călduţ la îndemână şi să nu regretaţi vreodată o decizie luată. Mai ales atunci când hotărârea implică mai multe părţi care n-au certitudini în procesul decizional.

Invitaţie la răcorit şi clătit ochii - Islanda din gheaţă şi cenuşă

Ce veţi vedea mai jos ar trebui să fie un comunicat de presă. Nu e unul standard că nu-mi plac aşa. Pentru obiecţii, întrebări, înscrieri, invitaţii personalizate, răutăţi, apăsaţi butonul de comentarii şi promit să vă răspund. Aşadar,

                                                                                

Dacă în Islanda rezultatul erupţiei este cenuşă şi paralizarea traficului aerian, Islanda – din gheaţă şi cenuşă promite doar erupţii cu frumos şi nicio paralizie. Poate doar o uşoară blocare în faţa fiecărui exponat. Ah, şi gheizere de emoţii pozitive.

Promitem că nicio placă tectonică nu se va deplasa vineri, 1 iulie, începând cu ora 17:00, pe tot parcursul vernisajului, dar nu garantăm că nu veţi fi mişcaţi măcar puţin de artă la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. N-o să vă spunem ce puteţi vedea întrucât cuvintele limitează, iar fotografiile vorbesc.

Mai mult, nu trebuie să fii critic de artă ca să apreciezi frumosul. Nici fotograf, maşinist, scriitor, miner, blogger sau manichiuristă. Deci, fie că te încadrezi în enumerare, fie că nu, te aşteptăm pe 1 iulie, ora 17:00. Sau până pe 17 iulie, în acelaşi loc: Muzeul Naţional al Ţăranului Român, sala Acvariu. Deci,

·         Islanda – din gheaţă şi cenuşă,

·         expoziţie de fotografie

·         marca Ducu Gheorghiescu (www.photoducu.ro) şi Adi Smădu.

Partener principal: Muzeul Naţional al Ţăranului Român .

Ne-au fost parteneri în expediţie şi au rămas cu noi şi pentru această expoziţie: myposter.ro,  dualmind.ro, azero.ro, FotografulTau.ro .

Parteneri media: Şapte seri, 4arte.ro, news20.ro, 9pm.ro, vernisaje.com, Romania Pozitivă,  Calendar Evenimente, Stud-life, cameraobscura.ro.

Povestea V. Iubeşte-mă

O perdea firavă filtrează lumina becului din faţa balconului şi-o lasă să se prabuşească pe parchet. Îi dă senzaţia c-ar vrea să se obişnuiască în semi-obscur doar pentru a vedea o altă faţă a soarelui. Probabil c-a funcţionat. Camera, cer de dimineaţă de vară, nu e înaltă, are un perete oblic şi e reflectarea sufletului Ioanei: aglomerată. De lucruri, de paradoxuri, de dileme. Plină de cărţi, fişe, foi, manuscrise, inutilităţi mărunte şi de suveniruri din episoadele ei de călatorie, dar niciodată genul pe care le-ai găsi în Souvenir shop. Doar obiecte mici ce-i dădeau aroma colţului unde-a fost: pietre, flori uscate, pene, conuri. La picioarele patului sunt două PC-uri la fel de funcţionale. Doar la unul are starea şi poate să scrie. Celălalt e profanul, utilizat pentru marketing şi internet. Ambele pornite îl fac pe George să se creadă într-o hală producătoare de piese de schimb pentru oameni. Ioana le lăsase aşa cu intenţia de a găsi un fond sonor momentului, dar uitase.

Cuvintele sunt insignifiante pentru magnitudinea clipei. Cu fluturi uriaşi în stomac şi genunchi tremurânzi, cu mintea vârtej de râu în albie mâloasă şi sufletul spânzurat de-o stâncă într-un mare gol, nu găsesc de cuviinţă decât să se privească.

Dar(uri)

Cadourile sunt voluptuoase doar  uneori. Ar trebui sa fie un gest de apreciere, de drag si de altele din categorie, dar exista situatii cand devin o datorie. Da, da, toti dam cadouri pentru ca trebuie, nu pentru ca simtim. Chiar si sub alte denumiri. Si e trist pentru ambele parti.

