Cină romantică

Își verifică ceasul de la mână și ticăi cu unghia de 4-5 ori pe cadran. Un tic de-al lui. Era timpul: 8 fix și ea urma să apară. Nerăbdător, bătând din piciorul stâng sub masă, nu înțelegea de ce nu a ajuns deja. Un chelner îi zâmbește întrebând dacă domnul dorește să comande. Nu acum, mai așteaptă o persoană. După vreo 5 minute în care se uita când la telefon când la ceas, același chelner vine cu o tavă. Îi servește un pahar cu vin alb și îi întinde politicos un plic gălbui, vintage, ca și cum acolo ar fi ascuns nota.

-          Acestea sunt împreună. Am fost rugat să le aduc la masa dumneavoastră, zise, nedându-i posibilitatea de a replica ceva, orice. Uimirea era prea mare. Parcă presimțirile lui se adevereau și inima începu să-i galopeze când deschidea febril plicul.

Dragul meu Matei,

Te rog citește tot-tot și încearcă pentru un moment măcar să intri în pielea mea. Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi venit? Am fi petrecut 2-3 ore frumoase la cină, tu galant, m-ai fi făcut să râd, complimente etc, eu te-aș fi încântat și apoi plictisit cu poveștile mele lungi, am fi băut niște vin și apoi ce? O cameră de hotel? Alte câteva ore, m-ai fi pupat pe umăr când m-aș fi îmbrăcat, ca de noapte bună, și fiecare va fi plecat în lumea lui cu câte un taxi. Iar a doua zi ne-am fi prefăcut din nou la birou. Iartă-mă, Matei, dar nu vreau așa ceva. Nu vreau să ne facem răul ăsta și apoi să-l propagăm prin lume. Am infinit de dăruit, dar mă tem că tu nu poți primi atât. Pentru că așa e situația. Vreau să evit să-mi spui minciuni. Cum că ne-am cunoscut prea târziu, prea devreme, că situația se va schimba pentru mine. Nu! Dacă se schimbă, e pentru că nu mai poți lâncezi sufletește și, deci, ai face-o pentru tine. Exclusiv. Nu trebuie să am eu responsabilitatea schimbărilor din atâtea vieți.

Matei, nu vreau să fur din timpul nimănui. Nu sunt o hoață. Nu vreau să rupi tu câteva ore cine știe când, ore de la finalul cărora amândoi am pleca triști, goliți de energie și convinși că nu mai putem așa. Nu vreau o iubire de hotel sau de rătăciri. Nici ca scurtele noastre momente de fericire să aibă monedă de schimb mințirea altora care n-ar suporta adevărul. Și a noastră, de asemena.

Nu vreau să petrec sărbătorile gândindu-ma la cum le petreci tu, în alt loc, în alt timp. Mințindu-mă în vreun club cu 2-3 prietene single că ce bine ne distrăm și că n-am vrea delooooc să fim altundeva.

Îmi place să gătesc, știai asta? Dar nu în porții de o persoană. Nu vreau să continui așa, știind că aș putea găti pentru două. Sau, eventual, să arunc porția celalaltă pentru că „destinatarul”ei n-a putut ajunge în seara asta. Nici mâine seară.

Te rog, nu te gândi că îmi vei scoate tu gărgăunii din cap, că ce avem noi e unic și irepetabil, că blablabla. S-a întâmplat și se întâmplă și altor milioane.

S-a nimerit ca la petrecerea burlacițelor dată în cinstea Larisei de la HR să o cunosc pe Melania și să-mi și placă al dracului. Semănăm mult, Matei. De fapt, probabil de-aia ne-ai și ales. Ce ironie: două femei care se cunosc la o astfel de petrecere descoperă că se înțeleg foarte bine și că au atâtea în comun. Inclusiv un bărbat. Însă doar ea te are, eu doar cu gândul. În fine, să nu mă lungesc prea mult, vreau să nu încerci să mă cauți. Nu din vanitate, nu. Știu că n-ai telefona, dar nici în birou nu mă vei mai găsi, în caz că te gândești cum n-aș putea rezista ochilor tăi rugători. Cei din filiala Victoriei au nevoie de o persoană care, printre altele, să instruiască niște juniori și managerul a fost chiar foarte bucuros când l-am întrebat dacă n-aș putea să mă transfer. Mi-a fost utilă evaluarea făcută de tine, să știi. De luni voi fi acolo, cu alt șef direct, cu alți colegi. Îmi imaginez că te doare, dar numai o așa ruptură ne-ar fi putut distanța eficient din mlaștina în care ne înecam cu tot cu suflete. Iar Mihaela se va descurca foarte bine să preia din sarcinile mele.

