Pe când eram o operă de artă - E.E. Schmitt

Pe Eric Emmanuel Schmitt l-am descoperit întâmplator, deși mi se recomandase ”Oscar și tanti Roz” cu mult înainte. Îmi pare fascinant, dătător de dependență, brutal de realist și straniu de optimist în același timp. Da, se poate. După Oscar, am mai citit opere; pe lângă cea din titlu recomand cu voluptate și drag ”Cea mai frumoasă carte din lume”, ”Visătoarea din Ostende” și ”Concert în memoria unui înger” care sunt culegeri de nuvele, după cum le numește autorul. După mine sunt descrieri ale unor situații de viață de o frumusețe similară cu a ei: complicată, greu de observat în mod liniar, dură, dar pe alocuri atât de delicată, cu trăiri puternice și semne de întrebare.

”Pe când eram o operă de artă” este o metaforă a snobismului lumii contemporane. În zilele noastre, se împing spre absolut situații greu de conceput. Admirăm lucrurile ”la modă” pentru că o mulțime de alți oameni le plac, fără să le fi trecut prin vreun filtru, se declară consternați de măiestria lor, fără să le gândească. De asemenea, nu putem sesiza bucuria existenței până nu apar semne de exclamare sub formă de oameni sau evenimente care ne zdruncină. Delicatețea necesară a libertății se simte doar când devenim lipsiți de ea. Atenție: aici nu e vorba de o libertate anume, cum ar descrie-o și ocroti-o Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci de cam toate libertățile la un loc, reunite oarecum sub titulatura de libertatea de a dispune de viața noastră.

Lansare de carte - Prințul Paul al României

Pe 26 februarie 2014, la Restaurant Șura lui Ilea din Curtea de Argeș, Prințul Paul de România a lansat cartea "Un omagiu regal pentru România adus de stra-nepotul MS Regele Ferdinand", cuprinzând documente, fotografii nepublicate până în prezent din arhivele familiei regale, inclusiv pe linia de descendența a autorului cărții, precum și dovezile  respectivei descendențe. Toate explicate și frumos încadrate pe hârtie de bună calitate, ușor de lecturat în ciuda dimensiunii.

Autorul a vorbit liber despre familia regală, despre bunica sa, prima soție a lui Carol al II lea, Zizi Lambrino și despre relația dintre aceștia demonstrând că această căsătorie a rămas valabilă, astfel încât cea de a2a, cu Elena a Greciei ar fi fost de fapt o bigamie. O grămadă de controverse, o bucățică interesantă de istorie. 

A urmat o scurtă vizită la Mănăstirea Curtea de Argeș, la mormintele regilor României. Câteva exemplare ale cărții au fost donate către Biblioteca Municipală, precum și Liceului Ferdinand I.

Evenimentul în câteva fotografii:

Lovebook

           Să ne-nţelegem de la început: asta e carte cu sirop. Aşa că cei sensibili se pot opri aici. Iar prin sensibili mă refer la aceia care au alergie la sirop. Restul, rămâneţi, cartea e nostimă, fiind scrisă de o italiancă: Simona Sparaco.

            Titlul e o combinaţie între Love şi feisbuc, pentru că se bazează pe un amestec între cele două. Sau pe o legatură de cauzalitate. În care feisbucul e cauza cumva şi dragostea ar fi efectul.

         Se întâmplă aşa: Solidea e o tipa simpatică, dintr-o familie mare şi plăcută, compusă în majoritate din femei. Afacerea lor şi sursa principală de venit este o papetărie în care Solidea simte că-şi cam iroseşte aiurea tinereţea. Fix vizavi se află magazinul fostului ei prieten pe care are ocazia să-l vadă zilnic şi încă în prezenţa motivului despărţirii lor, o tipă super-aranjată care are drept hobby cumpăratul căţeilor pe care uită să-i hrănească. 
           Sora şi verişoara Solideei, îngrijorate de soarta amoroasă a acesteia, o convertesc la noile tehnici de întâlnit oameni, socializat şi chestii virtuale cu potenţial de a continua în real, deci feisbuc. Îi fac profil, îi explică funcţionarea, o îndeamnă să caute persoane din trecut. Aşa dă de iubirea ei din copilărie. Sau mai degrabă de cel a cărui inocentă admiratoare era, Eduardo. Îl urmărea cu privirea în fiecare zi de şcoală, ajunseseră şi să schimbe câteva cuvinte, dar, din ziua în care el a terminat liceul, cu şase ani înaintea ei, nu s-au revăzut. Însă fiecare păstrase vie amintirea celuilalt şi câteva întâlniri cu oameni din perioada respectivă îi fac pe amândoi să se ia în vreun calcul amoros. Urmează o serie de întâmplări amuzante şi mai puţin, imprevizibile şi mai puţin, cât să simţi izul unei comedii romantice hollywoodiene. Esenţial e că, după peripeţii şi intrigi, inclusiv pe profilul de feisbuc al tipului (bagate, evident, de fosta lui) ei ajung împreună. Până la treaba asta, totul pare, într-o mare măsură, plauzibil. Însă prima lor întâlnire se produce în Paris, obsesia ei, de care el are cunoştinţă aşa că plănuieşte să se vadă fix în faţa primăriei, unde îi va fotografia cineva pentru a reface fotografia celebră a lui Robert Doiseneau cu sărutul de la Hotel de Ville. Aşa a început hepiendul, care pare nefezabil, dar, deh, de ce n-am visa?

