Lecția de violoncel. Lecția

Piesa a fost scrisă special pentru Radu Beligan și fiica sa, Lamia. Cred că se înțelege că amândoi au jucat magistral. Pare că scenariul a fost conceput să înglobeze o bucățică din marea înțelepciune, cel puțin referitoare la relații, a actorului. Da, cred că o anume experiență din bogata sa viață a fost transpusă în piesă cu o măiestrie de neegalat. Dialogurile sunt presărate cu remarci inteligente din punct de vedere emoțional și nu numai.

După cum reiese deja, tema este cea a relațiilor, inepuizabila. O femeie mult mai tânără decât soțul află că acesta o înșală și se hotărăște să revina la pasiunile în dauna cărora alesese căsătoria. Pentru următorul rol din cariera ei de actriță a tinereții, chiar pentru Hollywood, are nevoie să știe să cânte la violoncel, sau măcar să pretindă, așa încât începe să ia lecții cu un profesor, jucat cu măiestrie de tânărul Marius Manole. Aici e intriga, iar piesa continuă într-o notă dramatico-umoristică. Ce putem face mai mult decât a râde de tare, de comportamente și situații în care ne regăsim la un punct al vieții? Ei bine, nu voi dezvălui ce se întâmplă în piesă pentru că vreau să vă îndemn să mergeți s-o vedeți, chiar dacă e greu cu biletele. Însă nu pot să nu menționez dintre savuroasele dialoguri unul care m-a delectat mai intens. Redarea nu este fidelă, dar ideea e de reținut.

-          Eu îmi iubesc soția. Suntem de 20 ani împreună și o cunosc. Nu poți să iubești un om înainte să-l cunoști. Iubirea începe acolo unde moare pasiunea.

Magistral spus. De câte ori nu declarăm că iubim în necunoștință de cauză/persoană? De câte ori ne îndrăgostim de imaginea din capul nostru, creionând pe baza a ceea ce am observat în scurt timp? De câte ori aberăm că s-a cam dus iubirea? S-o fi dus, dar a plecat dragostea pentru o imagine nu pentru realitatea care ne-a lovit cu târnăcopul în moalele rațiunii dupa mai mult sau mai puțin de 3 ani de relație.

Lecția de violoncel este și o lecție de viață. Pe care, repet, merită să o vedeți. Dincolo de gafe, declarații și prostii, Radu Beligan e un om de 96 de ani, împliniți luna asta (La mulți ani!) care și-a dedicat o așa de lungă viață scenei. Și merită respect pentru o bătrânețe incredibil de activă. Merge în turnee cu piesa asta și cu Leul Deșertului. Să nu mai zic de curiozitatea pe care o insuflă un astfel de fenomen.
Vizionare cu minte!

Scrisoare către tine, tinere.

 Mă adresez ție, celui sau celei cu care am fost colegă în școala generală. Sau poate ne-am intersectat pe culoarele liceului, poate am fost la o petrecere studențească împreună ori ne-am întâlnit în vreun proiect de voluntariat. Poate avem prieteni comuni pe facebook sau poate am dat like aceluiași filmuleț. Esențial e că avem ceva în comun, dincolo de intervalul de vârstă. Niciunul dintre noi nu a învățat exact la școală cum e cu politica, ce face stânga, ce vrea dreapta. Am prins din mers. Eh, știu că te-ai săturat, că ești sufocat de politică. Te înțeleg. Nu mai vrei, e deja prea mult, atâtea știri, atâtea dezbateri, o mocirlă care ne înghite pe toți. Te gândești să emigrezi sau poate, sătul de birocrația românească, locuiești deja în altă țară știind că acolo ai parte de o viață mai bună. Dar ai încă nostalgii după patria ta. Îi urmărești totuși mersul.

Situația e că nu trăim în anarhie, ci într-un sistem, așa precar organizat cum e el. Și avem datoria, da, datoria, să punem umărul la organizarea asta ca să o scoatem din lipsuri. Nu e doar în sarcina celor ce ne conduc. Pe bune. A crede așa ceva e dovadă de cruntă limitare. Pe lângă efortul pe care cred că trebuie să-l depunem individual prin a ne face treaba cum trebuie, când trebuie și fără șmecherii inutile, românisme urâte, e necesar să decidem ce facem cu țara asta. Cui o dăm, dar mai ales de ce? Și cât vrem să mai fie încă al nostru. Trebuie să decidem pentru că democrația, așa șchiopătândă cum e ea, cere ca noi să dictăm direcția. Tu, eu, ea, el, ei, ele. Chiar noi. Ți se pare aberant, zici ca poate n-ai tu nicio influență, că zarurile sunt aruncate sau mai știu eu ce argument cu lehamite ai. Dar lucrurile mari se fac din bucăți mici. Întotdeauna.

Eu nu-ți voi spune cu cine să votezi, nici măcar nu-ți dezvălui cine e cel pe care îl aleg dintre cei doi. Nu. Și-așa mi-e ciudat să scriu un astfel de post pe un blog care e una din gurile de aer ale cotidianului asfixiant. E fix treaba ta pe cine simpatizezi și cui îi acorzi încredere. Vreau doar să te rog insistent să ieși din casă/carapace și să mergi la vot. Să ajungi mai devreme de unde vei fi plecat duminică pentru a intra într-o secție de votare să pui ștampila. Și să o pui pe unul dintre candidați, nu să scrii diverse imprecații pe buletinul de vot. Ți se pare că e mai nimerit să îți anulezi votul? Te simți cu o clasă mai sus decât restul făcând asta? Află că nu ești. Ba dimpotrivă. E ca și cum ai defeca pe viitorul tuturor în Piața Universității, doar că aici o faci singur într-o cabină de votare unde nu te vede nimeni și-ți permiți lașitatea. Ia să-i văd eu strigând la ieșirea din urnă că ei au anulat buletinul. Ce câștigi? Dar conștiința ta ce zice? E mulțumită că alegi să ignori în ce direcție va merge țara pentru următorii aproximativ 10 ani deși te-ai dus până la secția de votare? (Da, știu că mandatul are doar 5, dar experiența ne arată ca vor fi cam două, adică 10). A mea n-ar fi deloc liniștită. Mai ales că votul ăla s-ar duce, pe alte căi, la unul sau la altul. De ce să nu fiu eu cea care hotărăște ce face cu el?

