19.12.2010

Puţin despre departe II

Biciclitul în Buc mi se pare o sinucidere semi-conştientă. Mă amuza să citesc pe ici, pe colo de partizanii mişcării eco ce se duceau corporate sau mai puţin pedalând la micile lor cutii de cărţi de joc numite oficial birouri. Am încercat doar să mă plimb şi-am renunţat uşor căci n-am scăpat de ce-mi era mai frică (da, contrar unor aşteptări, am şi eu fricile mele): animalele semi-sălbatice. N-aveam cu mine pe niciunul din acei simpatici co-ciclişti care ştiu şi ma apără. Şi am încercat doar pe trotuar din pricină că, de a doua frica în ordinea mărimii, adică şoferii bucureşteni, nu aş fi scăpat vie. Coboram cu oareşce viteză o pantă şi am reuşit să-mi salvez frumuseţe de gambă stângă printr-o pedalare accentuată şi un slalom inerent printre si pe sub indicatoare de circulaţie.
Acum însă, de la ghidonul Trax-ului, biciclitul e sigur. Nu mă tem de animale (toate sunt in lesă, cu stăpâni strângători ale resturilor lor) nici de şoferi, am prioritate in giratoriu, nu mă claxonează nimeni  (deh, nu mai port colanţi:D, dar nu exista nici claxonul din precauţia românească să ştie biciclistul că are maşină-n spate)şi, uaaaaaaaaaaaaaaaaaau, nu contribui nici la încălzirea globală. Dar, de la o vreme, încalzirea globală nu mă mai încalzeşte pe mine. Pentru că, atunci când plouă, cu tot uaterpruful de care sunt capabilă, ajung la destinaţie cu un procent de apă mai mare decât e legal şi cam peste tot (da, da). Iar departe ploaia e constantă, consecventă şi ambiţioasă în eforturile ei de a mă împiedica să ţin ochii deschişi. Limita permisă e depăşită şi când nu plouă, dar din alte surse, neatmosferice. Pentru că dacă ninge, Trax nu merge nici tras, nici împins. Evident, nici pedalat. Pe trotuare gheaţa străluceşte oglindind griul multicolor şi pe stradă nu risc de polei. Am de coborât mult şi de trecut nişte intersecţii fără prioritate. Iar eu înca nu i-am luat cauciucuri de iarna şi nici nu ştiu cum se face frâna de motor. Any ideas? Nu în ultimul rând, pentru că inspir frumuseţe de parfumuri de eşapament, diferite arome după capacitate, tipul de combustibil etc, diferite cantităţi zilnic. E egoist să consum în plămânii mei ceva de care se poate bucura întreaga planetă. Nestingerită de inspiraţia mea.
Aşadar, oricât de mult verde e în mine, aş prefera sa redevin non-eco, să văd bicicliştii fosforescenţi de la volan unde e cald şi neumed şi să biciclesc de plăcere când şi unde vreau, de preferat departe de departe, adică nu în paralel cu vehiculele pe patru roţi. Îi salut pe această cale pe Săndel şi Merida, cele mai importante non-personaje din viaţa mea, de care mi-era dor şi care mă bucură cu existenţa lor de fiecare dată. Mai ales când mă supără personajele.

Keep driving! It's dry and warm for you and for Earth :D

15.12.2010

Puţin despre departe I

Cum ironia vieţii pe care o gust cu voluptate în ultimul timp se pare că e prezentă şi la nivel macro, am fugit dintr-un oraş gri pentru a ajunge, temporar, cu siguranţă, în Oraşul Gri. Îmi şi imaginez un filmuleţ cu un comitet de experţi ai wikipedia cum stau ei cu mâinile la tâmple, după o vizită la faţadele locului:
"Cum supranumim noi acest oraş?"
"Gataaaa, ştiiiiiiu: Oraşul de Granit." Şi alt baiat simpatic cu ochelari vine din colţ ridicând un deget in aer: 
"Şi cum granitul aici este gri, haideţi să oferim varianta Oraşul Gri." Iar şeful şefilor experţilor:
"Gata, aşa-l botezăm în numele petrolului şi gazelor care-i fac pe locuitorii lui să trăiască în pace şi bunăstare."
Dubios pentru mărimea lui acest oraş. Maşini multe şi luxoase, probleme în cooperarea cu zăpada , foarte prietenoasă de altfel, natalitate ridicată (şi un job cu cerere mare este cel de baby-sitter:), oameni care aleargă foarte mult, la propriu. Aceştia, datorită faptului că sunt printre puţinele personaje care populează trotuarele, au un simţ al precauţiei foarte bine dezvoltat şi poarta veste fosforescente. Magazinele, băncile şi alte unităţi de deservire a populaţiei consumatoare se închid la ore neobişnuite pentru noi, 4-5-6 pm. Excepţie fac supermarketurile. Scoţienii sunt rari, dar esenţiali. Îi recunoşti după îmbrăcămintea ceva mai light (către foarte light când e vorba de fetele cu fuste cu picioare goale la 5-10 grade), spre deosebire de cea a mixului de popoare prezente care se adaptează la climă.
Buuuuuuuuuuuuuun, acest oraş (gri, da) are un sistem de transport în comun de toata jena. Metroul sau chiar RATB-ul pe alocuri sunt entităţi cu infinte calităţi pe lângă autobuzele First (ironic, nu?). Se urcă doar pe la şofer, fiecare pasager dă destinaţia, introduce în aparat suma fixă în monede (pentru că nu se dă rest) şi primeşte biletul. Călătorii mai şmecheri arată abonamentul şi evita acest proces îndelung. Oricum, el se întâmplă după ce au coborât alţi pasageri pe aceeaşi uşă de la şofer. Şi nu menţionez decât în treacăt că toate liniile trec prin centru, au staţii dese şi, când se schimbă şoferii, mai stau şi la o discuţie de vreo 5 minute. În acest timp pasagerii sunt aşezaţi, cuminţi şi răbdători că doar n-au  altă treabă, hobby-ul lor este călătoria cu autobuzul. Aaa, biletele şi abonamentele sunt iremediabil de scumpe. Din cauză de monopol zic unii.
Deeeci, mai scurt, mi-am luat bicicletă:) O aventură şi cu achiziţia, complicat căci nu puteam fi răzMerida în continuare. Am luat un frate mai mic şi mai puţin şmecher al Trek-ului, adică Trax, abundent în peisajul aberdonian. E un simpatic în felul lui scârţâit.