Matei, ești un om bun și vreau să cred că, măcar peste ani, dacă nu în câteva luni când va fi trecut focul, îmi vei da dreptate. Nu avem dreptul să furăm. Nici măcar cu prețul fericirii de moment, atât de egoiste totuși.

Ai grijă de tine și de voi. Aveți toate premisele unei familii fericite, inclusiv capacitatea de a înfrunta obstacole, rutină, iar Călin e un puști adorabil. Am văzut poze și auzit povești.

Așadar, adio, Matei! Te-aș fi putut iubi, știu și știi. Dacă nu...

                                                                       Cu tristețe,

                                                                                  Ada

Mâinile îi tremurau pe foile scrise caligrafic, mare. Ca pe un shot de tequila, bău dintr-o suflare tot vinul. Merse la bar să plătească. Picioarele i se împleticeau haios, deși nu mai pusese strop de alcool pe buze în seara cu pricina.

-          Cât face vinul? Și servirea? Întrebă cu un rictus ironic.

-          Consumația dumneavoastră a fost plătită în avans, îl informă chelnerul.

Aceeași figură surprinsă, dar resemnată apoi.

În 40 minute era acasă, cu o sticlă de șampanie în mână, jumătate lucid, jumătate trăind aievea.

-          Melaniaaaaaa, ce faaaaaci?

-          Șșșșșșșșșt, Călin tocmai a adormit. Nu vorbi tare, te rog.

-          Vreau să sărbătorim cum se cuvine, draga mea. Am semnat tranzacția anului, anunță cu un zâmbet amărui.

Se duse apoi la dormitorul copilului, îi mângâie cârlionți moșteniți cine știe de unde, îl pupă pe frunte și ieși tiptil.

Între timp, Melania, bucuroasă pentru victoria soțului ei și apreciind ce va urma, scoase paharele de șampanie. Pe cele bune, de cristal. Iar Matei rămase pironit, privind în gol, pe ferestrele mari din living, cu sticla încă în mână. De la etajul 8 se vedeau în zare luminile din Piața Victoriei.

Amânările

În dimineața asta vreau să amân. Respirația. Viața. Dimineața cu totul, de fapt. Să amân trezitul, îmbrăcatul. Să-l rog pe Soare, ce-a ajuns să-mi lumineze fruntea, să mai stea puțin. Să se oprească Pământul din rotație. Hai, fie, și din revoluție. Să întârzie orele de dragul unei leneveli post-trezire. Vreau să amân întâlnirea cu ochii din oglindă. În semi-adormire, pot gândi astea. Sunt atâtea de amânat. Azi, nu mai mult. Acum, nu mai târziu.

Totuși, patul nu mai e așa confortabil și pare să-mi zdobească un os la șold, așa cum stau, pe-o parte. Simt o greutate pe gât și mici șiroaie de apă pe pielea din jurul ei. Cu ochii din nou închiși, dădeam curs acestei rugăciuni, dar universul mi-a poruncit să-i deschid. Iată-te buimac, somnoros, cum te uiți la neliniștea mea. Lași mai jos brațul ce-mi apăsa clavicula și mă tragi spre tine. Poate mișcarea asta să mă calmeze că nu am nimic de făcut azi, așa că nu-i nevoie să amân nimic. Totul e aici și acum. M-ai citit. La demers te ajută valurile mării care-și vede impasibiliă de treabă la vreo cinci-șase metri de noi. Da, osul șoldului meu protesta de la izopren. Ce bine că ești. Ce mirare că suntem aici.

Cu mutra ștrengară și ochii zâmbind întredeschiși, îmi fredonezi ”vreau să ma trezesc din somn într-un pat de femeie frumoasă”. Hei, n-o fi ăsta pat, dar ce-ai cu femeia? Miroase tare a zori, a sare și cumva a noi. De ce-am vrea și aromă de măr? Încă nu ne-a sosit toamna. Ca răspuns la protestul din ochi, găsești de cuviință să-ți lipești buzele de umărul meu dezgolit și să stai așa preț de 13 clipiri, invitând la leneveală. Procesând totul, îmi permit să zâmbesc imens cu recunoștință. Suntem. Avem soare, aer și apă. Bine, și nisipul enervant, dar e neglijabil în mulțimea de voluptăți. Mă iei acum de mână, probabil pentru că m-ai citit din nou și îți exprimi, la rându-ți, bucuria. Dacă nu punem la socoteală ritmicitatea spumoasă a valurilor, e liniște. Dar și asta face parte din netulburare. Deschid fermoarul cortului și, evident, turcoazul infinit mă cheamă. Mă întorc către tine. Din nou, ai înțeles. Alergăm prin gânduri către valuri. Înlocuim dușul de dimineață cu răcoarea sărată. Azi sunt fericită. Azi nu mai vreau să amân nimic. Azi mă îmbrac în fluturi.