E simplu, chiar dacă nu-ți place fața vreunuia dintre ei. Sunt doi poli opuși. Unul în stânga, cu o anume orientare, unul în dreapta, cu o anume viziune. Fiecare a dovedit ceva ce a făcut. Cum anume, judecă tu, doar de-aia ai cap. Unul în peste 2 ani de guvernare, altul în 14 ani de administrație locală. Vezi și compară. Sau pune în ciur și alege. Internetul e fabulos pentru informare. Ai acces la postările lor, ale oamenilor lor, ale neutrilor, vezi filmulețe cu ei live, vezi analize economice explicate inclusiv pentru ne-economiști. Știi cum și-a lansat fiecare candidatura? Cred că și asta spune ceva despre fiecare. Digi24 a făcut niște documentare foarte interesante pe care le găsești aici. Fă-ți timp să te informezi, nu o servi pe aia cu n-am eu timp de așa ceva. La rândul tău, nu mai crezi când primești asemenea replici. Treci dincolo de măști, de încercările diverse și disperate de manipulare, de populism, de ironiile inutile. Știu că ai o conștiință, sătulă și ea, e-adevărat. Dar ai și o voce înăuntrul tău care, dacă n-ar fi sufocată, ți-ar spune lucid că e timpul să decizi pentru țara ta și cum anume. Las-o să vorbească. Apoi imaginează-ți următorul scenariu: Peste câțiva ani, copilul tău va studia istorie. Grație unui profesor entuziast, află că România era într-un impas extraordinar la finele lui 2014. Și că România a ales. Urmare a alegerii, România se află într-o anume etapă. Profesorul le va fi povestit copiilor cam cum era situația politică, ce se întâmpla, ce fierbere era peste tot și le va fi expus și scenarii referitoare la cum ar fi fost invers. Școlarul ștrengar, care tocmai învață să ia hotărâri pentru el, curios cum reacționau ai lui când trebuiau să decidă soarta țării și doritor să vadă de care parte a baricadei te situai și cum ai contribuit la dezvoltarea ulterioară a țării, te întreabă naiv, sclipind în ochi, cu ce-ai votat tu atunci. Te vei uita la el lung și tâmp spunându-i că ți s-a părut de rahat să ieși din casă într-o duminică de noiembrie ca să votezi unul în care nu crezi sau unul de care ți s-a luat. Că ai preferat să ieși la bere după ce te vei fi odihnit bine pentru a mai face față unei săptămâni în care trăiai ca să muncești și nu invers. Ei, cum se uită băiatul tău la tine acum? Ce ochi are fata ta?

Vorba lor, daca nici înaintașii nu se prezentau în momentele de cumpănă, în ce limbă te mai ... în el de vot?

Later edit:
Mai am un exercițiu de imaginație: lucrezi într-o companie românească având 22 salariați, tu fiind printre cei 18 care fac parte dintr-un comitet decizional. Acesta are de ales referitor la mersul companiei începând de mâine, inclusiv la creșterea veniturilor. Ți se pare corect contextul în care locul tău de muncă să fie dirijat de ceea ce au exprimat 9 dintre cei 18? Pentru că doar 9 se duc până în sala de ședințe în ziua cu pricina? Nici mie :)

Lansare de carte - Prințul Paul al României

Pe 26 februarie 2014, la Restaurant Șura lui Ilea din Curtea de Argeș, Prințul Paul de România a lansat cartea "Un omagiu regal pentru România adus de stra-nepotul MS Regele Ferdinand", cuprinzând documente, fotografii nepublicate până în prezent din arhivele familiei regale, inclusiv pe linia de descendența a autorului cărții, precum și dovezile  respectivei descendențe. Toate explicate și frumos încadrate pe hârtie de bună calitate, ușor de lecturat în ciuda dimensiunii.

Autorul a vorbit liber despre familia regală, despre bunica sa, prima soție a lui Carol al II lea, Zizi Lambrino și despre relația dintre aceștia demonstrând că această căsătorie a rămas valabilă, astfel încât cea de a2a, cu Elena a Greciei ar fi fost de fapt o bigamie. O grămadă de controverse, o bucățică interesantă de istorie. 

A urmat o scurtă vizită la Mănăstirea Curtea de Argeș, la mormintele regilor României. Câteva exemplare ale cărții au fost donate către Biblioteca Municipală, precum și Liceului Ferdinand I.

Evenimentul în câteva fotografii:

Lovebook

           Să ne-nţelegem de la început: asta e carte cu sirop. Aşa că cei sensibili se pot opri aici. Iar prin sensibili mă refer la aceia care au alergie la sirop. Restul, rămâneţi, cartea e nostimă, fiind scrisă de o italiancă: Simona Sparaco.

            Titlul e o combinaţie între Love şi feisbuc, pentru că se bazează pe un amestec între cele două. Sau pe o legatură de cauzalitate. În care feisbucul e cauza cumva şi dragostea ar fi efectul.