So, keep riding:)

~Va urma~


07.12.2010

Joaca de-a fulgii

A inghetat totul. Noua nu ne-au inghetat inimile. Sau, cel putin, vreau sa cred asta. Sta sa ninga. Iau lumina din fereastra si o plantez in camera ca pe un copac pe care vrei sa-l cresti pentru a-l imbratisa. Caci ar ajuta la recapatarea linistii distruse. Dar si lumina trebuie hranita. Avem manualul de utilizare si materie prima cat de cat. Lipsesc insa imbinarile, partile care sa lege intregul puzzle luminos.
Cerul isi arata una din cele mai pronuntate nuante din spectrul de gri. Brazii s-au oprit sa priveasca spre inalt fix langa cabana care ne adaposteste sufletele infometate. Aerul e imbibat de lemn si de caldura. De doua feluri: sufleteasca si data de focul ce mistuie molatec lemnele cu care-i potolim constant setea. Ma invart in tricoul tau si nu-l simt. Pentru ca de fapt tu ma investmantezi, cu toata aroma, puterea si invaluirea de care poti da dovada. Ciudat de placut. Sa port o parte din tine peste tot minele ravasit.
Am asteptat momentul asta de cand lumea si acum trebuie sa ma tavalesc in zapada ca sa realizez ca e adevarat. Dar aman ca sa incercam experiementul impreuna.
Inca dormi. O mana cauta pierduta pe sub perna de langa tine. Mi se pare ca zambesti in somn. Si e zambetul acela.  Ar merge un ceai de iasomie. Sau de coacaze. Sau de prezent. Gasesc o combinatie. Il torn in cani de lut si-l aduc sa savuram gustul mixului.  Nu e “milk, toast and honey”, poate “tea, butter and yummy” (unde yummy e doar o rima proasta, fara corespondent in vreun limbaj codat). Te-ai trezit in esenta, nu si in forma. Iti place ceaiul, imi place momentul. Si fata ta nedumerita de voluptatea existentei acolo. In lumina de afara, se strecoara niste fulgi mari si neascultatori de stapanul fulgilor. Se invart si se joaca, topaie aiurea, iar apoi se asaza pe rand, cuminti in ceea ce va deveni covorul pe care noi ne vom rostogoli sa ne convingem ca e real. Ne uitam la spectacolul lor prin aburii ceaiului. Acum nu avem nevoie de cuvinte. Aproape ca le auzim dansul pur. Si pufnim in ras in acelasi timp. Doar pentru ca ne amuza in acceasi masura totul…

Si ce daca nu? Am dreptul si prerogativele sa visez. Asa cum si tu ai dreptul sa fii neincrezator si celelalte. Nu stiu daca si prerogativele:-)

Keep smiling! The sunshine is coming with the speed of light.

01.11.2010

La inceput de noiembrie

Sunt norocoasa sa ma binecuvanteze azi patru grame de soare, in ciuda aerului rece, aproape nostalgic. Ma cufund intr-o visare usoara cu trimiteri catre altadata. Si primesc mesaje incriptate in raze de la jumatatea mea ne-rationala. Credeam ca eu sau altii au reusit s-o sufoce. Ciudat, inca respira si transpira de furie pentru cum analizeaza si vrea sa curete sora ei mai mare si, de cele mai multe ori, mai puternica.
Niciun mecanism inventat vreodata de mintea umana nu ne poate face invizibili dorurilor, sau, invers, nu ii poate face pe altii invizibili dorurilor noastre. Asa cum nici ignore nu putem sa le dam. Nici lor, nici lor. Iar stergerea/taierea de pe vreo lista nu va echivala in veci cu stergerea din suflet. La fel cum cum nicio restrictie nu va opera impotriva fluxului propriilor ganduri. Sau impotriva gandurilor altora daca pe ei vrem sa-i restrictionam. Si de ce-am face-o? Sa ne+le convigem ratiunea ca de data asta trebuie sa spunem "nu"? Inseamna ca nu se poate convinge singura...
Huh, ce mesaje complicate trimite. Acum trebuie sa stau sa le analizez continutul:) Si sursele, evident.

Keep mocking! It's a good way to avoid the point.

30.10.2010

Scormonind prin mintea mea sau rememorarea prieteniilor

Mi-am dat seama ca am doua capacitati extraordinare. Extraordinare prin forta si ciudatenie, nu raportat la aprecierea mea fata de ele. Una ar fi ca nu ma emotioneaza situatii sau evenimente care pe ceilalti ii ating pana in maduva sufletului. Nu, nu pot, nu merge. Discursul profesorului Romeo Popescu de la absolvire mi-a confirmat banuiala. Ruga pentru parinti a lui Paunescu a crescut lacrimi in multi ochi, apoi alte sensibilitati si amabilitati care in mine n-au prea ridicat puf deasupra stratului de piele. A nu se intelege ca n-am fost si nu sunt legata de lucruri si de o mana de oameni din perioada cu pricina. Doar ca nostalgia mea se ascundea in alte circumstante, mai putin emotive la nivel macro. De multe ori, fiind cu fetele mele (persoanele vizate cred ca inteleg adjectivul posesiv si il iarta:) imi rabufnea ideea iminentei despartiri si ma ingrozeam in sinea mea. Iar semnul exterior era tacerea. In schimbul imposibilei sensibilizari la unison, ma cuprind sentimente stranii cand adie o aroma cu trecut, cand razele soarelui gata sa apuna mangaie o intalnire placuta cu oameni iubiti (a se include persoanele desemnate mai sus) sau doar bat prin geamurile unei masini care ma duce undeva. O liniste suprema acolo unde o gasesc ma trece cu fiori. Ca mi se invalmasesc gandurile pe autostrada lor din capul meu si fac un zgomooooot. O frunza ingalbenita de timpul rece sau mirosul de iarba duc la asocieri spectaculoase si ma teleporteaza. Adierea teilor de-acasa dupa o ploaie de vara e ghidul catre melancolia altor veri. Sau un zambet sincer.
Cea de-a doua insusire cretina e faptul ca apreciez anumite lucruri blamate in prealabil doar cand sunt aproape de sfarsit. Si constentizarea creeaza tendinta stagnarii in timp. Sa nu se mai termine, sa dureze mai mult, sa se intample ceva cu viteza timpului. Valabil pentru liceu si pentru facultate in aceeasi masura. Vroiam sa scap de Bucuresti, dar cand am fost aproape sa scap mi-am dat seama ca au fost patru ani frumosi. Grei, intr-un oras gri, dar voluptuosi pentru ca balanta-mi va inclina intotdeauna inspre talerul cu experiente pozitive. Si pentru ca acolo le-am intalnit pe fetele mele. De fapt, prin asocieri de ganduri referitoare la ele am scris acest post:) Pentru ca mi-e dor de voi, Alex, Elena, Lary, Paulee. Si de biblioteca, de cantina, de unele cursuri + seminarii, de orange film, de parcul facultatii, de garsoniera din Crangasi, de Mogosoaia&comp. Si regret motivele tensiunilor de pe ultima suta... Incerc sa nu mai repet greseala de a ma plange de lucruri la al caror sfarsit le apreciez valoarea, ci s-o fac treptat (nu plangerea, evident), cu toleranta. Si sa calculez inclinatia balantei in prealabil.
Gata, sa nu dau nastere la emotii prea intense:)

Keep smiling!