Mie imi plac cadourile, dar cred ca mai mult sa le fac decat sa le primesc. Nu ca nu apreciez gestul, nu ca nu ma simt dragut ca cineva s-a gandit la mine, daca excludem "must"-urile. Pe care le detectez usor, din pacate. Mi-ar placea sa ma mint si sa cred ca toti oamenii sunt simpatici fara sa urmareasca asta, dar... Prefer sa daruiesc pentru ca sunt ciudat de pretentioasa si prea putini sunt cei ce pot sa-mi ofere ceva care sa ma incante 100%. Mai mult, imi place sa vad bucuria luminand ochii unui om, de care-mi pasa suficient de mult cat sa-i fac un cadou, chiar si fara ocazii. Sa-i vad fata zambicioasa de surpriza pe care n-o astepta si care-i valoreaza mult in stima de sine si raportare la lume. 

Nu suntem constienti de urmele pe care le lasam in ceilalti si, cand le descoperim printr-un gest ce ni se potriveste,  pare o bucatica de portret schitat in sufletul daruitorului. Tuturor ne plac reflexiilee noastre. Oglinzile sunt cel mai comun mod de le arata, dar cadourile pentru suflet sunt cele mai frumoase structuri de genul.

De data asta, nu pentru-ntaia oara, nu vreau nimic material. Vreau stari, ganduri pozitive, energie, bariere rezistente de la mine pentru mine, confirmari sau infirmari, verde+albastru, liniste si visuri mai aproape, dar cu arome de piersici. Si-ar mai fi ceva, dar o sa-i spun personal...

 Keep loving yourself [and others]! That's the best gift in the world you can afford.

THE way?

Nu cred in oscaruri si-n clasamentele lor. Poate pentru ca nu le inteleg. Nu prea ma uit la filme in general, asa incat cultura mea cinematografica are nivelul unui fir proaspat de iarba. Si nu mi-e rusine, dom'le. Intrebata fiind (nu de alta, dar n-as aduce din proprie initiativa o discutie de genul) , imi place sa spun ca filmul meu preferat e viata reala.  Si, daca ma apuc sa vad vreunul, intuitia trebuie sa-mi fi spus dinainte ca merita sa pierd vreo doua ore cu ochii-n ceva luminos-miscator. Pentru ca filmele trebuie sa ma faca sa ma simt mai bine. Doar de-aia nu ma uit la horror, avataruri si-alte tampenii irelevante. Nu vreau sa termin filmul bulversata ca poate in intunericul din baie apare nenea cu toporul si dinti de sange ori gasesc in cada o creatura albastra cu urechi ascutite. Sau, cel putin, un film merita daca ma pune pe ganduri. Altfel, industria asta poa’sa dea faliment, macar stiu ca peretii vor fi mai puri in lipsa unor afise cu monstri sau apocalipse.

Acum am facut chiar efortul de a merge la cinema sa vad The Way. Normal ca si-aici mi-au aparut tipologiile, de parca as citi romane si-ar trebui sa fac niste caracterizari de personaje. Cum spuneam: tipa mid 40’s fumatoare inraita cautand ceva, gurmandul care vrea sa slabeasca, dar nu rateaza nicio experienta culinara c-ar fi pacat, scriitorul logoreic care e usor iesit din scena din pricina bauturii si, normal, tatal workaholic care n-are o relatie buna cu fiul si nu-i intelege acestuia puseurile de a ajunge in cat mai multe locuri. Acest tata, Martin Sheen (si-oi fi eu sub firul ierbii dpdv cinematografic, dar de el auzisem si-mi placea), e personajul principal care, afland ca fiul sau a murit in pelerinajul spre Santiago de Compostela, ajunge cumva sa faca acelasi drum. Intalneste alti calatori-pelerini simpatici si mai putin morocanosi ca el si se duce chiar dincolo de Santiago, unde-l sfatuise un tigan (spaniol! care stia a pedepsi propriul fiu furacios si putea sa vorbeasca despre asta in engleza. Parca as face si eu pelerinajul doar sa-mi satisfac o curiozitate din existenta acestei specii ca prea l-au facut plauzibil) sa lase cenusa. V-ati prins voi, sper, ce a ars. Se intelege ca, pe parcurs, tipul lasa in punctele esentiale cate un pumn din aceeasi cenusa.

