25.06.2010

Aducand ploile

Intr-o noapte cu straie albe, cand adunam tinerete si energie pentru pasi spre Nepal, ploua strain si grabit sa ne alunge din ale noastre. Fixitatea momentului s-a pastrat o ora si sapte minute inainte sa revenim sub picuri in lumile reale. Si ploaia a stat si timpul statuse cu noi. Un gand comun a fugit sa se spanzure de-un fir de iarba, nu se putea suporta pe sine.

Poate ca n-am strans suficiente resurse, poate ca nu le-am cautat indeajuns si unde trebuia. Poate ca minutele treceau in mare viteza si nu erau ale noastre decat foarte rar. Si multi alti "poate"... Pentru ca eu am ajuns intr-un abis (deloc incantator;) si, odata cu mine, mormane de pietre s-au pravalit peste ideile bune din sistemul meu de referinta. Asa ca nu le-am testat, nici nu le-am colorat si in al tau. Tu, in schimb, ai urcat brusc si iremediabil pe un piedestal de unde te uitai la mine cu zambetul amar si ochii tristi. Tristi de prea mult timp, tristi de prea putin clocot. Ecoul strigatului meu se pierdea intre peretii prapastiei, captusiti cu indiferenta. Vorbeai fara glas, iar distanta era suficienta cat sa nu vad ca erai cu mine, ma certai si-apoi tot tu ma-ncurajai ca pot sa urc. Orbecaiam prin intuneric si plescaiam prin balti. Nu mai erau aripi sa inalt. Si tot eu am adus din nou norii cu ploile lor care n-ar fi venit fara tunete prelungi, dar n-ar fi aratat fulgerari de lumina.

Iar acum ma tem ca se schimba clima. Si soarele va lumina mai putin. Si n-o sa gasesc poteca sa ajung langa piedestalul de pe care tu ai fi coborat daca...
Si mi-e cel mai ciuda ca ploile mele cresc rauri intre noi.

Până acum au fost pe aici