Adugat ulterior: Nu trebuie inteles ca acum doar ele imi lipsesc;)

14.10.2010

Ne-am vazut joi

E joi si e tulburator de frig afara. N-am decat un motiv scurt sa ies din casa. Zapada si bunatatile ei nu mai sunt de mult si eu astept primavara, in diverse forme.
Imi scrie ca are fluturi in stomac (el, tocmai el, pe care il credeam daca nu incapabil de a simti asa ceva, cel putin improbabil s-o marturiseasca), multi, mai multi ca minutele ce nu vor sa fuga pana cand apare. In sfarsit, se duce timpul, amortit si el de frigul timpului, si-i vad zambetul intins pe toata fata, pe tot trupul. Are mainile calde in parcarea aceea din Crangasi. Si privirea aia. Garsoniera miroase invariabil a piersici si a stare de prea bine. E oarecum ordine, cum n-a mai fost de ceva vreme. Pentru ca-l asteptam pe CMV. Si el a venit. Atunci. Odata cu el, lumea lui fascinanta, aura lui portocalie, molipsitoare si voluptuoasa, discursul lui usor naucitor. Despre orice. E omul langa care si cu care(da, sesizez cacofonia, dar inca n-am gasit cum s-o evit si nu vreau sa-mi epuizez suflul artistic:) nu ma pot plictisi. Cand nu vorbim radem, cand nu radem tacem si ne uitam uitand de noi. Cand intreprindem activitati serioase (da, se-ntampla), pauzele apar natural cand ne legam de sensuri.
O singura data a venit pentru prima data. Si acea singura data a coincis cu singura data in patru ani cand aveam de-acasa mancare carne free:) Cum sa-i explici lupului ca in padure nu mai sunt decat muschi(nu in sensul de tesut animal, clar) si salata de macrisul iepurelui? Norocul meu ca lupul e un rational simpatic si-ntelege cum e cu vanatul.
Am facut rebusuri pe tricouri si am desenat carari pe harta vietii.
Eh, si a fost cea mai joi, plina de joi, placuta cea mai joi, iar seara ne conversam in nesomn ca ne-a fost ziua prea-plina ca sa putem dormi.

Iar daca ati ajuns pana aici, meritati sa aflati ca CMV nu este CristiMihaiViorel, nici CodrutMarianVasile, ci el, celmaivoluptuos. Acela. Care-mi spune acum cuvinte. Pe care nu le-nteleg, oricate combinatii fac cu grupele mici de neuroni. Si n-am erata la mess. Dar extrag din ele, doar ce pot sa pricep si ce am nevoie: urarile de succes. Pentru ca si succes imi trebuie in a-mi umple viata cu voluptati. Pentru ca el e celmaivoluptuos:))

Keep smiling! It keeps you fit and healthy!

09.10.2010

Rezumat maxim subiectiv

Anul trecut, cam in aceeasi perioada, faceam un rezumat al verii la capitolul lucruri dobandite in cunostinta si constiinta. Vara 2010 n-a fost atat de productiva din punct de vedere profesional, insa, personal, am mai invatat cate ceva. Vreau sa enumar, poate-mi fac o traditie din a vedea pragul de sus… Inainte, o precizare: la mine vara are lungimea lui verde, deci aprilie-mai pana in septembrie-octombrie. Asadar, am invatat ca:

1. daca asteptarile tale sunt mici, putine sau macar medii, ai sanse sa fii suprins atunci cand se intampla de bine, poate de prea bine. In sens invers, asteptarile mari cauzeaza deceptii (nu in sens dramatic, evident) proportionale cu adancimea lor.
2. atunci cand nu stii ce sa te faci cu cineva, gandeste-te doar ce te-ai face fara. Imaginatia poate sa dea raspunsuri de care ne-ar fi frica altfel.
3. unul din primii pasi spre acolo nu e ca tu sa treci peste orgoliu-ti si sa-l iubesti simplu, acceptandu-l cum n-ai mai acceptat pe nimeni, in goana absurda de a schimba ceva, putin, la fiecare dintre cei ce-au fost. Unul din pasi e ca el sa vrea sa fie iubit… long way to go. Si sa nu mai ridice infinite probleme abstracte. Daca “a vrea” se inmulteste cu doi, rezulta cel putin o cale. Si se poate aplica si la feminin, clar.
4. [legat putin si de pct 2] nu realizezi importanta ta pentru unii oameni pana cand nu pleci. Mai mult timp, mai departe. Si in sens invers e valabil. Nu-ti dai seama de intensitatea la care exista pentru tine cineva pana cand nu se indeparteaza, la propriu sau nu. Si am experimentat in ambele directii. Dinspre ceilalti, recent, am fost suprinsa pozitiv, dinspre mine a fost trist sa aflu cum e.
5. timpul vindeca doar unele doruri. Altele sunt de nesters. Timpul aplica doar o dara cenusie pe deasupra lor, dar ramane acolo un strigat de culoare care nu dispare si pe care-l purtam in noi in fiecare clipa, de multe ori fara sa fim constienti de asta. Pentru ca ne ocupam mintea si timpul. Intentionat. Insa, cand auzim urletul, revin toate aici.
6. ironia si fratele ei mai mic, dar la fel de acid, misto-ul, nu inseamna neaparat nepasare. Deseori, fiintele umane folosesc aceste instrumente la o scara larga pentru a scrijeli intr-o constiinta ca nu ii intereseaza, cand, de fapt, vor doar sa mascheze o revolta pe care nu ar afisa-o niciodata. Sau doar un regret, o parere de rau. Inca n-am aflat daca asta nu e si o forma de a te convinge pe tine ca nu-ti pasa.
7. exista barbati inteligenti care prefera femei sub nivelul lor. Din mai multe puncte de vedere. Si da, mai putin inteligente e inclus. Probabil undeva, in adancimea fiintei lor, nu se simt in pericol langa o asemenea “ea”, au o oarecare siguranta ce le-ar lipsi in alt fel de relatii. Doar ei stiu de ce. Sau semenii lor. Nu am reusit sa cuprind mecanismele, doar am observat si s-a confirmat cand ea a indraznit sa zica ceva. Sau in clipa in care l-am cunoscut pe el-ul ei. Uneori, ele realizeaza cat sunt de norocoase. Si atunci cand, desi nu prea inteleg nimic, un al X-lea simt le spune ca zona are unde mai inalte decat ale ei, fac un gest specific barbatesc: ii cuprind lui mijlocul cu bratul. Usor penibil, dar razbate instinctul, femela care vrea sa comunice apartenenta lui la viata ei. Si daca ar stii ele…
8. unii oameni isi schimba atitutinea doar ca urmare a unui intreg proces de spalare cu idei proprii, amestecate cu fapte trecute cu bine si piperate cu vorbe spuse de tine fara rautati/reprosuri. Iar atitudinea asta nu e explicata, nici acceptata de cel ce-o poarta. Ramane doar sa-ti dai tu seama ca procesul a determinat-o. Si, bineinteles, sa gasesti calea sa afli cum s-au administrat probele ce-au dus la sentinta/decizie.
9. nu toti cei in fata carora poti sta gol sufleteste sunt dispusi la acelasi compromis cu tine. Dar asta n-o afli decat tarziu…
10. autocontrolul chiar poate sa salveze niste aparente. Cand locul, dar mai ales situatia nu sunt in lista ta de preferinte, un zambet larg, primind astfel sarcasmul vietii, e singurul care poate sa te introduca intr-un joc absurd si din care n-ai nimic de castigat. Il practici doar ca sa nu pierzi ceva (era un principiu in drept ca se va da preferinta celui ce incearca sa evite un prejudiciu in fata celui ce doreste sa obtina un castig;). Daca mai e ceva de pierdut.
11. in momentul in care mi se pare ca nu mai am nimic sa-i spun unei persoane cu care am dezbatut tot universul pana la un punct, trebuie sa reanalizez. Poate mai e ceva, dincolo de univers. Oricum, tacerea nu e neaparat un lucru rau. Atunci cand se intampla in viata reala.