Fluturești

Fluturel şi Fluturica erau un cuplu invidiat. Nu atât prin prisma frumuseţii lor în doi şi individuale întrucât el era elegant, charismatic, inteligent şi capabil, iar ea gingaşă, simpatică şi încântătoare, cât pentru compatibilitatea şi duioşia din relaţia lor. Erau împreună peste tot, luau nectar complementar şi-l împărţeau, se bucurau de soare în aceeaşi poiană şi tot aşa.

A venit o zi când Fluturica a trebuit să plece singură printr-o pădure alăturată până în Poieniţa de lângă Izvor. Fluturel n-a acceptat iniţial, dar s-a resemnat cu gândul că n-o putea însoţi şi că va face el toate treburile comune până la sosirea ei. Doar că deplasările Fluturicăi erau din ce în ce mai dese, ajungând la vreo trei zile consecutiv. Întârzierile, nepermis de mari. Din curiozitate sau poate din întâmplare, Fluturel ajunse în Poieniţa de lângă Izvor. Când se aşeză pe o piatră să-şi odihnească frumoasele aripi portocalii cu bulinţe inegale maro observă cum, fix în stânga, Fluturica lui construia cuib fluturesc, dar nu singură, ci împrreună cu Fluturoiul. Se lăsă pe o parte să vadă mai bine, cu un soi de sadism.

Regăsirea II

 [Regăsirea I aici]

Sunetul telefonului Laviniei l-a mișcat din melancolie. Un anume Andrei se încăpățâna să o audă pe ea. De ce nu are și nume de familie trecut în agendă? Înseamnă că e un apropiat? Și de ce insistă atât? Când apelul e unul pierdut, nu-și stăpânește curiozitatea și intră în mesaje. Nu-și poate crede ochilor și propriei conștiințe doritoare să se chinuie. Andrei îi trimitea mesaje de bună dimineața, de noapte bună, de nimic consistent, cu glume și puțin small talk. Alea erau mesajele începuturilor, ceea ce i-a trimis și el cu câțiva ani în urmă când încerca s-o cucerească și-o alinta frumos. Când simțeau fluturii. Evident, ale lui erau geniale, în timp ce ale lui Andrei erau cele mai penibile. Nu are curajul să vadă totuși mesajele trimise de ea ca răspuns. Nu, nu e chiar atât de masochist. Mai degrabă își plimbă degetele pe suprafața ecranului pe care parcă simte tâmpla Laviniei. Dar e furios și vrea să facă o nefăcută. Nu rabdă, apelează necunoscutul lui care îi e prea cunoscut ei. Deja simte că o forța străină i-a invadat venele și-i dă creierului cele mai oribile impulsuri.

-          Helloooooo! Ce faci?

-          Cine ești? nu se poate stăpâni Bogdan.

-          Uau, uau, uau, nu crezi că exagerezi sunând de pe un telefon care nu-ți aparține și întrebând cine sunt?

Regăsirea I

Pe geamul vagonului distingea vârfurile copacilor proiectaţi spre cer ca mii de săgeţi gata să iasă din arcurile întinse de destin. La diferite înălţimi, cu diferite idealuri de luptă. Stelele jucau jocuri nefireşti în ochii lui şi luna era cea mai ciudată din peisaj. Taiată ca de un topor neascuţit stătea pe spate, într-un hamac negru-gri. Orice bucăţică din univers îi transmitea mesaje încriptate şi nu era sigur că deţine cel mai bun software de decriptare. O bătrânică ce statea peste vreo două rânduri de scaune se uita la el, mustrător-alintător, cu mina aceea de “mai bine asculta-ţi inima, fiule. Să n-ajungi ca mine cu regretele mele când vei avea vârsta mea”. A rezistat o vreme, şi-a masat degetele mâinii drepte, s-a jucat cu fermoarul gecii, dar apoi s-a apucat de butonat telefonul.