         Se întâmplă aşa: Solidea e o tipa simpatică, dintr-o familie mare şi plăcută, compusă în majoritate din femei. Afacerea lor şi sursa principală de venit este o papetărie în care Solidea simte că-şi cam iroseşte aiurea tinereţea. Fix vizavi se află magazinul fostului ei prieten pe care are ocazia să-l vadă zilnic şi încă în prezenţa motivului despărţirii lor, o tipă super-aranjată care are drept hobby cumpăratul căţeilor pe care uită să-i hrănească. 
           Sora şi verişoara Solideei, îngrijorate de soarta amoroasă a acesteia, o convertesc la noile tehnici de întâlnit oameni, socializat şi chestii virtuale cu potenţial de a continua în real, deci feisbuc. Îi fac profil, îi explică funcţionarea, o îndeamnă să caute persoane din trecut. Aşa dă de iubirea ei din copilărie. Sau mai degrabă de cel a cărui inocentă admiratoare era, Eduardo. Îl urmărea cu privirea în fiecare zi de şcoală, ajunseseră şi să schimbe câteva cuvinte, dar, din ziua în care el a terminat liceul, cu şase ani înaintea ei, nu s-au revăzut. Însă fiecare păstrase vie amintirea celuilalt şi câteva întâlniri cu oameni din perioada respectivă îi fac pe amândoi să se ia în vreun calcul amoros. Urmează o serie de întâmplări amuzante şi mai puţin, imprevizibile şi mai puţin, cât să simţi izul unei comedii romantice hollywoodiene. Esenţial e că, după peripeţii şi intrigi, inclusiv pe profilul de feisbuc al tipului (bagate, evident, de fosta lui) ei ajung împreună. Până la treaba asta, totul pare, într-o mare măsură, plauzibil. Însă prima lor întâlnire se produce în Paris, obsesia ei, de care el are cunoştinţă aşa că plănuieşte să se vadă fix în faţa primăriei, unde îi va fotografia cineva pentru a reface fotografia celebră a lui Robert Doiseneau cu sărutul de la Hotel de Ville. Aşa a început hepiendul, care pare nefezabil, dar, deh, de ce n-am visa?

           Mi-a plăcut un adevăr exprimat aici: "Şi se mai spune că Facebook-ul ne face pe toţi să ne simţim mai aproape unii de alţii; în realitate, ar fi mai bine să nu reîntâlneşti deloc anumite persoane, dacă nu vrei să-ţi dai seama cât de mult s-au îndepărtat din lumea ta". Aşa-i că zice bine?

Părere scrisă în cadrul campaniei vALLuntar. Ajutăm la reîmdespădurirea (cuvânt inventat, a se citi împădurirea după masiva despădurire din prezent) României dacă mai și comentăm. Promit că la x comentarii, se plantează un copăcel. În mod responsabil și cu îngrijire post-plantare. Deci, te rog. Chiar dacă scrii "mjhfksdmfnvkds" sau "du-te dracu!". E pentru o cauză:) Mulțumesc.

Șoseaua Cățelu 42

Titlul e un nume de carte, oricât ar suna de fantastic. Roman autobiografic, să fiu mai precisă. Iar autoarea sa, Alina Nedelea, actriță găzduită de Italia momentan, are din partea mea toată admirația. Și peste toată.

·         Pentru că a scris autobiografia cât să mă facă mereu curioasă de următoarea etapă și următoarea pagină. Există o doză de imprevizibil adorabil în cele relatate.

·         Pentru că pare să fi scris totul într-o singură zi, atât de cursiv și frumos îi este scrisul. Sau pare un strigăt ce a durat o zi. Și-apoi a fost ultima pagină cu buzele răsfrânte.

·         Pentru că, aceleași întâmplări povestite fără ironia ei senzațională, mi-ar fi displăcut sau mi-ar fi creat un disconfort prin ușorul tragism. Dar sunt savuroase, te asigur. În condeiul tinerei (e născută în 75) care și-a scris autobiografia bufnești des în râs la situații care, aflate altfel, nu ți-ar fi lăsat decât rareori vreun zâmbet trist.

·         De asemenea, o admir pentru limbajul colocvial de la care nu ezită, precum și pentru curajul descoperirii unor episoade mai puțin "de expus", pe care alții le-ar prefera îngropate, nu amintite într-o astfel de carte. Îmi dă senzația scriiturii unui bărbat pe alocuri, că tot există experți care fac diverse remarci referitor la cine scrie mai bine ș.c.l

Crescând cu bunicii materni pe post de părinți, asumați și denumiți astfel, ajunge să realizeze că mama ei naturală este, de fapt, cea care îi vizita o dată-de două ori pe săptămână și la care va locui într-un final, dar fără nicio explicație pentru care lucrurile au decurs așa. Frustrarea mamei ideale se manifestă în copila Alina când o reinventează pe Romina Power, pe care o și imită, ca fiind cea care a adus-o pe lume. 

O serie de întâmplări amuzante sunt relatate, de la cozile pentru "tacâmuri "de pui (cineva le-a numit amuzant taka muri, in stil japonez), la programul limitat la televizor, la educația din școli în comunism, apoi la rebeliunile adolescenței, alături de iubirile sale. Urmează perioada studenției, roluri neașteptate, prietenii durabile toate marcate de existența apartamentului din Șoseaua Cățelu 42, stradă al cărei nume l-ar vrea schimbat, măcar după moartea sa. Ironia este omniprezentă și inspirantă. Apare episodul Italia și alte și alte evenimente și stări. Se termină într-o notă optimistă, dar trebuie savurat cu totul. Îți garantez.