Ar mai fi, dar le pastrez. Si astept sa-mi spui la ce puncte te regasesti;-) Sunt curioasa de perceptie.

Aaa, inca ceva. In anumite circumstante, e de preferat sa ne comunicam dorintele. So, let me find my piece of heaven.




01.09.2010

De viitor si de metafore. Fara metafore

De vreun an de cand reflectez cu privire la ceea ce vreau de la viata, am gasit o parte din raspuns, stand sa vad ce vrea viata de la mine. Stiu ce vreau (uau, spun asta intr-un final) pe termen lung. Mai raman termenul scurt si mediu. Doar prin ele trebuie trecut pentru a obtine resursele visului meu. Imi mai impartasesc planul cu auto-ironie. Macar sa radem impreuna;) si sa nu fiu persoana a IIIa in misto-urile aferente.
Deci, voi locui intr-o casa mica. De lemn. Cu prispa. Dormitor la mansarda si luminator deasupra patului. Sa vad ploaia cum ploua si fulgii cum se opresc calm. Miroase a lemn si a liniste. Cel mai voluptuos tot acolo (daca renunta la idealuri de vila cu piscina in suburbii de orase mari). Doua pisici si-un caine alb. Niciun vecin. Ocupatia mea: scriitoare. A lui: nescriitor, practician.
Pentru ca mie imi plac cuvintele, ma fascineaza jocurile care se pot crea cu ele. Jongleriile verbale sunt radacina unor inceputuri faine pe care le-am gustat. Acum pictez metafore intr-un exercitiu a ceea ce stiu ca urmeaza. Ador sa modelez noi sensuri, sa fiu criptica sau exuberant facila in exprimare. Nu trebuie sa inteleaga toti mesajul, exista ipostaze dincolo de ceea ce spun. Si pricep cei ce trebuie. Si cei ce pot.
Doar in metafore arat o alta eu, diferita oarecum de realitate. Numai aici pot fi asa. Doar mult timp si multa rabdare plus un gram de intelepciune albastra m-ar aduce asa fata de... in viata in care momentan sunt doar stabila, cu talpile goale pe pamantul inierbat si ud de roua. De aici e-acum contrastul cu semnele inerente de intrebare: de ce reala dau cu toporul (da,da) si virtuala respir odata cu universul de dincolo de logica? Cum de limbajul zilnic nu-mi abunda in metafore? Creativitatea s-ar sparge si s-ar pierde toate faramele ei, zic. Apoi, e normal sa ma divid. Si nu doar pentru ca un geaman autentic are cel putin doua fiinte in esenta lui si te confuzeaza cand nu stii care ti-e interlocutor (sau monologheaza in fata ta). E natural sa fii diferit in doua medii diferite. Truism, da. Reformulez: e natural sa te comporti cum simti si sa te exprimi cum iti vine, fara ca intre cele doua exteriorizari sa existe vreo identitate semantica.
Metaforele sunt, pentru mine si alti voluptuosi:), ca banii: nu un scop in sine, ci un mijloc. Prin ele fac niste comparatii care ar trebui sa se subinteleaga. Esenta e dincolo de ele si o vede cine poate sesiza scopul, trecand pe calea mijlocului intr-un sens. Si de-asta...

Huh, greu sa ma despart de doza de metafore ca sa arat putin de ce le am mereu la mine... Ai inteles ceva?

17.08.2010

Furtuni

Incep sa-mi placa ploile. Dar nu cele mici si constante, depresive si inutile. Astea care sperie si tulbura. Vara, cand natura crunt insetata merita apa in cantitati uriase. Dintr-o data. Imi place forta si vigoarea lor. Le admir puterea de a parcurge mult si multe, de a curata totul, de a determina natura inclusiv umana, sa reziste, sa le infrunte. Sunt voluptuoase… Ador vantul racoros si amar care le precede furia.

Nu ma opresc la ele, fac asocieri. Ajung la ploile noastre. Nu toate imi plac. Urmeaza o furtuna care-mi va spulbera cochilia. Si nu mai stiu cum e cand n-ai adapost. Nici n-as mai vrea sa stiu. Acum adie doar vantul de dinainte. Dar vreau sa-i supravietuiesc si sa coloram curcubeul dupa ce ne-am inecat cu tocanita de pareri de rau si regrete. Imi doresc sa bem, intr-un final, din cupa prezentului.
Pana atunci...