Galeria personală, deci drepturi aferente ;)

Nu e un film cu happy-end. Tipa nu se lasa de fumat, tipul nu a slabit miraculos si scriitorul nu stiu ce n-a mai facut, iar tatal arunca cenusa-n ocean si-apoi se duce prin lume cu rucsacul lui fi-so. Apropo de asta, filmul parca ar fi facut reclama la The North Face. Dar ideea e faina, se indeparteaza intrucatva de la filmul american, peisajele grozave si coloana sonora inspirata. Mai ales continand James Taylor si Alanis Morissette. Plus ca are momente amuzante, fara sa fie glume porno.

Si, in final, chiar m-a facut sa ma simt mai bine si sa reflectez. Da, e un film pe care ar trebui sa-l vada si parintii mei. Din varii motive.

Bujori, dimineaţă, verde, nostalgie de-o vară

M-a ajuns o vară, dar nu ştiu dacă e VARA. Încerc s-o adun, caut gândurile pozitive ce-ar îndrepta-o spre mine şi măresc astfel numărul de zâmbete pe minutul pătrat (sau rotund, după preferinţe şi starea zâmbicioasă). Asta pentru că orice număr pozitiv cic-ar fi mai mare ca zero. Pentru mine vara e atunci când inima mi s-ar rostogoli pe o pajişte la înălţime, când energia-mi pică din energia universală, iar lumina îmi deschide ochii peste orizonturi. Vara mea nu coincide cu a lor. A celor care i-au măsurat fix trei luni. Adică le-ar include, dar s-ar mai lungi la mine-n suflet şi-n stânga şi-n dreapta (calendarului). Buuuuun, îmi fac o adunare a incantaţiilor, le prezint într-un dans fără buric şi sper la cei 3 V realizaţi instant: Vară, Verde şi Voluptate. Deeeeci,

Îmi plac bujorii şi dimineţile. Mai ales cele cu zâmbet tâmp. Incredibil de magnifice dacă's şi uşor deasupra norilor. Da, da, la propriu.

Ador căldura cu atât mai mult cu cât vine din interior. Şi-o miros de departe.

Verdele ierbii, al pădurii şi-al liniştii plus turcoazul ceresc sunt cele mai geniale culori pictate in peisajul meu. Şi l-aş lăsa pe termen lung atât de nud cât vine verde cu albastru. Iar copii rezultaţi din combinaţia asta sunt cei mai frumoşi şi deştepţi. Garantez cu mâna pe exemple concrete:).

Sunt un corp care se încarcă de la energia regenerabilă a Soarelui (cât de eco, enorm de biooooo). Încărcarea presupune energie proprie şi bucurie dobândită. Şi se încarcă aşa de bine încât i-aş da Soarelui un deget să-mi ia toată mâna pentru solstiţii continue.

Admir liniştea cimitirelor, dar o prefer pe aia vie împărţită la propriu şi figurat.

Iarba proaspăt tăiată (nu de-aia de gazon, dom’le, tre’be să aibă flori prin ea-otavă, mirişte etc.) şi fânul îmi năvălesc copilăria-n prezent. Şi ce-aş mai mânca o supă de dovlecel cum făcea (ma)Maia, ah. Încă n-am aflat de ce apa cea mai plată şi mai potolitoare a setii se numeşte sălcie. O fi ceva cu sălciile? Din alea jur că n-am gustat.

Mă topesc mirosul de tei şi aroma lui, coajă de piersic după furtună. Nu neapărat în această ordine, nu neapărat cumulativ.

Serile de vară sunt o metaforă a eternităţii. Mai ales ascultând brotăceii de pe vale şi, când li s-a oprit armonia, condimentând cu muzica lui. Care-mi face pielea de găină (că aşa-i vorba, nu există nicio zicere cu piele de viţică, deşi, după unii, ar fi echivalente). Care vale? Culmea, se află-ntr-un oraş, dar nu e trecută în ghidurile turistice.

