Poveste

Partea I

           Îşi priveşte vârfurile bocancilor cum ating zgomotos gheaţa de pe trotuar. Aşa conştientizează propria-i existenţă în prezent, căci privirile îi erau absolut orientate spre momentele în care păşea pe aceeaşi stradă, către aceeaşi destinaţie, dar cu ea. Trecuse un an. Ca vântul scoţian. Rapid şi rece. Ar vrea să găsească sub stratul îngheţat urmele de-atunci şi să calce doar pe ele, să găsească senzaţiile şi bucuria. Îşi adună toate fărâmele de imagini din zona aia temporală. Magazinul de pe stânga, vernisajul expoziţiei de pictură, restaurantul cu cele mai bune murături. Şi se trezeşte zâmbind acrişor căci nu putea zâmbi total.

            Ajunge în dreptul galeriei îmbătat de voluptatea zilelor când sufletul ei era cald şi aproape. Intră într-un vis auriu, mulţumit că evenimentul începuse deja şi se poate strecura uşor prin mulţime, fără ca ea

să-i sesizeze prezenţa maxim jubilantă. Venise hotărât să fie indiferent şi să se ţină tare pe poziţii (în ce sens nici el nu ştia, ideea era să pretindă cel puţin nepăsarea faţă de ce-ar fi simţit), dar ochii i s-au umplut de lumină cu viteza luminii la descoperirea ei. Acum zâmbea tâmp cu tot trupul. A zărit-o printre participanţi exact când începuse să vorbească despre cartea pe care o lansa acolo. Era centrul atenţiei tuturor, dar toţi adunaţi nu i-ar putea acorda atâta atenţie cât el, cât merită ea, de fapt. O auzea ca într-o melodie. S-au risipit uşor toate zgomotele de fond, foiala aia continuă încetase. Nu mai rămăseseră decât ei doi şi peisajele spânzurate pe pereţii galeriei. Decupate milimetric din lumea lor ideală, unde şi-ar dori să meargă împreună, unde sunt cascade fantastice, unde e albastru, verde şi linişte. Visarea s-a curmat când l-a sesizat şi Ioana. Il privea uşor mustrător, cu un colţ al buzelor ridicat, dar nu-i ieşea prea bine mustrarea din pricina dragului ce-a invadat-o instant şi simplu. Îi făcea grimase în glumă, nepăsătoare la toţi cei prezenţi care îi analizau fiece gest, nepăsătoare chiar că o va vedea Alin. Totuşi venise cu el aici, nu? Şi el crede că e muza masculină a romanului. N-avea cum să bănuiască influenţa lui George în scriitura Ioanei.

După alte discursuri fără sfârşit şi sens, timp în care li se obstrucţiona culoarul vizual creat printre umeri şi plete, s-a încheiat partea oarecum formală. Acum urmau autografele, dedicaţiile şi discuţiile între 4, 6, 8, 10 ochi cu cei care sorbeau intens cuvintele Ioanei înainte chiar să le rostească. Mulţi erau fascinanţi de personalitatea tinerei romanciere şi vedeau cu imensă claritate în ea viaţa care-i pulsa în scrieri. Vroiau sa rupă din energia ei vitală s-o ducă acasă şi sa-şi trăiască zilele conectaţi la ea. Nu-i făcea imensă plăcere procesul, fapt pentru care s-a decis să amâne puţin, să-i lase pe cititori să-şi mai rumege clişeele înainte să-i adreseze întrebări despre vremea din Rusia, unde curge acţiunea romanului. 