           Mi-a plăcut un adevăr exprimat aici: "Şi se mai spune că Facebook-ul ne face pe toţi să ne simţim mai aproape unii de alţii; în realitate, ar fi mai bine să nu reîntâlneşti deloc anumite persoane, dacă nu vrei să-ţi dai seama cât de mult s-au îndepărtat din lumea ta". Aşa-i că zice bine?

Părere scrisă în cadrul campaniei vALLuntar. Ajutăm la reîmdespădurirea (cuvânt inventat, a se citi împădurirea după masiva despădurire din prezent) României dacă mai și comentăm. Promit că la x comentarii, se plantează un copăcel. În mod responsabil și cu îngrijire post-plantare. Deci, te rog. Chiar dacă scrii "mjhfksdmfnvkds" sau "du-te dracu!". E pentru o cauză:) Mulțumesc.

Șoseaua Cățelu 42

Titlul e un nume de carte, oricât ar suna de fantastic. Roman autobiografic, să fiu mai precisă. Iar autoarea sa, Alina Nedelea, actriță găzduită de Italia momentan, are din partea mea toată admirația. Și peste toată.

·         Pentru că a scris autobiografia cât să mă facă mereu curioasă de următoarea etapă și următoarea pagină. Există o doză de imprevizibil adorabil în cele relatate.

·         Pentru că pare să fi scris totul într-o singură zi, atât de cursiv și frumos îi este scrisul. Sau pare un strigăt ce a durat o zi. Și-apoi a fost ultima pagină cu buzele răsfrânte.

·         Pentru că, aceleași întâmplări povestite fără ironia ei senzațională, mi-ar fi displăcut sau mi-ar fi creat un disconfort prin ușorul tragism. Dar sunt savuroase, te asigur. În condeiul tinerei (e născută în 75) care și-a scris autobiografia bufnești des în râs la situații care, aflate altfel, nu ți-ar fi lăsat decât rareori vreun zâmbet trist.

·         De asemenea, o admir pentru limbajul colocvial de la care nu ezită, precum și pentru curajul descoperirii unor episoade mai puțin "de expus", pe care alții le-ar prefera îngropate, nu amintite într-o astfel de carte. Îmi dă senzația scriiturii unui bărbat pe alocuri, că tot există experți care fac diverse remarci referitor la cine scrie mai bine ș.c.l

Crescând cu bunicii materni pe post de părinți, asumați și denumiți astfel, ajunge să realizeze că mama ei naturală este, de fapt, cea care îi vizita o dată-de două ori pe săptămână și la care va locui într-un final, dar fără nicio explicație pentru care lucrurile au decurs așa. Frustrarea mamei ideale se manifestă în copila Alina când o reinventează pe Romina Power, pe care o și imită, ca fiind cea care a adus-o pe lume. 

O serie de întâmplări amuzante sunt relatate, de la cozile pentru "tacâmuri "de pui (cineva le-a numit amuzant taka muri, in stil japonez), la programul limitat la televizor, la educația din școli în comunism, apoi la rebeliunile adolescenței, alături de iubirile sale. Urmează perioada studenției, roluri neașteptate, prietenii durabile toate marcate de existența apartamentului din Șoseaua Cățelu 42, stradă al cărei nume l-ar vrea schimbat, măcar după moartea sa. Ironia este omniprezentă și inspirantă. Apare episodul Italia și alte și alte evenimente și stări. Se termină într-o notă optimistă, dar trebuie savurat cu totul. Îți garantez.

Părere scrisă în cadrul campaniei vALLuntar. Ajutăm la reîmdespădurirea (cuvânt inventat, a se citi împădurirea după masiva despădurire din prezent) României dacă mai și comentăm. Promit că la x comentarii, se plantează un copăcel. În mod responsabil și cu îngrijire post-plantare. Deci, te rog. Chiar dacă scrii "mjhfksdmfnvkds" sau "du-te dracu!". E pentru o cauză:) Mulțumesc.