Părere scrisă în cadrul campaniei vALLuntar. Ajutăm la reîmdespădurirea (cuvânt inventat, a se citi împădurirea după masiva despădurire din prezent) României dacă mai și comentăm. Promit că la x comentarii, se plantează un copăcel. În mod responsabil și cu îngrijire post-plantare. Deci, te rog. Chiar dacă scrii "mjhfksdmfnvkds" sau "du-te dracu!". E pentru o cauză:) Mulțumesc.

2012 mulțumiri și 2013 la borcan

2013 a început furtunos, 2012 s-a terminat prea repede.

N-am apucat să-mi fac rezumatele în cap, cu atât mai puţin să le trec pe aici. Deja am stabilit cu mine că nu voi mai încerca listuţe cu ce-mi doresc eu mie în anul care-mi vine, ştiind în mod clar că-l vreau doar cel mai bestial cu putinţă, cel mai voluptuos de până în prezent. 2012 aşa a fost.

E cam târziu acum, dar încă-i început de an, măcar cât suntem în ianuarie, aşa că vreau să-ncerc un exerciţiu de recunoştinţă. Tocmai pentru cât de minunat a fost 2012, am nişte mulţumiri de enumerat şi de acordat. Apoi, îți propun şi ție ceva:)

 Deci, am de mulţumit:

- celor care mi-au adus zâmbete şi m-au făcut să râd;

- celor care au urcat cu mine, dar şi celor ce s-au încumetat să coboare. Aici mai e o categorie specială a celor ce au reuşit să se trezească devreme în căutarea celor mai cele răsarituri. Sau a celor care au fost acolo la apus.

- celor care m-au dus în locuri prea bestiale sau care m-au însoţit acolo. Oameni cu idei bune şi fără frici de întuneric, ploaie, pustietate, furtuni, urşi ş.a.m.d. ;

- celor cu care am cântat, care mi-au cântat, care m-au încântat;

- celor care au spus „nu”, pentru că au lăsat loc altora să spuna „da”. Sau doar „hai”;

- celor ce au spus „pa”, fiindcă i-au încurajat pe alţii să spună „salut”;

- celor care au tăcut, pentru că, o vreme, tăcerea e binecuvântată şi binecuvântătoare. Iar apoi au avut alţii curajul de a vorbi;

- celor care au privit spre acelaşi punct şi au văzut la fel ca mine. Fiindcă oamenii ăştia sunt rari;

- celor care au ţinut cont de ceea ce le-am spus şi care au pus întrebări suplimentare;

- celor care m-au pus pe gânduri, cu toate că reuşesc şi singură;

- celor care m-au învăţat să preţuiesc mai mult oamenii sinceri şi să-i caut mereu doar pe cei buni, indiferent ce altele le lipsesc. Cu toate că anul trecut lecţia în speţă a durut al dracului şi mereu am făcut vânătăi în drumul până la oamenii buni şi sinceri;

- celor care mi-au dat palme spre a realiza doza de naivitate cu care priveam lumea;

- celor care m-au sunat din senin să vadă ce mai fac, nu pentru că aveau nevoie de ceva din mine sau de la mine. Ori mi-au trimis sms, mail, din astea;

- celor pe care i-am cunoscut în 2012 şi cu care m-am revăzut cel puţin o dată şi nu întâmplător. Puţini, foarte puţini, dar există.

- celor care au putut să-mi înţeleagă tăcerea şi n-au insistat s-o rupă;

- celor care mi-au dat MUZICA;

- celor care mi-au răsturnat universul. Pentru că, după ce l-am pus cu greu pe coordonatele inițiale, era scăpat de mult balast.

E posibil să se întrepătrundă categoriile, iar cei câțiva cărora le mulțumesc în fond să se regăsească la mai multe liniuţe. Oricum, mai am nişte mulţumiri imense pentru  doi oameni care au fost în jur mai-mereu, iar aici tot anul. Probabil că nu le-am spus-o, dar le sunt recunoscătoare pentru oxigenul furnizat în toxicul cotidian.

Acum, îți doresc la fel ca şi mie: un 2013 cel mai cel, de 2013 ori mai bun ca 2012. Ca să realizez cât de bun a fost, eu l-am pus la borcan. Reţeta e următoarea: se ia un borcan şi se inserează în el un bileţel cu ceva simpatic ce ți s-a întamplat. Cât de des vrei, cu oricâte cuvinte în descriere poți. Mai multe bileţele, mai multe şanse la surâs pe 31 decembrie când se deschide conserva. Al meu are deja mai multe decât aş fi crezut. Am senzaţia că 31 decembrie 2013 va fi o zi extrem de fericită, realizând câte lucruri mărunte sau nu, dar drăguţe mi s-au întâmplat. Şi sigur nu mi-aş fi putut aminti de toate dacă nu le-aş consemna. Bineînţeles, se poate folosi un carneţel sau alt suport în loc de borcan. Asta e sugestia mea. Şi, recunosc, nu sunt originală, m-am inspirit de undeva. Oricum, eu îl văd ca pe un exerciţiu bun pentru a fi recunoscători universului. Prea vrem totul de-a gata şi nu doar că uităm să ne bucurăm, dar uităm şi să apreciem sau să mulţumim. Deci, ce zici? Îl mai baga cineva pe 2013 la borcan?

Keep smiling and keep being grateful!

Mini-lecție de gramatică și ortografie sau de bun-simț lingvistic

Motto: Eu iubesc limba română. [Citat din mine]

Nu mă interesează ce fac alții cu ea, mai degrabă ce simt față de ea, dar mă enervează cumplit când unii o folosesc ca pe un gadget supercomplicat căruia totuși nu vor a-i citi minimele instrucțiuni. Cu toate că aceste instrucțiuni ale limbii sunt făcute cunoscute cam tuturor, sau tuturor acelora la care mă voi referi, excluzând situația ca aceștia să nu se afle în procentul de populație alfabetizată. Da, dragilor, limba română ne-a fost prezentată tuturor începând cu școala primară (scrisul, fiindcă vorbitul e ceva mai precoce), școală pe care se presupune că au absolvit-o toți cei care au acum diplome universitare și analfabetism în scriere.