11.08.2010

Oameni, hobby-uri si giratorii

Exista oameni cu hobby-uri ciudate. Nimic de reprosat atat timp cat nu ma afecteaza. Dar sunt unii a caror pasiune o constituie intrebarile:) Cat mai multe, cat mai insistente, cat mai sfredelitoare, cat mai absurde. Fara interes asupra subiectului, doar din dorinta oribila de comunicare (cand au si studii in acest sens, hobby-ul le devine chiar obsesie cretina. Oricand, oricum, cu din ce in ce mai multi, dar SA COMUNICAM). A nu se intelege ca gasesc comunicarea fara sens, doar ca mi se pare irelevant pentru vietile noastre sa pui intrebari cand, de fapt, ti-e egal raspunsul meu cu raspunsul a o mie de alti oameni. Iar cand te afli aproape de un moment in care ar fi necesar sa iei decizii, acesti comunicatori sar din toti boschetii bulevardului cu listele de intrebari. Sa mai bifeze una, sa mai taie o persoana pe care au chestionat-o. I-am intalnit in facultate, spre final, ii intalnesc in continuare mai peste tot. Preferata contemporana este “Ce faci acum?”. Zambetul le e vadit ironic si iscoditor la auzul raspunului franc “Nu stiu, sunt in vacanta, aceeasi intrebare o am, la randul meu, catre mine”. Dar, deh, sunt oameni perseverenti. Urmeaza: “Dai la barou, la inm?”. Pacat ca nu e si examen de dat cu capul de pereti, l-as fi trecut. Si as fi gasit ce sa le spun. “Cum, nu te faci avocata? Tocmai tu…”. Wooow, maximul posibil de atins pe scara incredibilului vietii. Asta e varianta scurta, exista o varietate de intrebari, in functie de capacitatile intelectuale ale respectivei persoane. Altii, care au primit anterior raspunsul de mai devreme, vor sa fie simpatici (deh, intentia conteaza, ca sa vorbim cliseic) si zic “Si? Te-ai hotarat ce faci pana la urma?”. NU. Sunt indecisa, cea mai indecisa, balanta mea are mai mult de doua talere si diferenta intre masele lor e insignifianta. Vreau sa traiesc intr-o alta lume, intr-o alta viata. Sa nu fie nevoie sa ma gandesc ce vreau sa fac cu viata mea, iar intre timp sa stau sa vad ce vrea viata de la mine. E ciudat cand ai ajuns la finalul unui drum pe care l-ai parcurs cu interes pana la un punct, cu indiferenta de-atunci, dar iti dai seama ca poate nu a fost cea mai inteleapta alegere. Si-acum cauti intr-o intersectie directia. De fapt, intr-un sens permanent giratoriu... Dar o voi gasi. Cu siguranta. Curand. I’m almost there... almost saved you and myself... for another life option;)

11.07.2010

Reindragostirea

Mi-a luat ceva viata si o raza de soare inca innorat sa-mi dau seama ca ma uitasem intr-un colt de suflet. Plus o ploaie tamaduitoare zguduita de multe tunete scurte si stinsa de-un fulger suficient. Noroc ca nu ma sperii...
Sunt vie. Sunt aici si oriunde vreau. Aproape omniprezenta in propria-mi viata. Sunt eu si nimeni nu ma poate deposeda de mine. Sunt suma tuturor lucrurilor care ma descriu si care fac diferenta. O piersica-ntre frunze. Iti da iluzia ca e coapta si nu stii daca s-o culegi sau s-o mai lasi spre parguire in inca niste bucatele de soare curat si ploi de toate felurile, inclusiv acide.
Intr-o epistola nocturna, atarnata de creanga unui piersic drag ce m-a crescut, literele spuneau ceva de cea mai bestiala femeie dintr-un grup neomogen. Sau una dintre ele. Si cea mai desteapta. Sau una dintre ele. De ce n-as crede? Vreau sa cred.
Sunt zilele in care ma reindragostesc de mine. Uitata in cotlonul ala absurd, nu ma mai (re)cunosteam, imi lipsea voluptatea constientizarii de mine. Acum sunt orbul care nu mai orbecaie, redescopar de unde am venit si sunt aproape pregatita sa vad cu ochii-mi vindecati spre unde ma indrept cu tot cu mine. N-as vrea sa-mi mai segreg sufletul intre cei doi gemeni contrari din fiinta mea. Temporar e bine caci amandoi par a merge spre aceeasi nuanta de verde.
Ma simt aproape anagrama mea, gorgeous ("aproape" se refera la anagrama, nu determina adjectivul:D). Poate si pentru ca acum cred ca pot intelege necuvintele, ca stiu sa nu mai cred toate cuvintele si ca am invatat sa astept. Chiar daca...

Keep smiling! ...no matter how hard;)

06.07.2010

Ultima scrisoare...

...pentru ca demisionez din orice dorinta de Nepal. A fost scrisa cand credeam inca. Memo asupra clipei prezente imediat dupa. Asadar,

" Luciditatea ta e un monstru care musca din mine si-mi arata cat de nicaieri a ramas a mea, odata omniprezenta. Cred ca o cauta, dar , negasind-o, rupe cu voluptate si ultima particula. Si o urasc nemasurat pentru ca ea ne impiedica sa fim noi, sa … orice. Ea te trage spre foarte departe, ea urla la tine “stooooooooooooooop” cand esti doar aproape sa-ti misti buzele in acelasi ritm cu ale mele. Ea te opreste cand vrei sa vezi ploaia in maiou alb. Ea iti sopteste texte si pretexte. Ea ma face sa nu mai intreb pentru ca mi-a creat o teama groaznica de refuzuri. Si tot ea te-mpiedica pe tine sa propui orice presupune mai mult de unul.

In fiecare zi ma simt mai mica, pentru ca’s insignifianta. Departarea micsoreaza pana ce un punct se face nimic intr-o zare pierduta. Si ma simt hidoasa. Respingerea ta ma face urata, din ce in ce mai urata. Oglinzile stiu asta si o reflecta.