-          Lavinia? Pauză lungă. Ar fi vrut să spună dintr-un foc toate cele, dar ţinea în el.

-          Da.

Urechea lui a simțit atingerea zambetului ei, chiar şi dincolo de lipsa de fire a telefonului mobil. Se ura pentru că ştia că zâmbetele ei se reduseseră ca număr şi intensitate.

-          Aş vreaa… adică, mi-ar plăceaa… Ştii, cred căă… Nu, deci, uite, vreau să te vad, ce să mai?

-          Sunt acasă. Vino aici.

-    OK. În 40 minute ajung, zise Bogdan cu respirația taiată deja de nerăbdare. Nerăbdare pentru ea, pentru îmbrățișarea ei moale, pentru abandonul firelor ei de păr, pentru calmul pe care îl simțea lângă ea, pentru tot ce știa că poate discuta cu ea.

Când trenul a ajuns în gară nu-şi mai găsea locul pe culoar, mergea pe călcâie să grăbeasca oprirea, se juca cu degetele, închidea ochii şi încerca să-şi imagineze revederea. A luat primul taxi întâlnit. Nu s-a dezmeticit 10 secunde după întrebarea şoferului, credea că ştie deja adresa, că a fost trimis în drumul lui să-l ducă unde îi era locul. Inima i se ghemuise în câlcăiul stâng şi nu apuca să pompeze de acolo suficient sânge cât să ajungă până la creierul ostenit.

Sunând la uşă şi-a amintit că n-a cumpărat nimic pentru Lavinia. Era gata să-şi dea o palmă când a deschis ea, cu o decenţă demnă sau o demnintate decentă. Era îmbrăcată într-o rochiţă mov închis de mătase, umerii i se distingeau drepţi prin opoziţia de culori cu bretelele închise: albul plăcut, pur şi nepătat de timp. Ar fi vrut să-şi plimbe degetele peste claviculele ei proieminente în întoarcerea capului către el. Ar fi putut sorbi apă din ele, așa erau de frumos conturate. Le adora. Cum nu le divinizase până atunci? A bânguit un salut nervos şi s-a apropiat ca de o statuie fierbinte cu buzele ameţite către fruntea ei. Ar fi vrut s-o ţină în braţe, s-o sărute întru uitare, să rămână aşa strâns cu ea.

2XMahmu

Simţi cum o greutate îi apasă şoldul. Înainte să deschidă un ochi, cu pleoapele scufundate deplin într-o lumină roşietică, încercă să vadă pe pipăite de unde presiunea. Nimeri o mână rece, într-o îmbraţişare caldă. Se smuci uşor şi abia atunci simţi plumbul din cap, mercurul din vene şi aricii care îi inţepau scalpul cumva pe dinăuntru. Da, era preferabil să rămână cu capul înfundat în glugă. Glugă? Aaaa, sunt într-un sac de dormit, dar cine e el? Până să caute în cotloanele memoriei, doi ochi de miere o priviră între clipiri dese. Şi pe el îl bulversase puţin culoarea neobişnuită a luminii. Un zâmbet îi destinse ei îngrijorarea şi lui chipul răvăşit de o trezire timpurie.

-        Ce caut aici? zise ea cu o mina semi-vinovată.

-        Aici ai dormit, spuse uşor zeflemitor cel care-şi avea mâna întinsă peste corpul ei.

-      Ce şi cum s-a întamplat? nu putu să evite, cu o paloare ce se distingea chiar în roșul difuz din cameră. Îşi amintea frânturi, dar nimic concludent.

-    Şşşşşşşşt, mai încet, sigur nu vrei să-l trezim pe Cosmin, ai văzut doar ce vijelios e in reacţii. 

Mda, Cosmin era tipul din celălalt pat, ascuns sub două rânduri de pături, respirând uşor, ca o felină camuflată sub cearşafuri, gata de atac. Foindu-se câteva secunde, rotindu-şi ochii prin cameră, ea îşi prinse tâmplele în mâini, încercând cumva să-şi ajute creierul să rememoreze măcar un detaliu. Da, îşi amintea jocul de cărţi, berea, frigul din cameră, râsetele şi blaaaaanc.

-     Dacă ţi se pare că cele 8,6 săruturi sunt ceva, atunci s-a întamplat. Ceva.  Dacă nu, nimic, evident.

-          8,6? Întrebă ea nestăpânindu-şi râsul înfundat.