Buuun, atunci când ochiul critic umblă liber pe net dă peste o mulțime de aberații și-i curg lacrimi de răzvrătire pornite tot din iubirea față de limba română. Prima remarcă pe care o fac legat de cele de mai sus și mai jos este că totuși sunt de acord cu libera exprimare, literalmente ex-pri-ma-re, dar sunt pentru folosirea ei în situațiile în care realmente TE POȚI EXPRIMA. Așadar, daca nu ști a scrie românește, rezumă-te la vorbit sau învață dracului … că “a găsi” la formele verbale de viitor are un singur i: eu voi găsi, tu vei găsi, voi veți găsi (dacă veți căuta cum se scriu, toate aberațiile pe care le scoateți din taste).

Am găsit chiar de curând un site dedicat dragului meu (pângărit în fiecare vară) Transfăgărășan. Mi s-au colorat ochii în roșu de la numărul de i-uri are pluralului substantivului “kilometru”. La dracu, dacă spui 35 km se traduce în treizeci și cinci de kilometri, nu kilometrii. Doi i vor fi uneori atunci când articulezi substantivul (cum ar veni dacă nu mai ai număr în față). Exemplu: Kilometrii de prostie care circulă nestingheriți pe net dau dureri de cap în traficul cerebral. Adică acei kilometri, nu alții. La fel, nici metri nu e cu doi i, nici câți centimetri sau milimetri au circumvoluțiunile lor adunate. Ale celor ce-au scris așa.

N-o să vă explic acum cât de mult îmi place mie cum miluim săracii, bătrânii și alți bieți oameni doar în preajma Crăciunului, dar uităm cu desăvârșire că există (ei sau vreun sentiment uman) în celelalte 364 zile sau, mai degrabă, 365 (ori 366) minus săptămâna/săptămânile în care facem pregătiri de genul. În schimb vă voi spune ce mult ador să citesc toate anuțurile pentru evenimentele organizate cu aceste preaminunate prilejuri. Să ne-nțelegem: nu trebuie să se ocupe de așa ceva un om care nu vrea să caute instrucțiunile limbii. Din diverse motive, printre care credibilitate scăzută, dezinteres pentru respectiva ocazie etc. etc. Dragilor făcători de afișe și creatori de evenimente feisbuc, lăsați-i pe alții să întreprindă aceste activități întrucât:

- “noi vom reuși” are un singur i. Voi nu veți reușii decât să vă arătați limitarea.

- “va face”, “va drege”, “va cânta” nu au nicio cratimă pe nicăieri, oricât VEȚI căuta. “V-a” e ca și cum AȚI (deci fără cratimă și el) spune “v-acă”.

- “vreo”, “vreun” nu au cratimă. Punct. Iar “nicio” și “niciun” se scriu legat (regulă recentă, recunosc), numai că la ele există niște excepții. Nu-mi bat capul, căutați în DOOM2. Oricum, mai în toate situațiile în care l-am văzut pe “nicio” cu cratimă se scria legat, nu dezlegat. Aaaa, ce e aia DOOM? Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române. Foarte folositor piarurilor făcătoare de texte cu invitații și oricărui liber expresionist al netului. Da, e o carte groasă care sperie cărțiofobii, însă se găsește pdf liber pe net și așa nu apucă să inducă vreo fobie. Acolo, dragilor, se găseeeeesc multe cuvinte, cu pluralurile lor, verbe cu formele verbale, despărțiri în silabe etc etc.

-“faceți” n-are cratima nici el, săracul. Adică, voi faceți umbră aiurea. Dacă e imperativ la persoana a2a, singular, este “fă-ți”. De genul: fă-ți ordine în cap! Ah, iar imperativul negativ este “Nu face!”, niciodată “Nu fă!”. Bine, s-ar putea un “Nu, fă!”, dar aici e altceva, sesizați virgula, vă rog:)

- ochii nu pot fi niciodată albaștrii, ci doar albaștri. Nici copiii nu pot fi ai noștrii, ci doar ai noștri, fir-ar mamele și tații lor de copii să fie. Aici e și o nuanță legată de copii, dar iar nu-mi bat capul, vezi DOOM2.

- “nu fi” are un singur i, iar “să fii” are chiar doi.

- “nu știi” are doi i, iar “să știi” tot doi.

-  oricât de frumos, pompos și gomos ar suna “locație”, acest cuvânt înseamnă ÎNCHIRIERE. Deci, nu vă mai fandosiți să-mi explicați unde e locația fiindcă în mintea mea deja ați primit o scatoalcă peste față. Sau o rafală. Ce sens are să lungești idiotic simplul “loc”? Nu-ți ridici buza pretențios când spui “loc”? Nu unduiești maiestuos limba? Ți se pare că e prea gol și ai nevoie să închiriezi un alt loc în coardele vocale? Deci, nu, scutiți-mă de cretinătatea locațiilor, oricât de des le-ați auzi în mult culturalizanta noastră media. Da, există o opinie conform căreia s-ar fi introdus recent in DEX cu sensul de loc, prin calcul lingvistic (adică un soi de copiere, dar cu adaptare) din limba engleză, însă nu pot să nu rămân la întrebările enunțate mai sus. Ce are “loc”? Ce are “spațiu”? De ce ne rotunjim buzele și mințile?

