21.11.2011

Nimicul, Normalul şi Pierdutul - 3


[ Mai jos se află finalul poveştii începute aici. Partea a2a la click ]
 
Se duce apoi la calorifer să depărteze cumva apropierea periculoasă dintre ei. El se aşează în pat pe burtă, solicitând masajul. Tac. Ea îl roagă să mai aştepte puţin pentru inspiraţia către un masaj reuşit. După şase minute, o prinde de mână şi o trage în pat, începând să-i maseze el fiecare vertebră. Se pricepe. Se lungeşte apoi şi o cuprinde în braţe, fără cuvinte, fără impulsuri. Ea e moale, nu vrea să se desprindă. Îi răsuflă prin şuviţele de păr arămiu, dezordonate acum. Stau liniştiţi, aşteptând nimicul. El îşi apropie gura însetată de gâtul ei, dar Amelia găseşte puterea să-i îndepărteze faţa cu o mână. Îşi întoarce corpul către al lui, ferindu-se cât poate. Dan o strânge la piept, iar ea se cuibăreşte astfel încât să nu-şi intersecteze buzele cu ale lui.
- Cum e viaţa la 23 ani?
- De căcat, răspunse ea rapid ca şi cum ar mai fi reflectat la asta de sute de ori.
- De ce?
- Dacă ţi-aş povesti, aş dezvălui din lucrurile despre care am refuzat mai devreme să-ţi vorbesc. Ia-mă aşa cum sunt până acum: Amelia Petre, 23 ani, Bucureşti, cu probleme în exprimarea bucuriei spiritului de echipă.
N-a apucat să continue încercarea de glumă fiindcă se auzeau bătăi în uşă. Ameliei i se tăie respiraţia, lui i se blocă zâmbetul. Pe ea nu o interesa atât de mult de imaginea între oamenii din firmă, cât problemele pe care le-ar putea avea el. Dar Dan, cu o linişte extra-terestră, o calmă în şoaptă: uşa e încuiată, iar dacă vor suna poate să pretexteze că şi-a uitat telefonul în cameră. S-au potolit demersurile. Ea se desprinde amar şi ajunge din nou la caloriferul de la fereastră. Bărbatul vine spre ea şi-şi pune mâinile pe pervaz, înconjurând-o.
- Vreau să mă săruţi acum şi apoi să coborâm cu chitara. Mă aşteaptă lumea.
- Nu, nu, nu! Nu pot, scuză-mă! Şi ne văd cei de jos, geamul e deasupra intrării, uite.
- De ce nu poţi? Dacă îmi vei spune, mă vei ajuta. Totuşi, ar merita să ne vadă cei de jos dacă m-ai săruta, lăsă el cuvintele să iasă mai sincer decât şi-ar fi dorit.
- Vreau să... să rămân fidelă unui... unei idei, zise ea scuturând uşor capul. Ştia că n-ar înşela nimic şi pe nimeni în afară de sine dacă ar accepta. Radu alesese să dispară din peisaj fără explicaţii şi o sunase în seara asta fără scuze sau dorinţe de revedere. Probabil se simţea singur sau i se făcuse dor, dar nu suficient cât să ceară împăcarea. Oricum, nu aici şi aşa se găsea soluţia, cu toate că avea imprimată în piele îmbrăţişarea de prea bine a lui Dan, cu toate că aroma lui îi făcea mintea să zburde, cu toate...
Dan e răvăşit. Cu o foame nebănuită până acum, vrea să simtă gustul sărutului ei, îl ghicea cu gust de rodie şi miere. Însă o parte din el se bucură că a fost refuzat. Aşa e moral, nu? Oricât de impresionat a fost de firea ei, oricât de mult e atras de fiecare bucăţică din corpul ei, oricâte scenarii are în cap, e mai bine să nu. Noroc că a fost ea cea raţională. Dar oare ce-o fi vrând să zică cu fidelitatea într-o idee? Ah, mă termină cu misterul din fiecare frază pe care mi-o spune.