Partea a II a. One and only

Ioana se îndreaptă către anticariatul galeriei unde George privea tulburat, fără nevoi literare, titlurile. Deşi o aştepta (ca în fiecare zi, de când lumea), simţindu-i mâna pe umăr, tot corpul i s-a prefăcut într-o minge care putea sări dincolo de cel mai înalt şi zdravăn tavan. Şi la constricţia asta s-a adăugat privirea ei. Nu-i mai văzuse poate niciodată ochii atât de turcoaz, revărsând lumină, înflăcăraţi suprem. Ochii singuri vorbeau, cuvintele s-ar fi pierdut într-o inutilitate banală. George s-a simţit îmbrăţişat doar admirând-o. Nici nu-şi aminteşte ce a zis mingea din el când se iniţia un fel de conversaţie.  Doar "un fel" căci nimic din ce spuneau nu se regăsea la nivelul comunicării de dincolo de vorbe complezente. El nu înţelegea de unde-i vine ei imensitatea satisfacţiei ce se scurgea din privire şi-ar fi luminat şi cel mai întunecos raft din încăpere şi din univers. Parcă i-ar fi spus : Ia-mă cu tine în nelume. Acum. Dar nu putea rosti asta. Convenţiile sociale, personale, de orice fel au oprit-o. El ştia. Ştia că urma să plece în weekend cu Alin şi prietenii ei/lor. Ar fi vrut s-o înţeleagă, dar nu-i ieşea decât un la dracu cu Alin şi cu toţi cei din jurul lor! Cu toate astea privirea aia spunea atâtea şi atâtea. A avut chiar ideea stupidă că e mai bine s-o surprindă pentru că doar aşa ea nu-şi poate plănui reacţiile şi nu-şi poate exersa uitătura, iar el o află mai cu spor. Stupid. S-a înjurat pentru cretinătate.

Totuşi de ce atâtea convenţii? De ce nu se opreşte ea să-i mulţumească pe alţii? Să se gândească 44 de clipe la legătura dintre ei. Aia invizibilă,  dar invincibilă. Pe care o neagă constant în faţa lui (deşi îi realizează forţa), din prea multe frici. Inclusiv din teama imensă de a nu-l pierde odată ce îl va fi avut 100%. N-ar putea suporta asta. Şi el e atât de sigur că, având-o, n-ar exista nicio altă femeie din cele aproximativ 3 miliarde care să-l facă să se răzgândească. Pentru prima dată în viaţă, e hotărât şi ştie ce înseamnă aşa ceva în firea lui superdilematică. E de bine, de cel mai bine, EA este acea EA. Dar  oare frica Ioanei nu vine cumva dintr-o mare iubire contorsionată? Îl vede atât de genial,  atât de compatibil ei, atât de frumos de iubit, atât de diferit de platul de Alin, îi place să stea cu el şi-n tăcere, deşi conversaţiile lor ating un mare grad spumos, poate cum n-a mai fost altul. Şi ştie că ar merge, dar angoasele o determina să se convingă pe sine şi apoi pe George că nu e aşa. Şi tot ce poate să spună momentan este irelevant în faţa conexiunii lor.

E chemată de un cititor grăbit. Se întoarce. El îi face semn că ar pleca. Ea îi arată să mai aibă rabdare. Rămâne, neconvins de soarta demersului. Ea vrea doar să-l simtă aproape prin singurul lucru pe care şi-l poate permite într-un public de genul: îl imbrăţişează cu tot suflul vital, cu toată existenţa ei fărâmiţată de nehotărâri şi decizii nemulţumitoare. Din nou îi transmite uriaş. Şi-l întreabă dacă ar putea să-l sune mâine. Sigur, sună-ma în fiecare zi, sună-mă după ce plec, sună-mă oricând i-ar fi spus, dar a schiţat doar un da aiurea. Habar n-are de ce. Scutul ei îl face uneori şi pe el să-şi ia ziduri. Paralel răspuns am putut sa dau, fraier!

Pleacă răvăşit, nu avusese aşteptări, dar parcă nici asta n-ar fi crezut că e posibil. Îi fusese dor cu toată carnea de pe el de Ioana şi acum a lasat-o oarecum singură. Ce bou sunt. Ştie că, fără el, ea va fi mereu singură. Şi nu-şi găseşte argumentele s-o facă să înţeleagă într-un final, eventual fericit. Se trezeşte fredonând fragmente. 

…I dare you to let me be your, your one and only,
            Promise I'm worth it,
            To hold in your arms,
            So come on and give me a chance…

…You'll never know if you never try,
            To forgive your past and simply be mine…

Intră în maşină şi CD-ul rulează asta

I know it ain't easy giving up your heart...

 Partea a III a. Keep talking

         Please insert cash or select payment method. Please insert cash or select payment method : 2 şuturi  în fund pentru turmentatul de George. Ce căuta acolo? Ce cumpărase? Ciuperci şi paste? Probabil i-a venit ideea să facă ˝macaroanele˝ alea care îi plac Ioanei. Iar le va mânca singur. Nici măcar Laurenţiu nu-i mai poate risipi timpul gol. I-a rărit vizitele şi scurtat compania de când cu noua lui prietenă, indianca.