- spune cineva “copacul care m-am suit”? Sau “casa care am stat”? Dacă nu, atunci de ce nu spunem toți “copacul PE CARE l-am privit”, “casa PE CARE am vândut-o”, “fata PE CARE am văzut-o”??? Oameni buni, nu-l mai uitați pe “pe”, dar nici nu-l folosiți aiurea ca mai jos.

- “pe tren” sau “pe autobuz” mie îmi sugerează mult vânt, o prindere excelentă (coardă?) pentru a rezista la viteze mari acolo sus și riscul de a lua în freză vreun tunel-două. Deci, “în tren”, “în autobuz” și “în mașină”. Chiar așa, “pe mașină” n-am auzit până acum. Așadar, de ce dracului “pe tren”?

- “a înșela” la persoana a3a singular și plural este “înșală”, nicidecum înșeală. Îmi amintește de o melodie stupidă în care e-ul în plus era foarte accentuat: “Instinctul meu de fată mare nu mă-nșeală”. Ba, sigur o înșela instinctul limbii române. La fel este așază, nu așează.

Bine, recunosc că am trecut și dincolo de bulversantele afișe, feisbuc iventuri și alte bălării, însă toate cele de mai sus au un pur scop educativ. Exemple de așa nu în materia limbii noastre bestiale. 
Nu mă lansez în a aprecia de ce se întâmplă atâtea idioțenii. Știu, dar prefer să nu creez polemici mai mari decât voi fi creat cu treaba asta. Oricum, n-ar strica să mai punem mâna pe o carte din când în când. Vă jur că nu doare.

Mai sunt, mai sunt o grămadă, să curgă comentariile, poate mai facem și un alt post cândva, dar deocamdată m-am răcorit. Iar prietena Diacritica le spune mult mai frumos, chiar acid și le găsește mai des ca mine.

Vă rog din suflet, nu mai mutilați limba română! Când aveți dubii (chiar și când sunteți prea siguri), căutați. 

Există urări

Cuvintele de mai jos sunt scrise pe bâjbâite într-o seară cu o lună înfometată care înghiţea brazi. Lumina era insuficientă pentru scrijelire, dar am descifrat ulterior. Pacea locului era exemplară şi contagioasă pentru suflet. Se voia o descriere, dar realizez că se poate converti într-o urare şchiopătândă faţă de cele din categoria „fieca”.

Există locuri din care nu mai vrei să pleci pentru că te inundă energia lor şi senzaţia de linişte care îţi înmoaie toate particulele. Acolo unde timpul stă, depărtarea de cotidianul bolnav e irelevantă, iar semnalul telefonului inexistent. Locurile în care, chiar ştiindu-te absolut deconectat de lumea ta, eşti pur convins că nimic rău nu se poate întâmpla în lipsa ta, aşa că nu te zgândără că lipseşte ultima liniuţă de reţea. Căci reţeaua e formată din tine, copaci, stânci, iarbă, cer şi oareşce meditaţie. Zăpadă, după caz şi preferinţe. Acolo unde vântul bate ferit de răutatea din oameni şi din afara lor. Acolo unde e posibil să ardă trufaş un foc într-o sobă cât să-ţi încălzească sufletul răcit pe pământ. Acolo unde apa are poveşti şi mâncarea capătă gust. Acolo unde poţi fi tu fără chingile autoimpuse de supravieţuirea în realitate. Unde aerul e tânăr şi suficient. Unde toate iţele par a avea sfârşit şi descurcare, iar viaţa un minim de sens. Ah, măcar un minim.

Într-un loc de genul sper să ajung din nou, curând, unde „curând” nu are interval definit, dar începe fix în acest moment. Măcar să ţin în braţe speranţa asta cu credinţă în minuni ataşată, căci logica şi realitatea vorbesc în alte limbi. Într-un asemenea loc vreau să ajung prea foarte des in 2012. Care, fie vorba/promisiunea cu/faţă de mine însămi, îmi va fi cel mai superbun an. Bun, deci la fel îţi urez şi ţie: să te prindă convenţionalele serbări-sărbători într-un loc asemenea dacă ţi-o fi cu plăcere, iar 2012 să ningă cu ocazii şi binecuvântări de astfel de locuri. Oamenii pe care-i vrei şi care vor să fie incluşi în locuri, în drumul spre, în suflet şi în atmosferă.

Cine-a inventat parcul turistic?

Deci (pentru că este realmente o concluzie) eu iubesc România. Voi striga asta cât voi avea aer în plămâni şi emisferă cenuşie. Da, e posibil ca jumătate din tine să mă urască acum pentru afirmaţie. Totuşi am motive s-o iubesc, dar nu le dezbat. Iar asta se întâmplă după o perioadă de negare a potenţialului autohton urmată de o reîntoarcere către adevărul meu. Am raţiuni să-mi imaginez cum le crăp buza celor care o numesc Românica având un surâs semi-sarcastic şi semidoct lăsând să se înţeleagă că ştiu ei mai bine şi simt ei cum merg treburile. Acum mă şi contrazic cu toţi atotştiutorii care văd de aici fără binoclu, sau cu mină de turist, cum curge mierea-n fluviu la alţii. 

În fine, nu despre subiectul iubirii de ţară voiam să-ţi vorbesc. E vorba de explozia de bucurii pe care mi-o produce un lucru bine făcut de oameni bine intenţionaţi şi bine ancoraţi. Ultima descoperire de genul a fost ceva ce se intitulează Parcul Turistic Poiana.