Mătușa Julia și condeierul

Cartea am primit-o cadou de la un om care mi-e foarte aproape de suflet cât să știe că, pe lângă legătura din titlu, împart niște similitudini cu niște situații descrise. Condeierul e însuși Mario Vargas Llosa. Se pare că acesta e un roman autobiografic. Povestește un fragment important din viața lui, astfel încât mie îmi sună chiar a bildungsroman pentru toate aventurile devenirii sale în ciuda fast forward-ului dat spre final odată ce dificultățile sunt depășite. Ajunge condeier după ce descrie destul de amănunțit nereușitele literare ale vârstei a căror soartă s-a sfârșit în coșurile de gunoi.

Din perspectiva societății, iubirea lui Mario pentru mătușa cu mulți ani mai în vârstă e sortită eșecului. Cum ar putea un puști de 18 ani să întrețină o femeie divorțată când el încă nu și-a terminat studiile (de drept:), iar banii pe care îi câștigă ca editor radio sunt prea puțini chiar pentru sine? Iar oamenii se împart în două tabere. Cei care îl susțin pe el, naivul sedus de o scorpie în vârstă și cei care ignoră vinovatul, dar nu dau șanse de trăinicie legăturii neobișnuite.

Mi-a plăcut mult evoluția relației dintre cei doi. La început, mătușa îl privește maternal mirându-se de cât a crescut și afișând o oarecare superioritate care o face imposibil de suportat de către nepot. Ulterior, dupa ceva discuții și filme vizionate împreună, ajung să se apropie până la inevitabilul de ascuns de ochii întregii familii ultra-traționale. E interesant cum ea se întoarce la inocența iubirii adolescentine pe care o trăiește prin entuziasmul și energia lui Varguito, cum îl alintă. Găsind singura cale în căsătorie, cei doi au parte de numeroase peripeții până când îndeplinesc formalitățile. Era vorba de vârsta lui, prea mică pentru căsătorie fără dispensă, divorțul ei care necesita transcriere, diferența de cetățenie. Dincolo de povestea în sine, se întrevăd in roman oreșce tente interculturale. Acțiunea se petrece in Peru însă autorul strecoară mici răutăți despre argentinieni sau bolivieni, dând exemple, explicând glume, cu toate că Julia aparține acestei în urmă nații. Tot un bolivian este și cel al carui destin curge paralel cu al protagoniștilor, Pedro Camacho, mare star în Peru datorită telenovelelor radiofonice pe care le regiza, intrând foarte amuzant în pielea personajelor (cu peruci, mustăți, halate și alte decoruri proprii). Marele Camacho, omul de succes prin prisma oferirii unui divertisment ieftin, ajunge însă în finalul cărții un om de nerecunoscut. Fusese concediat din radio pentru că își încurca propriile personaje, dând aceleași nume unor caractere fără legatură, punându-și astfel publicul în dificultatea de a mai înțelege divertismentul. Succesul lui e parcă viziunea profetică asupra epocii televizorului în ceea ce privește setea si foamea oamenilor pentru destine tragice, pentru telenovelism.

N-o să vă povestesc finalul. Vă spun doar că romanul merită. Din atâtea puncte de vedere. Din care mai sus am uitat să amintesc umorul de atâtea ori ironic. Da, sud-americanii chiar sunt buni:)

Lectură voluptuoasă!

Vei fi acolo? - Guillaume Musso

...este cartea pe care mi-ar fi plăcut s-o scriu eu. Nu neapărat din punctul de vedere al scriiturii, ci, cel mai mult, pentru chestiunile tratate, întrebările puse şi cvasi-soluţiile oferite.

E o carte despre timp, decizii, regrete, prietenie şi iubire. Timpul ca spectator implicat al vieţii fiecărui om, deciziile care ne duc undeva, nu neaparat unde am vrea, o prietenie fidelă şi o iubire oarecum neîmplinită prin prisma timpului şi a deciziilor care îl arată pe personajul principal singur la 60 ani.

Este povestea unui doctor ajuns aproape de declinul vieţii care-şi doreşte cel mai mult înainte de final să o revadă pe singura femeie pe care a iubit-o şi faţă de moartea căreia se simte uşor vinovat. Oare ne putem întoarce în timp? Romanul arată o perspectivă a unei astfel de călătorii, punând accentul nu pe ştiinţă, nu pe modul în care am putea face asta ci pe ceea ce simte un om pus în faţa sa, cel de acum 30 ani, cu toate întrebările derivând dintr-o posibilă intervenţie în destin. Alegerile pe care le-am făcut într-un punct atrag domino-ul altor şi altor decizii care ne aduc la ceea ce suntem astăzi. Dacă am schimba o rotiţă trecută cât din ceea ce suntem acum ar mai fi valabil şi unde am fi? 