Intr-o zi si-o noapte o sa ma vindec de tine. Si voi fi uitat tot ce n-a fost, nu-mi voi aminti nimic din ce tanjesc puternic sa fie. Sa ma culc intr-o noapte si sa uit ca sunt eu, sa ma trezesc intr-o alta viata in care tu ma vrei asa cum sunt, obsesia mea. Continuarea in varianta soft ar fi ca noi sa construim si sa coloram impreuna o cale, iar tu sa nu faci niciun pas de rac pe ea. Varianta sarcastica e cea in care pe mine nu m-ar interesa ca ma vrei pentru ca m-ar asteapta altii, mereu altii, si altele, alte idei, alte planuri, alte expeditii. Si nu as uri carnea de pe mine sau materia-mi slab cenusie pentru ca vroiam cel putin sa ma imbratiseze altul intr-o seara cand ai aruncat spre mine o pastila de cefacitucuea. Totusi, revin la partea umana. Vreau sa cred ca seamana mai mult cu jumatatea dominanta din esenta mea alterata. Mi-ar placea ca in drum sa nu mai vezi idei, sa nu mai judeci abstract si sa ai rabdare sa cunosti inainte sa ma extrapolezi dintr-o alta. Oare care? Oare cum? Oamenii nu’s matematica, nu li se aplica aceeasi teorema celor dintr-un grup format prin similitudini. Gelu Ruscanu m-a fascinat ca personaj; il asociam cu mine. Si eu vedeam jocul ielelor-idei. Dar tu, cel mai pragmatic si mai ancorat in realitate, ii faci concurenta in ce ne priveste. Ah, si sa vrei sa cunosti, nu sa fugi singur inspre orice altceva decat Nepal. In filmul asta mut de-a nu fi, au existat scene in care tu vroiai sa aclimatizezi piersica in lumea ta, sa te pansez cu rasul meu, sa fii mereu conectat la injectia ta de tinerete si drag, sa te trezesti pupand puf, sa fii biblioteca mea si literele mele (toate’s citate din scrisul tau voluptuos;). Regizorul nu le-a mai introdus insa si-n remake-ul vorbit, palpabil si incredibil de scurt. Si am ramas cu doruri absurde, sentimente schilodite. Si stiu ca si tu... Unde se duc toate? Poate le calca timpul in picioarele lui grele, dar nu le sfarama. Candva, niste cioburi din ele or sa revina in noi sa ne intrebe de ce n-a fost, de ce n-am riscat, de ce e asa tarziu.

Ma mai stropesc cu sperante si ma mai imbat cu niste cuvinte rostite odata ca sa-mi pot reaprecia singuratatea de dinainte de tine si sa ma bucur din nou ca-mi apartin in intregime.
Iarta-mi imaturitatea si produsele ei, e inerenta fiintei mele."

Acum stiu ca nici luciditatea, nici necunoasterea n-a fost determinanta in fiinta ta chinuita de vinovatii si remuscari. Acum stiu ca am fost o ultima optiune pentru cineva ce-mi devenise prioritate. Acum realizez astea in timp ce ma spal de tine de pe maini, creier, buze si suflet. Folosesc detergenti buni: indiferenta, negatie, reafirmarea lipsei tale de curaj, propria-mi luciditate sfaramata, dar sper sa nu fie nevoie sa folosesc mult din dizolvantul timp. Am nevoie de el. Asa cum am nevoie acum sa ma uit pe mine intr-un alt univers. Al meu e sufocant. Acum trebuie sa-mi reapreciez singuratatea si sa ma bucur din nou ca-mi apartin suta la suta. Dar nu cu sperante din cuvintele tale, ci cu tot ce n-au spus ele in noaptea cand imi ploua direct pe suflet. Si uitand toate intrebarile mele derivand din origini.

Keep finding the best way!

P.S. Fata de persoanele obediente si supuse nu se intampla niciodata o dominare, ci o afirmare naturala a puterii si, eventual, superioritatii. Adevarata dominare are loc atunci cand e vorba de oameni pe acelasi plan cu tine.

25.06.2010

Aducand ploile

Intr-o noapte cu straie albe, cand adunam tinerete si energie pentru pasi spre Nepal, ploua strain si grabit sa ne alunge din ale noastre. Fixitatea momentului s-a pastrat o ora si sapte minute inainte sa revenim sub picuri in lumile reale. Si ploaia a stat si timpul statuse cu noi. Un gand comun a fugit sa se spanzure de-un fir de iarba, nu se putea suporta pe sine.

Poate ca n-am strans suficiente resurse, poate ca nu le-am cautat indeajuns si unde trebuia. Poate ca minutele treceau in mare viteza si nu erau ale noastre decat foarte rar. Si multi alti "poate"... Pentru ca eu am ajuns intr-un abis (deloc incantator;) si, odata cu mine, mormane de pietre s-au pravalit peste ideile bune din sistemul meu de referinta. Asa ca nu le-am testat, nici nu le-am colorat si in al tau. Tu, in schimb, ai urcat brusc si iremediabil pe un piedestal de unde te uitai la mine cu zambetul amar si ochii tristi. Tristi de prea mult timp, tristi de prea putin clocot. Ecoul strigatului meu se pierdea intre peretii prapastiei, captusiti cu indiferenta. Vorbeai fara glas, iar distanta era suficienta cat sa nu vad ca erai cu mine, ma certai si-apoi tot tu ma-ncurajai ca pot sa urc. Orbecaiam prin intuneric si plescaiam prin balti. Nu mai erau aripi sa inalt. Si tot eu am adus din nou norii cu ploile lor care n-ar fi venit fara tunete prelungi, dar n-ar fi aratat fulgerari de lumina.

Iar acum ma tem ca se schimba clima. Si soarele va lumina mai putin. Si n-o sa gasesc poteca sa ajung langa piedestalul de pe care tu ai fi coborat daca...
Si mi-e cel mai ciuda ca ploile mele cresc rauri intre noi.

24.05.2010

Rotisor de idei necoapte

Uneori scriu pentru că nu pot să strig. De fapt, poate aşa ştiu eu să urlu.
Scriu ca să-mi văd gândurile şi dilemele aşezate pe un suport. Poate că primul pas în a rezolva ceva e să transpun chestiunea respectivă, s-o delimitez într-un concret pentru a o vedea mai bine. Orice început de raţionament pare mai clar când am formulate atât ipoteza cât şi întrebările la care vreau să se răspundă (deformare mate-fizica). Dar acest pas nu duce la vreo destinaţie mai mult decât intermediară fără să fie urmat de alţii, mulţi alţii... Pe care nu am cum sa pasesc in mormanul de orgoliu confuz si ambitii diferite de asteptarile altora. Deci asta nu înseamnă ca voi avea răspunsul, ca voi reuşi sa fac altceva decât să scrijelesc dorurile pe un corp străin, sa traduc furtuni în limbaj comun, să desenez o cădere sau să umplu goluri oceanice cu ceşcute de ceramica scumpa umplute cu argumente.
Iar scopul e mai mult intrinsec decat extrinsec. Poate de asta si raman cu literele de cerneala agatate pe spatele unor legi: incercare de eludare intr-un alt univers...