Şi, cum tacticile motivaţionale afişează un clişeu nu neapărat ordinar conform căruia fericirea e mai mult despre cale decât despre destinaţie, mă-ntreb inocent dacă nu cumva am ratat indicatorul.

Hm, deci unde am rămas?

Despre distanţă, românisme, îmbătrânire şi alţi demoni

Se apropie momentul plecării. Din nou. Vreau să fie ultima dată când plec şi când vin, pentru că, de data asta, intenţionez să rămân. Am fugit suficient de mult, departe şi repede, am obosit cumplit de-atâta alergare. Îmi doresc să intru în armonie cu mine, cu locul şi cu timpul şi să mă stabilesc. Gândurile măreţe pentru casadelemn în doi le îngrop in derizoriu. Deocamdată, să zic.

Ai analizat vreodată modul în care oamenii bătrâni trec strada? Mi se pare reflexia exactă a timpului care mi-a trecut aici, prin gând, dar nu prin inimă. Încet, fără nicio speranţă pentru când vor fi ajuns la capătul celălalt, cu fiecare pas riguros făcut, simţit până în măduvă, de o lentoare aproape mortală. Şi eu am îmbătrânit aici. Simt că s-au dus vreo patru ani în nouă luni. Mi-ar fi fost suficient să dau o nouă viaţă. Dar sarcina mea a născut ceva mai pervers decât un pui de om. E pervers să nu te mai entuziasmezi pentru nimic. În faţa ta şi-n sinea ta, căci în faţa altora mai poţi compune reminiscienţe de entuziasm. E pervers ca expresia feţei să-ţi fie egală dacă e soare, dacă plouă, dacă te urlă vântul sau te calcă alţi trecători prin trotuarele vieţii. Şi e cel mai pervers să nu mai găseşti satisfacţie în nimic, nici măcar în puţinele lucruri pe care le vedeai adorabile în prealabil. Mâncarea nu mai are gust şi trupul mi-e străin. Sufletul nu ştiu unde e ca să văd dacă mai are puls. Poate s-a ascuns în genunchii îmbătrâniţi şi dureroşi care nu-i dau voie somnului să mă uite de mine.

Simt că las o bucată semnificativă din existenţa mea aici. Şi asta nu-i nici de bine, nici de rău, doar se întâmplă indiferent. Probabil trebuia s-o las şi pe ea undeva. E bucata care a crezut că, dacă fugi de frici, ele nu vin cu tine (că poate sunt teritoriale), că, dacă te îndepărtezi geografic, te poţi distanţa şi sufleteşte, că dorurile dispar, chiar dacă obiectul lor sunt situaţiile neterminate. Aceeaşi parte era de acord cu opinia majoritară conform căreia orice e prost, idiot şi fără sens în ţara natală, e aşa pentru ca suntem români în România, care nu şi-a imaginat că de unele lucruri mici (clar teritoriale) ţi se poate face dor, tocmai pentru a le putea aprecia ulterior. Şi pentru totdeauna, aş îndrazni. E bucata care nu vedea imperfecţiunile altora, ci doar pe-ale naţiei sale şi le dădea zoom in constant şi maxim. Partea care vedea în carieră maximul de împlinire, fără să mai adauge şi alte ingrediente la complinirea asta şi care nu şi-ar fi imaginat niciodată întregul în ipostaza de nevastă. De fapt, cred că mă bucur şi găsesc satisfacţie tocmai în desprinderea greutăţii ăsteia imense. Să rămână aici, îngropată în frigul gri, să mă elibereze.

Mi-e dor de o idee, de o stare, de un gând. Pentru că mi-e prea frică să-mi fie dor de concretul care nu mi-a aparţinut niciodată şi pe care l-am simţit mişcător în apropiere. Măcar de-ar fi fost mlăştinos să mă scufunde în el şi să nu-mi mai lase ieşire în vreun abstract de nepăsare...

Vreau să trăiesc în România şi mă bucur că asta-mi va ocupa tot timpul!

