Pe Eric Emmanuel Schmitt l-am
descoperit întâmplator, deși mi se recomandase ”Oscar și tanti
Roz” cu mult înainte. Îmi pare fascinant, dătător de dependență, brutal de realist și straniu
de optimist în același timp. Da, se poate. După Oscar, am mai citit opere; pe lângă cea din
titlu recomand cu voluptate și drag ”Cea mai frumoasă carte din lume”, ”Visătoarea
din Ostende” și ”Concert în memoria unui înger” care sunt culegeri de nuvele,
după cum le numește autorul. După mine sunt descrieri ale unor situații de
viață de o frumusețe similară cu a ei: complicată, greu de observat în mod
liniar, dură, dar pe alocuri atât de delicată, cu trăiri puternice și semne de
întrebare.
”Pe când eram o operă de artă”
este o metaforă a snobismului lumii contemporane. În zilele noastre, se împing
spre absolut situații greu de conceput. Admirăm lucrurile ”la modă” pentru că o
mulțime de alți oameni le plac, fără să le fi trecut prin vreun filtru, se
declară consternați de măiestria lor, fără să le gândească. De asemenea, nu
putem sesiza bucuria existenței până nu apar semne de exclamare sub formă de
oameni sau evenimente care ne zdruncină. Delicatețea necesară a libertății se
simte doar când devenim lipsiți de ea. Atenție: aici nu e vorba de o libertate
anume, cum ar descrie-o și ocroti-o Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
ci de cam toate libertățile la un loc, reunite oarecum sub titulatura de
libertatea de a dispune de viața noastră.