Ma intreb in legile mele:
Exista oameni care nu-şi schimba stările şi ideile?
Poţi anticipa o viaţă sau o parte din ea? Ne e dat nouă sa ştim cu certitudine cum ne va fi existenţa plecand de la (prea) putine detalii?
Poti fii informat cu privire la ceva important tie fara vreun scop? Adica informarile astea se fac aiurea-n tramvai/in SUV/in bicicleta fara ca emitatorul lor sa urmareasca ceva?
Daca vreau sa merg pe autostrada e necesar sa urmez indicatoarele chiar cunoscand alta cale pana la intrare? E nevoie sa anticipez decizii prin comportamente a priori? Nu am suficient credit fara acea comportare?
Cine ma cunoaste mai bine ca mine?



In seara asta a mirosit puternic a ploaie trista si a aripi smulse. Maine se va condimenta cu salcam putin melancolic. Soarele nu raspunde la telefon, deci nu stiu daca si pe care cer va rasari...

02.05.2010

Fuga

Am visat ca alergam spre departe. Nepal, parca. Nu fugeam eu de tine, nici tu de o alta eu. Nu am pornit unul cu celalalt. Dupa o iarna pufoasa, cu aroma de geruri tacute, am nimerit acelasi coridor. Paradoxal, fugeam fara sa ne grabim. Incredibil, fugeam doar noi, nu si rabdarile noastre. Orgoliul si fricile se pierdusera in goana, in cutii ruginite de conserve. Timpul nu ne ajungea. Ramasese pentru prima data in urma cu mult, in urma cu multe. Era bine.
Nu alegeam decat poteci sau drumuri pietruite. Asfaltul a ramas mereu la mare distanta. Simplu si natural. Ma credeai ca imi place asa fiindca te puteai convinge. Si eu vedeam ca esti omul extremelor, fara sa pui voit piciorul in vreo cale de mijloc. In drumul nostru n-am aflat regrete sau vinovatii, iar pe celelalte nu le-am bagat in bagaj. Si adia pretutindeni a magnolie, a ceai de iasomie sau a fluturi portocalii.
Nu-ti ieseam din minte si-ti zaboveam in suflet cand nu te uitai la mine. Te respiram prin toti porii si tare mi-as fi dorit sa nu fie nevoie sa expir ca sa pastrez tot suflul tau.
Ne odihneam pe pietre si radeam de distante. Am savurat prima piersica. Samburele ei a fost suvenirul si mascota expeditiei. Voluptatea aromei, gustului si formei a produs o lacrima dulce impartita la doi: pentru tot ce urma, pentru dorurile noastre care devenisera un singur dor pe care incepeam sa-l cunoastem.
Nu o data ti-ai intins bratele si nu exista loc decat pentru mine.
Soarele rasarea in fiecare zi din alte ratiuni. Muzica ne venea de la zei. Totusi, pluteam intr-o mare de liniste. Din nou, descopeream adevaruri si disecam idei... sau invers. M-am blocat putin in noroi, dar m-ai readus pe traseu si ne-am continuat peregrinarile verzi-albastre.
Ne inecasem textele si pretextele in prima cana cu vin (sigur cana, nu pahar) pe care o beai tu cu mine.

Nu stiu daca am ajuns undeva, povestea are final deschis. Putem sa-l pictam, dupa caz, in culori calde sau in nuante reci.
A venit prezentul peste mine cu realitatile si cruzimile lui, aducandu-ma pe acelasi pamant cu temerile, dorurile si nespusele mele si cu temerile, dorurile si nespusele tale.

Imi rezerv dreptul de a fi macar putin patetica prin asta...
Keep dreaming!

04.03.2010

Aiurea

Astăzi mi s-a întamplat ceva de care n-am mai avut parte de-un veac jumate: nu mă mai grăbeam prin ploia nervoasă de probabil primvară. Mergeam încet, melc citadin, să se împiedice de mine toţi grăbiţii oraşului trist.
Vroiam să mă sfâşie vântul, să mă dizolve apa, să mă învăluie frigul, să mă topesc în asfalt şi să mă întorc în lumea asta numai după ce vor fi trecut spre alte zări toate şirurile de gânduri care-mi erodează mintea... Să scap de dileme şi probleme existenţiale, să fiu capabilă să iau decizii, să mă uit fără înfrigurare la telefon şi să nu tresar dacă sună.
Mi-e dor de o căldură toropitoare.

Cu toate astea, mâine e o nouă zi şi, hm, se anunţă cod galben...

03.03.2010

Incursiune in studiul celei mai bune facultăţi de drept din ţară sau un exemplu din categoria "aşa nu" I