Cui? Cuiul meu şi cuiele de bătut în carnea hoţilor

Revin la scris ca la refugiul unui cel mai bun prieten care mă ascultă terapeutic. Nu zice nimic, dar efectul prezenţei lui e vindecător prin simplul fapt că mă "aud" şi mă citesc. Şi singură îmi pun intrebările apoi. Sau îmi dau raspunsuri, după caz. Rareori se întamplă ambele şi mai rar au corespondenţă.

Azi mi s-a furat bicicleta. Banal, da. Nu era de vreo valoare financiară extremă, deşi frânele pe disc o făceau mai şmecheră decât altele din acelaşi suport de unde a fost luată. Dar era super importantă pentru mine, atât în fiinţa ei (exact, am obsesia ataşamentului faţă de lucruri, nu neg) cât şi în funcţia ei de mijloc de transport care împărţea la trei timpul pe care-l fac pe jos până la orice destinaţie. Şi la doi ploaia cu vântul, căci eram două: ea şi eu. 

Aş fi vrut să pot să (mă) plâng ţie. Nu, nu ar fi trebuit să faci nimic, nici măcar vreo glumă despre cum (sigur!) îşi va rupe gâtul şi genunchii hoţul. Nu cred că nu poţi să înţelegi că nu vreau nimic atunci când îţi comunic ceva. Vreau doar să fii. Şi-ai fi fost vocea din telefon care m-ar fi ascultat, dându-mi iluzia că nu sunt atât de singură precum mi se pare. Iluzia, da, ca orice iluzie, deci nefondată şi efemeră, dar cu o rădăcină în realitatea mea întârziată. Însă tăcerea ta îmi dă senzaţia că ai dreptate: e mai bine să arăţi că nu-ţi pasă, decât să pretinzi opusul, dar să te doară fix in ce stai.

Bate incredibil vântul. Mişcă ferestrele, mută copacii, omoară frunzele, rupe iarba. Şi parcă bate prin mine şi fluieră a pustiu. Vreau să mă trezesc în stare solidă, cum eram odată.

Povestea IV. It's gotta be you

Se uitau la ei puţin arogant oameni şi locuri de altădată: pe pereţii de lemn ai încăperii respirau poze cu oraşul din perioada interbelică. Le-ar fi spus ceva despre lucrurile importante, ca şi cum oamenii de atunci realizau că civilizaţia îi va determina să se piardă în irelevante. În pub-ul unde merge uneori, Ioana e cu puţinii prieteni comuni ei şi lui Alin. De fapt, amici de-ai ei care au devenit cu timpul cunoscuţi şi lui. Amuţită în faţa unei ceşti de cafea, vede prin ceaşcă, prin farfurie, prin masă, prin podea, prin pâmânt. Îl vede pe George, chipul lui luminat de zâmbetul drăcos, ochii ăia netulburaţi, nasul lui ”corect” cum îi place ei să-l descrie, fruntea înaltă şi umbrită de şuviţe. Ah, ce ma calcă pe nervi când îi cade părul pe frunte, parcă nici nu mă poate privi aşa. Mda, trebuie să-l fac personaj principal într-un roman. Nu e suficient episodic, are potenţial de caracter care să rămână implantat în imaginaţia cititorului. Hm, dar Alin? Nici măcar episodic nu m-a inspirat în opere. Bine că s-a identificat singur o dată şi am scăpat de explicaţii de corvoadă.

Încercând să însăileze o conversaţie ieftină cu lumea de acolo,

Cine a inghitit primavara?

As vrea sa zbor, dar nu-mi gasesc aripile. Nici increderea ca mai am vreun titlu de proprietate asupa lor.

A inflorit liliacul.

Lalelele ma privesc colorat mirate cand le apar in drumul catre frumos. Zambilele mi-au maturat spiritul cu betia lor. Magnoliile au trecut nesimtitor ca ielele dupa o noapte de vara. 

Vine verdele tumultos, renascut, viu. S-ar duce si frigul, ar pleca impreuna cu vantul daca ar avea unde.