Datorită imensei iubiri pe care o simte şi după ce reuşeşte să o revadă pe ea, Elliott, convins de varianta lui cu 30 ani mai tânără, o salvează de la moarte pe Ilena. Acest fapt primeşte sancţiunile de rigoare si lucrurile se complică într-un puzzle cu altă imagine decât cea pe care o ştie Elliott cel de 60 ani. Dar îşi asumă preţul. Nu poate anticipa însă pierderea celui mai bun prieten.

E un roman savuros, pe care l-ai citi într-o singură bucată de timp, fascinat fiind de posibilităţile regresului temporal. Te aduce uşor-uşor la convingerea că e chinuitor să te întorci în timp, să-ţi revezi greşelile ştiind că le-ai putea îndrepta. A schimba cursul lucrurilor conduce însă către un alt prezent în care tu, cel obişnuit cu tine, devii alt om, înconjurat de alţi oameni, având un alt trecut pe care trebuie să înveţi să-l accepţi fără a beneficia de timpul care te-a ajutat să faci asta cu fostul tău trecut. Încurcat, nu? Garantez că romanul este mult mai puţin încurcat decât am reuşit eu să-l descriu. 

Dialogul este verosimil şi crud, iar unul dintre exemplele concludente după mine se află în conversaţia cu sinele mai în vârstă care îl acuză pe tânăr:

- Ai omorât-o pentru că n-o iubeşti cum trebuie. O iubeşti ca şi cum aţi avea toata viaţa înaintea voastră... Nu aşa trebuie să iubeşti.

Esenţa unei teme a romanului se află în rândurile astea. Cam cum ar trebui să iubim luând în calcul, pe lângă posibilitatea vieţii, iminenţa morţii? Căci ea e iminentă şi la 30 ani.
O carte voluptuoasă care mi-a dat mai mult de reflectat. Cu privire la teorii, întrebări, riscuri, îndepărtări, oamenii dragi şi pierderile noastre zilnice. Ne pierdem, ne pierdem îndepărtându-ne de esenţial.
Lectură conştiincioasă îţi doresc!

Părere scrisă pentru campania vALLuntar.

Noapte bună, copii!

[Am evitat să fac recenzii aici. Mi se pare că n-am citit suficient cât să pot critica un roman într-un mod atât de public. Dar, de la un punct de enervare încolo, realizând că în căsuţa mea virtuală regulile mi le fac singură şi cititorii tot eu îi adun sau alung, am conchis că n-ar strica să mai pun o părere (deci abandonez preţiosul „recenzie”) despre nişte titluri aprofundate. Cu tot cu al lor conţinut, evident.]

De Radu Pavel Gheo n-auzisem şi-mi pare rău că nu l-am descoperit mai devreme. Cred că în Dilema Veche citisem o recenzie (chiar părea) a romanului despre care comentez şi eu, dar, de la momentul respectiv până la cel în care m-am apucat de lecturat, au trecut peste mine o primăvară, o vară, nişte furtuni şi o samă de cuvinte. Iniţial am considerat locul de lectură drept factorul care-i creştea cota, deşi, într-un mediu cu o frumuseţe care mă atingea aproape fizic, cititul era doar o opţiune. În fine, am terminat ultimele X pagini acasă, suficient cât să realizez că locul era doar o bijuterie: arată bine, te face să te simţi bine, dar nu schimbă substanţa. Romanului. După această gargară asumată (deh, am promis părerea, nu recenzia), îţi spun că acest roman m-a fascinat teribil, cum n-a mai făcut-o vreo carte în ultimii R ani, probabil după Vraciul lui Dołęga-Mostowicz sau după Drumul egal al fiecărei zile, Gabriela Adameşteanu. 

Mie-mi place viaţa într-o carte. Dacă simt viaţă, multă, intensă, sadică, dulce, amăruie, romanul e de la bun în sus. Şi asta am găsit aici. Multă şi spumoasă viaţă, cu detalii suficiente cât să mă transporte în fiecare scenă, cu dialoguri specifice vârstei personajelor şi epocii, cu visurile tinereţii şi devenirea lor. Autorul mi s-a părut genial şi pentru că nu e fidel cronologiei, dar explicaţiile cu privire la an sunt date cât să nu confuzeze. Tehnica este admirabilă cu atât mai mult cu cât îi şi reuşeşte. Abia la final realizezi bildungsromanul de la o mie nouă sute B până la două mii.