A trecut o luna de când am scris acest post. Sunt fan stilou şi hârtie, durează ceva transcrierea în online. Oricum sentimentele rămân actuale. Astfel,
Scriu acest articol fără a mă pretinde mai puţin revoltată decât sunt acum sau decât am fost vreodată. Vine un moment când se adună mai multe şi zgârie retina negâdilată nicicum de peisajul amar bucureştean, se strâng intr-o horă mai strânsă decât până atunci pentru că apare picătura-minune, ultima, deşi presimt alte două-trei pahare în următoarele luni. Şi cu asta, da, îmi cam iau la revedere de la poetic sau măcar metaforic.
În anul I, am fost felicitaţi pentru că am intrat şi în anul IV pentru că am rezistat (deşi ei au formulat-o ca "aţi ajuns aici") la cea mai bună facultate de drept din ţară. Dacă e Clujul pe primul loc, bravo lor de ardeleni deştepţi! Dacă nu, mi-e groază de cum ar putea fi celelalte. De fapt, cui îi pasă? Ce contează clasamentul ăsta în care s-au autoproclamat câştigători? Dacă ne gândim ca UniBuc nu ajunge nici in top 500...
Da, sigur, avem profi minunaţi, dar care, în 99% din cazuri, uită să fie şi oameni. Bineînţeles, avem profesionişti calitatea I, dar cu ce ne ajută dacă nu ştiu să împărtăşeasca nimic din ştiinţa lor? Un profesor integral (sau integralist:) cred că se cade să fie profesor şi pedagog, dar şi om, 3 condiţii cumulative. Atunci când una lipseşte, titlul i se clatină, coroana i se topeşte prelingându-i-se murdar pe faţa stresată şi frustrată.
Da, avem studenţi buni (oricum s-ar cuantifica asta, sigur nu dupa criteriile "lor"), dar câţi? Accentul e pus pe cantitate. Creştem numărul lor în fiecare an, suplimentând nu ştiu ce locuri, oricum nu pe alea din amfiteatrele cu bănci din 34. Normal, mai multe taxe de plătit, mai mult de stors (şi e trist ca nu se vede vreun rezultat al maximizării încasărilor efectuate in detrimentul calităţii). Şi nu măsor aspectul după numărul integraliştilor sau al studenţilor de la buget. Total irelevant. O realizez după tot ce e în jur, după fiecare curs, seminar, pauză sau discuţie pe grup. De ce atâtea bombe? De ce oameni care nu scriu corect româneşte (N.B. Examenul de admitere are probă de gramatică) sau care nu se pot exprima într-o frază se află aici? Cum au ajuns? Unde se duc?
În anul I, credeam că toţi colegii mei sunt semi-zei, cei mai inteligenţi, culţi şi cultivaţi, plini de bun-simţ şi de alte "valori contemporane". În câteva luni am avut un gust amar ce nu mi-a mai trecut... Sunt aşa puţini cei care se apropie de ceea ce mi-am imaginat atunci. Unii chiar mi-au devenit prieteni :)
E plin de experţi în dreptul familiei (sau de exponenţi ai propriilor idei despre cum ar trebui să arate dreptul familiei), penal sau alte materii unde pot să-şi exercite sporturile preferate: datul gratis cu părerea, expunerea in drujbă a unui haos mintal, şutul nemilos în poarta exprimărilor nefericite etc.
De asemenea, tabloul se completează cu fetiţe "dulci" (ca-n Bucureşti, în club) care intră după 40 minute într-un amfiteatru plin şi întreabă piţigăiat dacă pot intra, deşi predarea/discuţia e în toi, profesorul vorbeşte şi nu pare a se vrea întrerupt, cu băieţi care le ştiu pe toate, inclusiv pupatul în partea dorsală ascuns sub exprimări pompoase, dar alambicate, cu persoane care vin la sfârşitul seminarului şi întreabă în disperare de lista de prezenţă (un fel de listă a celor ce ajung în bărcile de salvare de pe un Titanic cu puncte de seminar, scufundat în final). Mai avem şi multe personaje care nu pleacă de la un seminar până nu au o discuţie cu asistentul (a se vedea punctul cu băieţii de mai sus), copilaşi care, crezându-se importanţi, poate chiar indispensabili, dau mailuri pe grup cu informaţii nerelevante şi necerute plus studenţi care întreabă a suta oară cum se va desfăşura examenul. Această enumerare nu se vrea exhaustivă.

Ne zbatem în mediocritatea calduţă a statutului de cei mai buni, dar habar n-avem cu ce se mănânca asta dincolo de graniţele ţării, acolo unde se pregătesc cei care sunt jurişti cu adevărat, nu reproducători de doctrină. Un absolvent de drept ar trebui să-şi dubleze cunoştiinţele şi puterea de a raţiona logic (pe care se pare ca le-a cam pierdut din vedere pedagogia de la noi) cu o capacitate de a vorbi, de a convinge, de a susţine. Dacă în privinţa primelor două ştiu că se poate individual, în anumite condiţii, măcar se oferă prerogativele, argumentarea şi expunerea publică mi se par total ne-exploatate la extraordinara noastra facultate. Deci, aici ne situam, scufundaţi într-o mocirlă din care nici conducătorii nu vor sa se(ne) scoată...
Va urma

Well, now it's a challenge to keep smiling:)

11.02.2010

Acvarii

Aseară mi-au bătut la fereastră zăpada şi crivăţul, în lupta lor brutală pentru a câştiga inima metropolei. M-au chemat să arbitrez, dar nu m-am încumetat să mai ies după ce cautasem o ceainărie pe straduţe îngheţate vreo 40 minute în timp ce luptătorii trimiteau replici pre-belice către public. Le-am ascultat strigătul până când m-a urnit somnul spre vise si visuri.
De dimineaţă aflu că s-au împăcat, s-au iubit şi chiar au dat naştere unei zâne care a binecuvântat oraşul cu mii de picuri gri. O rudă apropiată cu cea simţită toamna la amiază când nu vrei nici să te uiţi afară după frunze moarte.
Şi iată cum Bucureştiul devine parte din Oceanul Planetar. Primul oraş fără ieşire la mare cu această imensă onoare. Deh, suntem români şi, prin natura noastră, bătători de recorduri şi covoare.
Prin mări, lacuri şi oceane (nicidecum vreo apă curgătoare) m-am încumetat să văd cum zâna inopinată a pângărit invaliditatea ascunsă sub zăpadă. N-o să-mi pot ierta poluarea intensă produsă de banala mea cremă de pantofi.
Bulevardele cam blocate de autobuze aşteptând, intersecţii claxonate, oameni nervoşi, unii în picioare, alţii găsind câte ceva pe jos după un patinaj scurt, trotuare goale, staţii de autobuz pline, gheaţă căzând de pe sus şi ieşiind din beton exact la malul lacurilor, lucrători în faţa primăriei căutând gurile de canal (sigur nu s-au gândit şi la google). Să-i văd eu pe cei care se plângeau de zăpadă! Eh, acum vă place?

Şi asta a fost ziua când mi-au crescut peştisori în cizme. Să-mi cumpăr un acvariu?

03.02.2010

My Wonderland


...is Poland, of course.
Didn't need more than 1 minute of breathing that air to feel it again.

My journey started at 3 am in a cold snowy night of December when, thanks to my dear brother, i was on the way to the airport (pretty similar with the Pepsi ad, the funny monkey). The speed was amazing, similar to the speed of the whole trip, though. First flight to Dusseldorf was another lesson of elegance and professionalism from Lufthansa. As my connection flight was too tight in terms of time, me and other two passengers going in same direction had an escort just when descending. It was one car that took us within the airport to the passport control and then to our second plane, first time I realized there are special traffic rules there as well, one must give priority to the main "roads"a.s.o. Fast and smooth. German way.

The following days were exactly as a winter wonderland in my imagination: the wooden house with view over the slopes (through big windows), Adamski family being amazingly sweet and carrying, Olcia and Karolcia careful, funny, super nice, few new great Polish people, enough snow, hot spiced wine, dancing, chilling, playing, skiing, chatting, laughing, partying, sleeping and so on. Besides all that, the Polish hospitality in a high degree, few hours and a night in Wroclaw (whose according motto is "the meeting place"), the "Sylvester" (NYE) in a cozy cheerful atmosphere with people I have known since my first time there:) and a perpetual good mood.
Wish I haven't leaved those places. So calm, so far from this crowd...

Anyway, I came back, had some exams and here I am, ready to start the last semester in my not beloved faculty.

Dziekuje bardzo!
Keep smiling!

Până acum au fost pe aici