Vino sa ma iei de mana, primavara! Du-ma in ceruri albastre, langa soare. Apoi ia-ma in regatul tau si lasa-ma sa visez ca imposibilul meu va fi atins mai devreme decat imi vor creste noi aripi. Sper ca domnesti departe de departe, dar aproape de cald si de casadelemn.

As vrea doar un sigur lucru: sa vina o primavara cu renasteri...

Povestea III. Keep talking

Please insert cash or select payment method. Please insert cash or select payment method : 2 şuturi  în fund pentru turmentatul de George. Ce căuta acolo? Ce cumpărase? Ciuperci şi paste? Probabil i-a venit ideea să facă ˝macaroanele˝ alea care îi plac Ioanei. Iar le va mânca singur. Nici măcar Laurenţiu nu-i mai poate risipi timpul gol. I-a rărit vizitele şi scurtat compania de când cu noua lui prietenă, indianca.

Nici nu realizează cum picioarele singure îi schimbă direcţia către plajă. Duce şi ciupercuţele şă vadă marea. Absurd. Dar îşi urmează corpul fără împotriviri inutile. Oamenii aleargă, discută, plimbă câinii, biciclesc. Numai marea continuă să se agite, netulburată şi rece. Nu simte nimic la vederea ei. Nu mirosea a marea pe care o vroia el. Soarele iriza vesel pe

Povestea II. One and only

Ioana se îndreaptă către anticariatul galeriei unde George privea tulburat, fără nevoi literare, titlurile. Deşi o aştepta (ca în fiecare zi, de când lumea), simţindu-i mâna pe umăr, tot corpul i s-a prefăcut într-o minge care putea sări dincolo de cel mai înalt şi zdravăn tavan. Şi la constricţia asta s-a adăugat privirea ei. Nu-i mai văzuse poate niciodată ochii atât de turcoaz, revărsând lumină, înflăcăraţi suprem. Ochii singuri vorbeau, cuvintele s-ar fi pierdut într-o inutilitate banală. George s-a simţit îmbrăţişat doar admirând-o. Nici nu-şi aminteşte ce a zis mingea din el când se iniţia un fel de conversaţie.  Doar "un fel" căci nimic din ce

Povestea I

Îşi priveşte vârfurile bocancilor cum ating zgomotos gheaţa de pe trotuar. Aşa conştientizează propria-i existenţă în prezent, căci privirile îi erau absolut orientate spre momentele în care păşea pe aceeaşi stradă, către aceeaşi destinaţie, dar cu ea. Trecuse un an. Ca vântul scoţian. Rapid şi rece. Ar vrea să găsească sub stratul îngheţat urmele de-atunci şi să calce doar pe ele, să găsească senzaţiile şi bucuria. Îşi adună toate fărâmele de imagini din zona aia temporală. Magazinul de pe stânga, vernisajul expoziţiei de pictură, restaurantul cu cele mai bune murături. Şi se trezeşte zâmbind acrişor căci nu putea zâmbi total.
Ajunge în dreptul galeriei îmbătat de voluptatea zilelor când sufletul ei era cald şi aproape. Intră într-un vis auriu, mulţumit că evenimentul începuse deja şi se poate strecura uşor prin mulţime, fără ca ea

Metamorfoza

N-am mai zis nimic de cand m-am aruncat in cotidian si m-am dezbracat de metafore. Caci acolo nu le utilizez decat rar si cu oameni dragi si rari (sau scumpi la vedere, in alte cuvinte). Dar am ramas cu o parte din mine in lumea mea, cotidianul n-a reusit sa ma acapareze total, din fericire sau nefericire, dupa perspectiva si privitor. 

Si-am scris intre timp, dar nu despre viata, deci nu se incadreaza aici. 2770 cuvinte, 14 pagini cu bibliografia, note de subsol OSCOLA (limbi straine, stiu, pierdere de vreme, de acord:). Ma gandeam sa revin, sa las gandurile sa se mai astearna pe suport virtual, intr-o forma ceva mai putin siropoasa. Pentru ca, da, imi pasa de glicemia celor putini care isi arunca un ochi pe aici. Dar imi vine greu sa spun neplasticizat. Suna banal si nevoluptuos. Nu-mi place sa adaug banal existentei. Desi ea mi s-a banalizat in esenta.