          Nici nu realizează cum picioarele singure îi schimbă direcţia către plajă. Duce şi ciupercuţele şă vadă marea. Absurd. Dar îşi urmează corpul fără împotriviri inutile. Oamenii aleargă, discută, plimbă câinii, biciclesc. Numai marea continuă să se agite, netulburată şi rece. Nu simte nimic la vederea ei. Nu mirosea a marea pe care o vroia el. Soarele iriza vesel pe deasupra lumii, într-un unghi mai mult decât plăcut. Deforma nuanţele şi portocaliza atmosfera (nu, nu în sensul ăla de portocalizare). George s-a  trezit analizând intens un personaj căruia îi venea puternic lumina pe faţă până a trecut prin dreptul lui şi s-a putut convinge că  nu e Alin. Ah, al patrulea pe ziua de azi. Parcă înnebunesc în obsesia mea continuă. De ce mă tot compar cu el? De ce îl ˝văd˝ constant?

         Trecea uşor de la un gând la altul, de la zâmbet la mohorâre. Îşi aminteşte ultima ocazie în care a conştientizat acelaşi unghi magnific al soarelui, timpul perfect în care să conduci. Da, da, eram în maşină cu ea, eu la volan şi ne bucuram încărcându-ne cu energia celuilalt. Ea a vrut sa rupă din tăcere, poate şi din bucurie: ˝Ştii, George, că nu te iert pentru c-ai mers la recepţia aia, nu?˝.  El şi-a reîndreptat apoi privirea spre drumul sălbatic, dar nu din reflex şoferesc. Mai putea să rămână la ea 4 secunde. Da, Io, ştiu. Mie mi-ar fi greu s-o fac, dar aş putea să te iert pentru tot. Nu doar pentru Alin, nu doar pentru respingerea ta, nu numai pentru momentele în care vrei să-mi arăţi o răceală care nu-ţi aparţine, ci şi pentru că niciodată, dar chiar niciodată, nu m-ai chemat în vreo deplasare inspiraţională de-a ta. Să mă fi luat cu tine când mergeai prin văi, pe creste, pe dealuri, prin păduri, pe cărări uitate, prin sate apuse să creezi opere, personaje şi întâmplări. Nici n-aş fi respirat de teamă să nu distrug arta. Şi habar n-am de ce nu am fost. Nu cred că ţi-ar fi fost nu-ştiu-cum să-i dai lui explicaţii. Asta mi-ar fi cel mai greu să iert în tine, dar aş face-o, draga mea, dragă. Avem nevoie de iertare ca să putem trăi împreună. Şi eu vreau asta, mai mult decât ce-am vrut cel mai mult până la tine. În locul sincerităţii discursului ăstuia, i-a ieşit un ˝Ştiu˝ gâtuit, vinovat ca al celui care e conştient că a încălcat regulile jocului, nişte reguli doar intuite, fără să-i fi fost vreodată aduse la cunoştinţă. Dacă ar mai fi acum în situaţia aia, i-ar spune tot despre iertarea fără sens, dacă...

˝Why won't you talk to me? You never talk to me˝... ˝I'm feeling weak now, but I can't show my weakness˝ ... ˝You never talk to me˝...˝I feel like I'm drowning˝... ˝Why won't you talk to me?˝

˝It doesn't have to be like this
All we need to do is make sure we keep talking.˝

Keep talking to me, Io! Asta mă ţine în viaţă, pot respira când vorbesc cu tine. Ştiu că şi pe tine. Ştiu că şi tu...

 Partea a IV a. It's gotta be you 
 

           Se uitau la ei puţin arogant oameni şi locuri de altădată: pe pereţii de lemn ai încăperii respirau poze cu oraşul din perioada interbelică. Le-ar fi spus ceva despre lucrurile importante, ca şi cum oamenii de atunci realizau că civilizaţia îi va determina să se piardă în irelevante. În pub-ul unde merge uneori, Ioana e cu puţinii prieteni comuni ei şi lui Alin. De fapt, amici de-ai ei care au devenit cu timpul cunoscuţi şi lui. Amuţită în faţa unei ceşti de cafea, vede prin ceaşcă, prin farfurie, prin masă, prin podea, prin pâmânt. Îl vede pe George, chipul lui luminat de zâmbetul drăcos, ochii ăia netulburaţi, nasul lui ”corect” cum îi place ei să-l descrie, fruntea înaltă şi umbrită de şuviţe. Ah, ce ma calcă pe nervi când îi cade părul pe frunte, parcă nici nu mă poate privi aşa. Mda, trebuie să-l fac personaj principal într-un roman. Nu e suficient episodic, are potenţial de caracter care să rămână implantat în imaginaţia cititorului. Hm, dar Alin? Nici măcar episodic nu m-a inspirat în opere. Bine că s-a identificat singur o dată şi am scăpat de explicaţii de corvoadă.

