Cum stăm cu moartea?

În ultimul timp m-am gândit mai mult la moarte. Nu pentru că ar fi fost cazul, ci doar pentru că am avut timp să reflectez şi să filosofez cu cealaltă parte din interior. Am stat la un ceai cu mine însămi să ascult ultimele dume. Trecuseră nişte fluvii peste noi (mine+eu, se-nţelege) şi n-am apucat de-atunci să mai gust sinceritatea debordantă. În plus, am citit ceva articolaşe cu regretele oamenilor pe patul de moarte. La propriu, căci se fundamentau pe observaţiile făcute de o infirmieră referitor la pacienţii pe care i-a îngrijit. Bine, trebuie privit dincolo de uşoara dulcegărie transmisă. Subconştientul şi-a făcut treaba şi iminenţa morţii se tot punea în discuţie. Iar, dinainte să moară nenea Jobs, aveam deschis în browser discursul lui de la Standford, dar am tot amânat. Astăzi l-am ascultat de două ori. Ca să fiu sigură atât că-l înţeleg corect cât şi că subconştientul şi conştientul vor reţine câteva din lucrurile pe care le spune înţeleptul. Mi s-a părut fabuloasă ideea conform căreia mândria, frica de eşec sau de ruşine pier dacă te raportezi la moarte. Deşi mai e cale lungă până când aş putea acţiona având asta în cap. Ei, şi dacă mor mâine n-aş îndrăzni? Ei, şi dacă mor în secunda următoare nu aş spune ce cred şi face mai mult ce vreau? Oricum, nu sunt încorsetată de ce-ar spune “lumea” sau de ceea ce “se face” sau nu, dar tot am un grad de auto-limitare pe care perspectiva sfârşitului l-ar elimina. Dar (mi-)ar folosi?

Nu ştiu dacă mi-a fost vreodată frică de moarte. Acum sigur nu mi-e. De moartea mea, căci de a celor relevanţi mă tem îngrozitor şi nemăsurat. Nu mă înspăimântă gândul că la un moment dat se va termina cu ce sunt şi respir, că nu voi mai fi entitatea clipitoare formată din corp şi suflet, iar astea două s-ar separa şi sufletul s-ar duce undeva unde nimeni n-a reuşit să demonstreze până acum, în ciuda religiei şi a altor supoziţii. Nu vreau să concep cum ar fi să dispară unul din cei puţini, dar buni. Totuşi, cândva, există posibilitatea să fiu în situaţia pe care insist să nu mi-o imaginez, dar la care ma gândesc. Pot să inserez şi-aici schema lui Jobs. Oare aş vrea să le spun anumite lucruri acum? Oare ar trebui să fiu mai eu dincolo de măsura limitelor auto-impuse? Habar n-am, mi-e frică să iau în calcul variantele astea. Eu îi iubesc aici.

Nu voi încheia cu un citat din Jobs. E plin internetul de ele, şi oricât de valoroase ar fi îşi pierd strălucirea repetate la infinit. Nici nu ştiu dacă am vrut să spun ceva cu adevărat, e incertă starea mea de lucruri. Cert e că moartea e în noi, n-o putem anticipa, nici grăbi. Unii şi-ar dori, mai ales pe-a altora. Putem doar să ne raportăm la ea din când în când. Să ne întrebăm cum am face dacă, cum am reacţiona ştiind, cum am privi fiind aproape de ea. Aproape suntem oricum, însă nu ştim exact cam cât. Putem face aşa, dacă putem, desigur. 

Iar, dacă mor mâine, cei puţini ştiu tot ce trebuie să ştie. Inclusiv cuprinsul testamentului :-)