S-ar cuveni o transformare, dar nu stiu in ce sens. Mi-am schimbat atitudinea, am incercat sa pretind ca nu-mi pasa, am dat sa zambesc mai des, m-am convins ca sunt prea critica, distructiv-critica si a functionat. O perioada. Vreo doua saptamani. Dupa care am realizat ca nu pot fi constructiv-critica raportat la oameni, nepasarea simulata e egala cu zero daca nu corespunde unei stari interne. Zambitul e insa in cote legale. Uneori tamp si greu de sters, dar macar exista. Chiar daca sursa lui nu e prezentul.

Sa fie metamorfoza, zic. Sa creasca iarba, sa rasara si sa incalzeasca soarele! Si sa n-o dam din nou in metafizica;)

Keep thinking! [unless you can avoid it]

P.S. Melodia asta ma furnica incredibil. Nu stiu cat de ajutatoare ar fi metamorfozei, dar putem s-o desprindem din context si s-o ascultam ca atare, fara a depasi doza zilnica recomandata. In caz contrar, posibil sa consultam medicul pentru sfaturi. Acel medic, stiti voi.

Ar fi...

...niste lucruri pe care inca nu le-am deprins, dar ar trebui:

- sa nu mai am atat de multa incredere in cuvinte. Sunt doar niste forme goale care pot capata sens in anumite circumstante. Dar daca circumstantele nu sunt favorabile, sensul cum devine?

- sa nu mai sperie timpul. Ca doar trece oricum. Cel ce-a trecut, cu atat mai putin trebuie sa ma inspaimante, iar cel ce vine ajunge la mine si fara sa-l trag eu de maneci.

- sa construiesc.

- sa fiu indiferenta mai des, mai mult, mai cuprinzator.

- sa o iau de la capat.

Tu ce ai vrea sa inveti?

Din bucăţi

Fără să-l caut, un loc unde scriitoarea potenţială ar trăi a venit la mine cu ajutorul unui personaj prea drag ce mi-a recomandat partea aia de nelume. Şi a ajuns cu fulgi neobişnuit de mari,  ciudat de grăbiţi, într-o linişte de noapte polară. Apariţia fulgilor şi intensitatea cu care işi trăiau scurta călătorie către pământul îmbimbat de ploi omeneşti m-au făcut să cred că însemnau ceva. Da, îmi arătau că se poate trăi voluptuos  într-o căsuţă albă, pe o coastă costumată în verde. Cu siguranţă poţi şi scrie frumos acolo. Fără vecini, fără zgomot şi fără stres, exact cum descriam în post-ul de aici. Deşi încadrată în peisaj, nu dintr-un fotoliu cald cu vedere nemăsurată şi caldură interioară, mi-a venit să scriu aşa:

Nu mai ştiu nimic de străinul din tine. Doar îi mai simt câte-un ţep din costumul de ocazii înţepătoare. Pe care-l porţi mai des. Vocea ta s-a risipit în bucăţi de noapte, mâinile-ţi sunt nicăieri, iar imaginile statice şi fără de gust. Te-ai căţărat departe şi-ţi aţinteşti privirile către zări care nu mă includ în zenit. Sunt prea mică pentru orizonturile tale? Sau s-a disipat fumul şi esenţa nu e miezul? Cred că percepţiile care te-au  urcat sunt la fel de nocive şi false ca vopseaua de păr (inclusiv aia pe care n-am avut-o eu;), dar ies după spălări/tratamente repetate. Cu mine. Îmi tot şopteşti sarea printre picături de apă dulce. Eu simt doar dorul, de necuprins. Iar visele... visele nu mai fac faţă avalanşelor. Predictibilitatea lor scade invers proporţional cu frecvenţa.

Dar vino să mă iei de jos, adu-mi-l pe cel pe care-l ştiu la chip şi la suflet, urcămu-ne pe acelaşi nor să plutim împreună spre cerurile Mongoliei. Sau Nepalului. Şi ai rabdare pentru copilul din mine. Care te irită des, ştiu. Dar neintenţionat şi pentru că-i pasă. Lasă-mi aroma ta în orice aer, gustul în fiece zâmbet, păstrează-mi îmbraţişarea până în viitor şi iubeşte-mă frumos, cum numai tu ştii.