            Încercând să însăileze o conversaţie ieftină cu lumea de acolo, Alin e lângă ea în tot timpul când îi trec prin sânge gândurile. Ea îl priveşte blând, cum ai privi o jucărie stricată: ţi-e uşor milă de ea, nu-ţi mai trebuie, nu mai poţi face nimic din ea, cu ea, dar nu te înduri s-o arunci. Chiar dacă ai alta care îţi place imens, care aşteaptă să fie jucată de tine, să-i fie descoperite funcţiile şi posibilităţile.

        Ce mă ţine lângă omul ăsta care nu vibrează pe aceeşi melodie cu sufletul meu? Brrr, un ataşament dat de timp. Şi ce valoare are?... De ce sunt captivă în ceva în care nu cred? Cât de frică mi-e să cred din nou? Între noi nu există extaz, iar orgasmul intelectual lipsă nu cunoaşte nici o urmă de preludiu lângă el. Aş vrea să poată mai mult, dar... Oh, dacă aş fi avut măcar cu 5 ani mai puţin... L-aş fi luat pe George de aripi şi am fi zburat împreună peste tot pe unde sunt prea obosită încât să-l duc acum pe jos. Şi sigur peste mai puţin de 5 ani aş zice la fel despre acum... Of, singura certitudine pe care o am în viaţa asta e incertitudinea. Poate nu m-aş fi complăcut într-un călduţ limitat, doar pentru că oasele mi se mişcă greu către focul pe care îl simt puternic şi care mă încălzeşte şi-mi dă energie. George e flacăra, dar oare ar putea el să-mi fie sobă pentru totdeauna? Hm, dar nu eu am fost cea care până acum a oprit totul? Care a spus stop înainte să i se arate locul unde a ars cândva ceva? De ce mă tem că ar face-o el de data asta? Nu e logic, dar logica mea e diferită de a lor... Nu, nu, porcăria asta trebuie să înceteze. Noi trebuie să fim împreună, noi putem fi împreună...dar noi vrem? În aceeaşi măsură?

            - Ioanaaaaaa? Ioanaaaaa?? Heeeeei, Ioaaaaanaaaa?!

            - Da! Da, eu! răspunse ea de departe încă, bâlbâind un zâmbet.

            - Unde ţi-a zburat gândul? Nu l-am văzut fâlfâind pe aici, încercă Alin să glumească.

            - Ah, nicăieri, cream, ştii tu, încercă ea să-l liniştească. El o crezu pe cuvânt. Îi era prea complicată să nu aibă încredere în toate spusele ei. Plus că era prea mândru că o tipă cum e ea l-a acceptat. A admirat-o şi încă o admiră, fără să-şi pună probleme existenţiale. Nu are dileme, nu are întrebări. El doar se bucură. Iar ea...

I keep telling myself I’m movin’ on but I’m stumbling
Believin’ my heart was strong enough and now I’m wanderin’
But every step I take that leads me away just circles back to your door
Wishin’ I didn’t love you anymore...
I’ve tried turning to the arms of someone new but I can’t seem to fool this fool

Din difuzoarele montate pe sus, pe lângă oamenii de altădată, exact într-un moment fără conversaţii, când la masă nimeni nu mai poate adăuga nimic şi unii zâmbesc, iar alţii mai iau o gură de bere, s-a auzit:

But sometimes, there’s those times
It’s gotta be you

Partea a V a. Iubeşte-mă

           O perdea firavă filtrează lumina becului din faţa balconului şi-o lasă să se prabuşească pe parchet. Îi dă senzaţia c-ar vrea să se obişnuiască în semi-obscur doar pentru a vedea o altă faţă a soarelui. Probabil c-a funcţionat. Camera, cer de dimineaţă de vară, nu e înaltă, are un perete oblic şi e reflectarea sufletului Ioanei: aglomerată. De lucruri, de paradoxuri, de dileme. Plină de cărţi, fişe, foi, manuscrise, inutilităţi mărunte şi de suveniruri din episoadele ei de călatorie, dar niciodată genul pe care le-ai găsi în Souvenir shop. Doar obiecte mici ce-i dădeau aroma colţului unde-a fost: pietre, flori uscate, pene, conuri. La picioarele patului sunt două PC-uri la fel de funcţionale. Doar la unul are starea şi poate să scrie. Celălalt e profanul, utilizat pentru marketing şi internet. Ambele pornite îl fac pe George să se creadă într-o hală producătoare de piese de schimb pentru oameni. Ioana le lăsase aşa cu intenţia de a găsi un fond sonor momentului, dar uitase.

