28.02.2013

Alergând cu sufletul



Azi e cod galben de frig la suflet. L-am adus dintr-o ploaie de iarnă. Surprinzător uneori, dar căderile astea de lichide cerești chiar există. Asta avea picuri imenși și foarte reci peste mâzgălituri de zăpadă murdară. Bucăți ascuțite de metal în bălți de noroi. Am pus sufletul la uscat pe un calorifer fierbinte. Nimic. Codul nu cedează, rupe din suflet, îl tușește, îi dă febră, febră cu friguri și spasme.
Am mers cale lungă până la o sobă de teracotă și l-am lăsat în fața ei să se întremeze. Nicio schimbare. Acum stătea letargic și fără de suflare.
Am alergat la un șemineu în care tocmai se făcuse un foc mare și voluptuos. L-am rezemat pe un fotoliu acolo, lăsându-l o vreme să vadă dacă îi merge. La fel. Codul galben i-a intrat parcă în esență.
L-am adus acasă și am dat drumul la cuptor. Epuizat, zâmbidu-mi trist s-a așezat pe scaunul de lângă aragaz și mi-a șoptit cu ultimele puteri:
- Uite ce e, nu de asta am nevoie! Bine măcar că ai încetat să alergi. Adu-mi înapoi aroma de vanilie de lângă șemineu și lasă-mă să privesc ninsoarea. Mireasma aia te trezise și pe tine la viață. Dacă ai avea puterea să recunoști… Poți să fugi apoi cu ea, du-te, dar eu rămân aici. Deocamdată nu mă mai doare nimic. Primăvara e pe drum.

24.02.2013

Lovebook


           Să ne-nţelegem de la început: asta e carte cu sirop. Aşa că cei sensibili se pot opri aici. Iar prin sensibili mă refer la aceia care au alergie la sirop. Restul, rămâneţi, cartea e nostimă, fiind scrisă de o italiancă: Simona Sparaco.
            Titlul e o combinaţie între Love şi feisbuc, pentru că se bazează pe un amestec între cele două. Sau pe o legatură de cauzalitate. În care feisbucul e cauza cumva şi dragostea ar fi efectul.
         Se întâmplă aşa: Solidea e o tipa simpatică, dintr-o familie mare şi plăcută, compusă în majoritate din femei. Afacerea lor şi sursa principală de venit este o papetărie în care Solidea simte că-şi cam iroseşte aiurea tinereţea. Fix vizavi se află magazinul fostului ei prieten pe care are ocazia să-l vadă zilnic şi încă în prezenţa motivului despărţirii lor, o tipă super-aranjată care are drept hobby cumpăratul căţeilor pe care uită să-i hrănească. 
           Sora şi verişoara Solideei, îngrijorate de soarta amoroasă a acesteia, o convertesc la noile tehnici de întâlnit oameni, socializat şi chestii virtuale cu potenţial de a continua în real, deci feisbuc. Îi fac profil, îi explică funcţionarea, o îndeamnă să caute persoane din trecut. Aşa dă de iubirea ei din copilărie. Sau mai degrabă de cel a cărui inocentă admiratoare era, Eduardo. Îl urmărea cu privirea în fiecare zi de şcoală, ajunseseră şi să schimbe câteva cuvinte, dar, din ziua în care el a terminat liceul, cu şase ani înaintea ei, nu s-au revăzut. Însă fiecare păstrase vie amintirea celuilalt şi câteva întâlniri cu oameni din perioada respectivă îi fac pe amândoi să se ia în vreun calcul amoros. Urmează o serie de întâmplări amuzante şi mai puţin, imprevizibile şi mai puţin, cât să simţi izul unei comedii romantice hollywoodiene. Esenţial e că, după peripeţii şi intrigi, inclusiv pe profilul de feisbuc al tipului (bagate, evident, de fosta lui) ei ajung împreună. Până la treaba asta, totul pare, într-o mare măsură, plauzibil. Însă prima lor întâlnire se produce în Paris, obsesia ei, de care el are cunoştinţă aşa că plănuieşte să se vadă fix în faţa primăriei, unde îi va fotografia cineva pentru a reface fotografia celebră a lui Robert Doiseneau cu sărutul de la Hotel de Ville. Aşa a început hepiendul, care pare nefezabil, dar, deh, de ce n-am visa?