Weekend-ul trecut

[Am scris pe hârtie rândurile ce urmează când chiar era vorba despre weekend-ul trecut. Acum au mai trecut alte câteva peste mine, dar mă voi referi la bucăţica respectivă de timp tot aşa. Deci,]

În weekend-ul trecut n-am avut semnal la telefon, dar am avut doruri autentice. Unele stinse tocmai prin prisma destinaţiei şi-a călătoriei, altele rămase, filtrate, curăţite puţin de otravă, deşi am senzaţia că sursa otrăvii încă zace în vreun colţ de mine. Credeam c-o să mă simt din nou bătrână, dar au fost zilele când am revenit la 18 ani. Trecuse un deceniu de când n-am mai avut sentimentul, nu vârsta în sine. Am sesizat că nu s-au schimbat multe din refrenul cântecului, doar că la partea cu „visul meu îl trăiesc chiar acum” ar mai fi de făcut retuşuri. Acum trăiesc doar cu imaginea visului şi culeg răbdarea pentru până la el. Cu toate riscurile, cu toate pietrele, cu toate. 

Acum. Aici. Armonie

Sunt aici -------------------------------------------------------->

E liber la invidie, dacă vă ajută cu ceva, dar s-o ştiu şi eu. Pe invidie, adică ;-)

 

M-am lungit pe mal uitându-mă palpabil la albastru. E şi ceva alb în structuri confuze, difuze, aruncate aiurea şi dătătoare de imaginaţii în multiple forme. Soarele îşi trăieşte ultimele clipe ale zilei de azi pe-o coamă de deal.

Ca-ntr-o meditaţie regulamentară, am lăsat fiecare parte a corpului să expire şi să inspire. Îmi simt inima pulsând şi sângele bătând prin vene. Am conştiinţa tuturor măruntaielor şi emoţiile fiecărui milimetru pătrat de epidermă. Se uită pădurea la mine cu ochiul dintr-o poiană arsă, iar copacii se înnegresc de întuneric în timp ce dansează moale armonia unei adieri. Dacă n-ar fi aşa bine şi cald unde stau, m-aş mişca în ritmul lor. Rămân aici o vreme să mai încarc din descărcate. Se colorează orizontul în timp ce apa lacului şi-a înmuiat, de asemenea, nişte portocaliu pe după conturul ce se oglindise când încă era lumină.

Pentru că e chiar aşa şi n-o pot spune mai concis de atât, îmi permit să-nchei la fel cum sfârşeam compunerile de la ciclul primar până când domnul învăţător ne-a rugat (da, cam toată clasa suferea de clişeu) să schimbăm metoda:

Ce frumoasă e lumea în care trăim!

În clipa de faţă, după meditaţiile regulamentare şi ne, îmi doresc un singur lucru: să am mereu ochi să văd asta şi să inventez nişte ochelari pe care să-i folosesc atunci când nu mai pot. Când nu mai pot a vedea frumuseţea lumii, adică. Neputinţa generală nu se vindecă aşa uşor. 

Să plouă cu ochi conştienţi, zic:-)

Cronică târzie. Islanda - din gheaţă şi cenuşă

[ După ce v-am spus că vă aştept să ne răcorim privirile la vernisaj şi după ce v-am informat oarecum formal despre cum a fost, vă dau acum de veste ce am simţit eu la Islanda - din gheaţă şi cenuşă. Avertizez că e doar bucăţica pentru care am găsit cuvinte. ]

În prima zi a lui Cuptor, Ducu Gheorghiescu şi Adi Smădu ne-au vorbit pentru simţul vizual despre gheaţă şi cenuşă. A fost atât de convingător încât s-a simţit şi în vreme căci, greu de crezut, capitala avea un aer respirabil. Parcă se aliniase gheaţa deasupra oraşului să topească din arşiţă. Tot uşor paradoxal a fost demersul lor prin prisma locului ales pentru expoziţie: au prăvălit veridicitatea glacială şi îndepărtată a Islandei peste autenticul românesc, cald şi aproape, regăsit la Muzeul Ţăranului Român.

  Vernisajul a fost suficient de cuprinzător cât să ofere, prin alpinistul Alex Găvan, detalii despre cei doi, dar, în acelaşi timp, îndeajuns de scurt cât să nu plictisească răbdarea contemporană scurtă în natura ei. Discursurile s-au finalizat cu rezumatul filmat al expediţiei Ice and Lava 2010 care a spus atât cât să merite pus în rame de suflet. Muzica s-a acordat cu filmul într-un spectaculos dans viking. Savoarea expunerii n-are acoperire în cuvintele mele.

[ Şi-acum, despre ce-au spus ochii mei.]

Post vernisaj: invitaţie la răcorit şi clătit ochii - Islanda din gheaţă şi cenuşă -

[ După cum vă invitam în acest post, înseamnă că acum nu putem vorbi decât post vernisaj :) În continuare voi face uz de singurul semi-comunicat de presă pe care l-am încropit. De la trei pre-eveniment, am rămas la unul, suficient de pretenţios cât să nu mă mulţumească pe deplin, dar cu el defilăm acum. Şi ce paradă. Impresiile mele, îngrămădite într-o cronică, vor urma pe aici, în funcţie de chef şi alte raţiuni obscure. Aşadar, ]

Nimic frumos nu e atât de departe încât să nu-l putem atinge. Dacă nu puteţi merge zilele următoare în Islanda, puteţi măcar ajunge să o vedeţi în fotografiile noastre – ne-a spus Ducu Gheorghiescu vineri, 1 iulie, la vernisajul expoziţiei de fotografie Islanda – din gheaţă şi cenuşă pe care a organizat-o împreună cu Adi Smădu la Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti.

Fotografiile expuse au fost realizate în perioada 22 august - 28 septembrie 2010, în expediţia ”Ice and Lava 2010” a celor doi artişti din Curtea de Argeş. Islanda este ţara în care, într-o singură zi, poţi trece prin toate cele patru anotimpuri: răcoarea verde a primăverii, căldura de tricou a verii, vântul de toamnă, viscol şi ninsoare, a afirmat Adi Smădu.