            Cuvintele sunt insignifiante pentru magnitudinea clipei. Cu fluturi uriaşi în stomac şi genunchi tremurânzi, cu mintea vârtej de râu în albie mâloasă şi sufletul spânzurat de-o stâncă într-un mare gol, nu găsesc de cuviinţă decât să se privească.

             Un sărut prelung le ia minţile, dar le-a lăsat tremurul, fluturii, luna şi inimile. Lumea toată s-a prăbuşit, castel de cărţi de joc dărâmat de suflul conexiunii chimice dintre ei. Se poartă stângaci cum încearcă un copil mic să imite adulţii. Zbieretul surd al calculatoarelor a tăcut şi nu se aud decât buzele lor fierbinţi de setea timpului. Mâinile măsoară centimetri pătraţi de trup si textile parcă pentru a putea reproduce ulterior o machetă din memoria simţului tactil. Singura umbră de realitate e un ceas care piuie la oră fixă. George l-ar arunca în hăul vremii. O bucată de creier îi urlă să se oprească. Simţul auditiv i se rupe în fărâme şi nu poate percepe decât respiraţia Ioanei. N-a fost niciodată atent la asta. Nu e conştient dacă o aude sau doar îi simte mângâierea pe piele. Deşi nu ştie dacă are ochii deschişi, îi vede nările mici fremătând la fiecare inspiraţie. Degetele zboară de mai multe ori pe aceeaşi suprafaţă parcă să nu greşească vreo denivelare a machetei.

           Ioana e răscolită şi se simte de şaiş’pe ani, timp faţă de care au trecut peste ea sute de ani. Cu emoţii, ezitări uşoare, cu sângele zbătându-se clocotind în vene, cu sute de aripi de libelule în tot trupul. Întrebările i s-au topit în acuitatea arzătoare a stării. Se desprinde uşor de gura lui vie şi e martoră la propriile şoapte:

            - Te iubesc.

          Ah, cum de i-a scăpat asta? Nu trebuie să ştie, nu poate să audă asta, dar râşniţa din capul lui a fost scoasă din priză. Astfel, întreabă blând, mai mult din pupilele dilatate :

            - Cum? Cel mult fizic?

            Ioana îl priveşte ca pe un delirant.

            - Nu. Ce-ai?

          Părul ei miroase a cireşe inimă de porumbel şi la tâmple aduce a dude negre, iar pielea e un amestec ciudat de muguri de brad şi nectarine tari. Cum să n-o iubească el? Şi-acum avea şi o bucăţică de reciprocitate.

          Vorbele s-ar fi ars de-aici încolo, dacă Ioana, n-ar fi zis câteva milenii mai târziu, sprijinindu-şi moale capul pe pieptul lui suficient cât să adie a vară:

           - Nu vreau să te pierd.

          George e un arc comprimat ce se destinde la fiecare nouă întrerupere a liniştii. Nu ştie cum să raspundă cât să nu spargă fragilul absolut concretizat.

           - N-ai să ma pierzi, iubita mea!

           - Eh, nu. Şi iubit eşti tu!

           Corpurile lor au continuat să cânte cea mai frumoasă melodie pe care însă n-au putut-o înregistra. Pare că trebuie performată la infinit ca de fiecare dată să o poată asculta şi să se bucure de ea.

          Au adormit cuibăriţi în cel mai odihnitor somn. Nici vise n-au avut căci totul era acolo. Dimineaţă, când George deschide ochii, ea încă miroase a somn, dar se uită la el cu un zâmbet tâmp. Iarăşi orice cuvânt e irelevant. El merge la birou şi caută asta:

Stai pe acelasi drum, iubeşte-mă,
Voi fi un om mai bun, priveşte-mă
Stai pe acelaşi drum şi crede ce-ţi spun acum

Nu, nu te-ndepărta, stai în dreapta mea...