           Mi-a plăcut un adevăr exprimat aici: "Şi se mai spune că Facebook-ul ne face pe toţi să ne simţim mai aproape unii de alţii; în realitate, ar fi mai bine să nu reîntâlneşti deloc anumite persoane, dacă nu vrei să-ţi dai seama cât de mult s-au îndepărtat din lumea ta". Aşa-i că zice bine?

Părere scrisă în cadrul campaniei vALLuntar. Ajutăm la reîmdespădurirea (cuvânt inventat, a se citi împădurirea după masiva despădurire din prezent) României dacă mai și comentăm. Promit că la x comentarii, se plantează un copăcel. În mod responsabil și cu îngrijire post-plantare. Deci, te rog. Chiar dacă scrii "mjhfksdmfnvkds" sau "du-te dracu!". E pentru o cauză:) Mulțumesc.

21.02.2013

Șoseaua Cățelu 42



Titlul e un nume de carte, oricât ar suna de fantastic. Roman autobiografic, să fiu mai precisă. Iar autoarea sa, Alina Nedelea, actriță găzduită de Italia momentan, are din partea mea toată admirația. Și peste toată.
·         Pentru că a scris autobiografia cât să mă facă mereu curioasă de următoarea etapă și următoarea pagină. Există o doză de imprevizibil adorabil în cele relatate.
·         Pentru că pare să fi scris totul într-o singură zi, atât de cursiv și frumos îi este scrisul. Sau pare un strigăt ce a durat o zi. Și-apoi a fost ultima pagină cu buzele răsfrânte.
·         Pentru că, aceleași întâmplări povestite fără ironia ei senzațională, mi-ar fi displăcut sau mi-ar fi creat un disconfort prin ușorul tragism. Dar sunt savuroase, te asigur. În condeiul tinerei (e născută în 75) care și-a scris autobiografia bufnești des în râs la situații care, aflate altfel, nu ți-ar fi lăsat decât rareori vreun zâmbet trist.
·         De asemenea, o admir pentru limbajul colocvial de la care nu ezită, precum și pentru curajul descoperirii unor episoade mai puțin "de expus", pe care alții le-ar prefera îngropate, nu amintite într-o astfel de carte. Îmi dă senzația scriiturii unui bărbat pe alocuri, că tot există experți care fac diverse remarci referitor la cine scrie mai bine ș.c.l
Crescând cu bunicii materni pe post de părinți, asumați și denumiți astfel, ajunge să realizeze că mama ei naturală este, de fapt, cea care îi vizita o dată-de două ori pe săptămână și la care va locui într-un final, dar fără nicio explicație pentru care lucrurile au decurs așa. Frustrarea mamei ideale se manifestă în copila Alina când o reinventează pe Romina Power, pe care o și imită, ca fiind cea care a adus-o pe lume. 
O serie de întâmplări amuzante sunt relatate, de la cozile pentru "tacâmuri "de pui (cineva le-a numit amuzant taka muri, in stil japonez), la programul limitat la televizor, la educația din școli în comunism, apoi la rebeliunile adolescenței, alături de iubirile sale. Urmează perioada studenției, roluri neașteptate, prietenii durabile toate marcate de existența apartamentului din Șoseaua Cățelu 42, stradă al cărei nume l-ar vrea schimbat, măcar după moartea sa. Ironia este omniprezentă și inspirantă. Apare episodul Italia și alte și alte evenimente și stări. Se termină într-o notă optimistă, dar trebuie savurat cu totul. Îți garantez.