Invitaţie la răcorit şi clătit ochii - Islanda din gheaţă şi cenuşă

Ce veţi vedea mai jos ar trebui să fie un comunicat de presă. Nu e unul standard că nu-mi plac aşa. Pentru obiecţii, întrebări, înscrieri, invitaţii personalizate, răutăţi, apăsaţi butonul de comentarii şi promit să vă răspund. Aşadar,

                                                                                

Dacă în Islanda rezultatul erupţiei este cenuşă şi paralizarea traficului aerian, Islanda – din gheaţă şi cenuşă promite doar erupţii cu frumos şi nicio paralizie. Poate doar o uşoară blocare în faţa fiecărui exponat. Ah, şi gheizere de emoţii pozitive.

Promitem că nicio placă tectonică nu se va deplasa vineri, 1 iulie, începând cu ora 17:00, pe tot parcursul vernisajului, dar nu garantăm că nu veţi fi mişcaţi măcar puţin de artă la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. N-o să vă spunem ce puteţi vedea întrucât cuvintele limitează, iar fotografiile vorbesc.

Mai mult, nu trebuie să fii critic de artă ca să apreciezi frumosul. Nici fotograf, maşinist, scriitor, miner, blogger sau manichiuristă. Deci, fie că te încadrezi în enumerare, fie că nu, te aşteptăm pe 1 iulie, ora 17:00. Sau până pe 17 iulie, în acelaşi loc: Muzeul Naţional al Ţăranului Român, sala Acvariu. Deci,

·         Islanda – din gheaţă şi cenuşă,

·         expoziţie de fotografie

·         marca Ducu Gheorghiescu (www.photoducu.ro) şi Adi Smădu.

Partener principal: Muzeul Naţional al Ţăranului Român .

Ne-au fost parteneri în expediţie şi au rămas cu noi şi pentru această expoziţie: myposter.ro,  dualmind.ro, azero.ro, FotografulTau.ro .

Parteneri media: Şapte seri, 4arte.ro, news20.ro, 9pm.ro, vernisaje.com, Romania Pozitivă,  Calendar Evenimente, Stud-life, cameraobscura.ro.

THE way?

Nu cred in oscaruri si-n clasamentele lor. Poate pentru ca nu le inteleg. Nu prea ma uit la filme in general, asa incat cultura mea cinematografica are nivelul unui fir proaspat de iarba. Si nu mi-e rusine, dom'le. Intrebata fiind (nu de alta, dar n-as aduce din proprie initiativa o discutie de genul) , imi place sa spun ca filmul meu preferat e viata reala.  Si, daca ma apuc sa vad vreunul, intuitia trebuie sa-mi fi spus dinainte ca merita sa pierd vreo doua ore cu ochii-n ceva luminos-miscator. Pentru ca filmele trebuie sa ma faca sa ma simt mai bine. Doar de-aia nu ma uit la horror, avataruri si-alte tampenii irelevante. Nu vreau sa termin filmul bulversata ca poate in intunericul din baie apare nenea cu toporul si dinti de sange ori gasesc in cada o creatura albastra cu urechi ascutite. Sau, cel putin, un film merita daca ma pune pe ganduri. Altfel, industria asta poa’sa dea faliment, macar stiu ca peretii vor fi mai puri in lipsa unor afise cu monstri sau apocalipse.

Acum am facut chiar efortul de a merge la cinema sa vad The Way. Normal ca si-aici mi-au aparut tipologiile, de parca as citi romane si-ar trebui sa fac niste caracterizari de personaje. Cum spuneam: tipa mid 40’s fumatoare inraita cautand ceva, gurmandul care vrea sa slabeasca, dar nu rateaza nicio experienta culinara c-ar fi pacat, scriitorul logoreic care e usor iesit din scena din pricina bauturii si, normal, tatal workaholic care n-are o relatie buna cu fiul si nu-i intelege acestuia puseurile de a ajunge in cat mai multe locuri. Acest tata, Martin Sheen (si-oi fi eu sub firul ierbii dpdv cinematografic, dar de el auzisem si-mi placea), e personajul principal care, afland ca fiul sau a murit in pelerinajul spre Santiago de Compostela, ajunge cumva sa faca acelasi drum. Intalneste alti calatori-pelerini simpatici si mai putin morocanosi ca el si se duce chiar dincolo de Santiago, unde-l sfatuise un tigan (spaniol! care stia a pedepsi propriul fiu furacios si putea sa vorbeasca despre asta in engleza. Parca as face si eu pelerinajul doar sa-mi satisfac o curiozitate din existenta acestei specii ca prea l-au facut plauzibil) sa lase cenusa. V-ati prins voi, sper, ce a ars. Se intelege ca, pe parcurs, tipul lasa in punctele esentiale cate un pumn din aceeasi cenusa.

Galeria personală, deci drepturi aferente ;)

Nu e un film cu happy-end. Tipa nu se lasa de fumat, tipul nu a slabit miraculos si scriitorul nu stiu ce n-a mai facut, iar tatal arunca cenusa-n ocean si-apoi se duce prin lume cu rucsacul lui fi-so. Apropo de asta, filmul parca ar fi facut reclama la The North Face. Dar ideea e faina, se indeparteaza intrucatva de la filmul american, peisajele grozave si coloana sonora inspirata. Mai ales continand James Taylor si Alanis Morissette. Plus ca are momente amuzante, fara sa fie glume porno.

Si, in final, chiar m-a facut sa ma simt mai bine si sa reflectez. Da, e un film pe care ar trebui sa-l vada si parintii mei. Din varii motive.