Listuţele relevante

Nu m-am priceput sa fac liste nici macar in desele-mi dileme cand ceva cu pro si contra ar fi desenat inceputul unei solutii. Nici rezolutii de an nou n-am avut. Singura idee nestapanita era ca urmatorul revelion sa fie mai cu moţ (unde moţ nu calculeaza fiţa, numarul de oameni, locul, ci doar starea mea).

Acum, avand in vedere starile (pentru ca’s mai multe) lucrurilor ma ajunge in viteza gandul sa-mi scriu ceva doleante pentru anul asta de care nu stiu nimic. Bla bla-ul cu “asa cum il incepi, asa va fi tot”, nu ma mai atinge. Ca parca nici ploi simt ca n-or sa vina, iar ninsorile au locul lor rezervat in visuri nocturne (nu, nu vise, nu e nicio greseala) calde si turcoaz. Nu ca n-ar ramane turcoaz, dar este posibil sa fie ceva mai racoroase spre vara vietii. Si pot sa tinda la infinit si la concret.

OK, abureala introductivă suficienta. Am cules de prin vecinii unei singure dorinte exprimate si alte cateva, cu precizarea ca lista nu e nici pe departe exhaustiva. Deci, in 2011 vreau:

1. de la mine

-          sa strang in brate viata si, cand e aproape sa arunce cu verzi si uscate intru eliberare, s-o santajez suav, cu vocea gatuita de indoielile permanente, sa-mi reveleze ce vrea de la mine. Poate negociem ceva ca-ntre fete cu idei marete;

-          sa-mi gasesc locul si sa-l iau in primire cu flori, iarba si lemn;

-          sa prind norocul de picior si sa-i cada o unghie in ograda mea;

-          sa las dracului dramele, vulnerabilitatile si siropul, sunt lucruri mai importante de facut, e lumea de salvat :P etc;

-          sa-mi depasesc fricile de dor, de absurd, de despartiri, de banal, de concret, de ce-ar putea sa fie dac-ar fi si alte angoase persistente derivand din sorine, ioane si alte ghinioane;

-          sa-mi cresc valoarea actiunilor la propria-mi bursa de valori. Imi pasa si de bursele altor cativa, dar a mea ramane totusi pentru mine cel mai bine cotata.

-          sa-mi asum deciziile stupide cu un grad ceva mai mare de impermeabilitate;

-          sa merg undeva unde nici cu gandul n-am fost pana acum;

-          sa regret mai putin propria-mi stare bovina;

-     sa dorm, sa citesc, sa invat, sa accept, sa fiu altruista;

-          sa fiu mai des mandra de el cum am fost in seara in care un nene afumat si logoreic ne-a stricat intalnirea neromantica.

2. de la el

-          sa aiba incredere si sa creada;

-          sa gaseasca ordinea pe care o cauta, linistea pe care si-o doreste si tineretea de care a uitat;

-          sa-mi spuna;

-          sa coloreze talerul mai inclinat al balantei;

-          sa vrea si sa poata.

3. de la noi

-          sa ne trezim o data deasupra norilor;

-          sa mergem macar o data in nelume chiar si fara s-o cucerim;

-          sa ne depasim barierele, inclusive pe cele puse de timp si contratimp;

-          sa ne gasim energia in cel putin 36 h;

-          sa ascultam muzica lui in tonuri duble si calde.

4. de la puţinele+puţinii relevante+relevanţi

-          sa ma lase in pace cand vreau sa fiu;

-          sa-mi dea ceva mai putine sfaturi daca nu le cer;

-          sa-mi arate adevarata lor fata si nu masti sonore;

-          sa nu se chinuie sa ma inteleaga, ma pot iubi si asa:)

Huh, si am zis ca e ne-exhaustiva.

Tu ce-ti doresti?

Keep planning! E un exercitiu bun, oricum se vor da peste cap :)