Părere scrisă în cadrul campaniei vALLuntar. Ajutăm la reîmdespădurirea (cuvânt inventat, a se citi împădurirea după masiva despădurire din prezent) României dacă mai și comentăm. Promit că la x comentarii, se plantează un copăcel. În mod responsabil și cu îngrijire post-plantare. Deci, te rog. Chiar dacă scrii "mjhfksdmfnvkds" sau "du-te dracu!". E pentru o cauză:) Mulțumesc.

30.01.2013

2012 mulțumiri și 2013 la borcan



2013 a început furtunos, 2012 s-a terminat prea repede.
N-am apucat să-mi fac rezumatele în cap, cu atât mai puţin să le trec pe aici. Deja am stabilit cu mine că nu voi mai încerca listuţe cu ce-mi doresc eu mie în anul care-mi vine, ştiind în mod clar că-l vreau doar cel mai bestial cu putinţă, cel mai voluptuos de până în prezent. 2012 aşa a fost.
E cam târziu acum, dar încă-i început de an, măcar cât suntem în ianuarie, aşa că vreau să-ncerc un exerciţiu de recunoştinţă. Tocmai pentru cât de minunat a fost 2012, am nişte mulţumiri de enumerat şi de acordat. Apoi, îți propun şi ție ceva:)
 Deci, am de mulţumit:
- celor care mi-au adus zâmbete şi m-au făcut să râd;
- celor care au urcat cu mine, dar şi celor ce s-au încumetat să coboare. Aici mai e o categorie specială a celor ce au reuşit să se trezească devreme în căutarea celor mai cele răsarituri. Sau a celor care au fost acolo la apus.
- celor care m-au dus în locuri prea bestiale sau care m-au însoţit acolo. Oameni cu idei bune şi fără frici de întuneric, ploaie, pustietate, furtuni, urşi ş.a.m.d. ;
- celor cu care am cântat, care mi-au cântat, care m-au încântat;
- celor care au spus „nu”, pentru că au lăsat loc altora să spuna „da”. Sau doar „hai”;
- celor ce au spus „pa”, fiindcă i-au încurajat pe alţii să spună „salut”;
- celor care au tăcut, pentru că, o vreme, tăcerea e binecuvântată şi binecuvântătoare. Iar apoi au avut alţii curajul de a vorbi;
- celor care au privit spre acelaşi punct şi au văzut la fel ca mine. Fiindcă oamenii ăştia sunt rari;
- celor care au ţinut cont de ceea ce le-am spus şi care au pus întrebări suplimentare;
- celor care m-au pus pe gânduri, cu toate că reuşesc şi singură;
- celor care m-au învăţat să preţuiesc mai mult oamenii sinceri şi să-i caut mereu doar pe cei buni, indiferent ce altele le lipsesc. Cu toate că anul trecut lecţia în speţă a durut al dracului şi mereu am făcut vânătăi în drumul până la oamenii buni şi sinceri;
- celor care mi-au dat palme spre a realiza doza de naivitate cu care priveam lumea;
- celor care m-au sunat din senin să vadă ce mai fac, nu pentru că aveau nevoie de ceva din mine sau de la mine. Ori mi-au trimis sms, mail, din astea;
- celor pe care i-am cunoscut în 2012 şi cu care m-am revăzut cel puţin o dată şi nu întâmplător. Puţini, foarte puţini, dar există.
- celor care au putut să-mi înţeleagă tăcerea şi n-au insistat s-o rupă;
- celor care mi-au dat MUZICA;
- celor care mi-au răsturnat universul. Pentru că, după ce l-am pus cu greu pe coordonatele inițiale, era scăpat de mult balast.

E posibil să se întrepătrundă categoriile, iar cei câțiva cărora le mulțumesc în fond să se regăsească la mai multe liniuţe. Oricum, mai am nişte mulţumiri imense pentru  doi oameni care au fost în jur mai-mereu, iar aici tot anul. Probabil că nu le-am spus-o, dar le sunt recunoscătoare pentru oxigenul furnizat în toxicul cotidian.
Acum, îți doresc la fel ca şi mie: un 2013 cel mai cel, de 2013 ori mai bun ca 2012. Ca să realizez cât de bun a fost, eu l-am pus la borcan. Reţeta e următoarea: se ia un borcan şi se inserează în el un bileţel cu ceva simpatic ce ți s-a întamplat. Cât de des vrei, cu oricâte cuvinte în descriere poți. Mai multe bileţele, mai multe şanse la surâs pe 31 decembrie când se deschide conserva. Al meu are deja mai multe decât aş fi crezut. Am senzaţia că 31 decembrie 2013 va fi o zi extrem de fericită, realizând câte lucruri mărunte sau nu, dar drăguţe mi s-au întâmplat. Şi sigur nu mi-aş fi putut aminti de toate dacă nu le-aş consemna. Bineînţeles, se poate folosi un carneţel sau alt suport în loc de borcan. Asta e sugestia mea. Şi, recunosc, nu sunt originală, m-am inspirit de undeva. Oricum, eu îl văd ca pe un exerciţiu bun pentru a fi recunoscători universului. Prea vrem totul de-a gata şi nu doar că uităm să ne bucurăm, dar uităm şi să apreciem sau să mulţumim. Deci, ce zici? Îl mai baga cineva pe 2013 la borcan?

Keep smiling and keep being grateful!

07.01.2013

Când ninge cu dragoste



Ninge cu dragoste. Dragoste naivă, albă, pură, nevinovată aproape. Ninge cu atâta dragoste cât să cuprindă pe toată lumea. Ninsoarea asta va ajunge la toți, dar cei mai mulți o vor blama. O vor da la o parte cu instrumentele lor ca pe ceva nedorit, vor fugi din calea ei ca de o boală contagioasă flămândă, o vor scutura cu forță de pe ei ca nu cumva să fie atinși de virus, o vor condamna că a venit. Tocmai acum, tocmai aici. Dragostea însă ninge impasibilă la frământările lor meschine. E așa liniștită. Îmbrăcată cu o haină imensă pentru trupul ei slab parcă se uită cu ochii mari, bătând discret din gene, sprijinită de un copac în pădurea care o primește fără complicații.
Unii oameni vor arunca sare în ea s-o facă să plângă, de frica nemărginirii. Alții se vor revolta că nimeni nu face nimic întru dezdrăgostire. Da cum, dom’le, să ne ia pe nepregătite? Ar fi vrut să îi aștepte pe ei să fie pregătiți de dragoste. Deși au atâtea motive în jur. Ar fi vrut să aștepte veșnic până ce ultimul întârziat va fi fost capabil să-și deschidă sufletul măreției.
Sunt prea puțini cei care pot îndura atâta dragoste. Ei sunt sinceri și puri la fel ca dragostea care tot ninge. Ei sunt cei ce merită. Cei mai mulți sunt copii. Ei nu dau dragostea la o parte cu lopata, ci stau sub ninsoarea ei râzând, deschizând gura să guste un fulg-doi de parcă nu le-ar ajunge imensul de alb din dragoste ce a cuprins tabloul. Restul sunt cei care, deși au trecut prin ani, păstrează un entuziasm de copil și o bucurie infintă. Au zâmbetul nepătat de timp și râd sincer, cu poftă, din inimă. Fericirea ce îi cuprinde și acum vine din magia sufletului lor neschingiuit de îndepărtarea lumii de la lucrurile esențiale. Cu toate că dragostea ninge la fel peste toți… Ei n-o scutură de frică să nu se imbibe de ea. Dimpotrivă, se aruncă în alb și fac îngerași de dragoste. Sau, cu imaginație, rostogolesc și obțin oameni de dragoste, simpli și albi.
Iar dragostea ninge în continuare și îi atinge de-a dreptul doar pe cei ce vor și care nu se ascund de ea. 
Mă duc să prind un fulg. Sau mai mulți. Când nu mai ninge, știu că mi i-a păstrat cineva. Tot cu...

Până acum au fost pe aici