- Coborâm? şterge Amelia continuarea gândurilor de acasă ale ambilor.
- Sigur. Îţi voi cânta ceva, să fii antentă: Oamenii spun că ce e normal e bine.
Cântecul s-a potrivit situaţiei echivoce, iar privirea lui săgetată către ea pe parcursul melodiei o face să înţeleagă atâtea. Şi ce sens au toate? Îşi strânge mâinile în pumn până unghiile intră cu urme în carne. Parcă ar stăpâni un acces de furie, dar îndreptată către cine? Către viaţă? Către destin? Către Radu? Către Dan? Ouf, mai bine ascult cântecele şi trăiesc momentul de acum...
Dimineaţa, reflexul a trezit-o pe la 7 şi a ieşit pe terasa hotelului să salute soarele. Telefonul sună neobişnuit pentru oră. Soare în faţa ei şi soare la telefon: Dan Soare.
- Ţi-ai închis telefonul azi noapte.
Apelul nu-i putea cuantifica zâmbetul. El continuă râzând:
- 23, hai, te rog, urcă până la camera 23.
Amelia realizează că nu ştia unde fusese aseară, camera lui era din alt timp, din altă dimensiune. Oamenii spun că ce e normal e bine. De-aia ar fi normal să nu-mi pese de tine. La dracu cu ceea ce e normal!
Intră pe uşă şi e întâmpinată cu aceeaşi îmbrăţişare aromată, fierbinte şi de durată. Dan simte că are nevoie să stea cât mai mult aşa, cu nasul afundat în puful de pe gâtul ei. Discută generalităţi, apoi Amelia întreabă cum l-a ajutat explicaţia ei de seara trecută. Îi promisese să dezvolte. Singura lămurire a fost legată de faptul că motivul ei îi micşorează lui sentimentul de vinovăţie. N-a priceput. Continuă să pună alte întrebări. Află că Dan nu dormise în ultima săptămână mai mult de 10 ore adunate şi că relaţia lui conjugală suferea. Şi-ar dori să creadă, dar are convingerea minimă că lucrurile nu stau chiar aşa de rău.  Pe de altă parte, îi înţelegea evadarea în muncă. De câte ori nu încercase ea să scape de fantasme lucrând cu fervoare? Dan i-a mai spus lucruri flatante şi ea nu găsea raftul potrivit pentru ele. Apoi s-au despărţit, au mai avut ceva activităţi, a urmat prânzul cu atingeri absolut din greşeală ale picioarelor şi drumul înapoi. Priviri fixe şi replici cu sensuri.
Amelia îşi ia la revedere cu un zâmbet trist şi o îmbraţişare scurtă. Pleacă spre gura de metrou punându-şi căştile. Revine în lumea ei, la muzica lui Radu, la luptele sale interioare. Ajunsă acasă, stăpânită de un nor cu nume de lumină, l-a cautat pe Dan pe Facebook. Nimic necunoscut, nimic aiurea pe perete până când, în puţinii prietenii arătaţi în prima pagină găseşte o femeie de o frumuseţe princiară: Larisa Soare. Străbătând profilul ei, găseşte un album intitulat Luca. Un micuţ de doi ani cu trăsături ce-i aminteau de reclamele la biscuiţi cu lapte şi ai cărui ochi erau de acelaşi verde trăgând înspre un gri o privea pe Amelia din monitor. Necruţător. Era în poze fie doar cu Dan, fie cu Larisa, niciodată cu amândoi. Oftatul ei cuprinde acum toata casa-i goală de sens. Nu se poate, nu, nu, nu. Şi era atât de aproape să cad...
Intră la duş şi porneşte puternic apa călâie. Ar vrea să se spele de îmbrăţişarea lui dulce-amară acum, de atracţia pe care o simţea sau, cel mai bine, de viaţa ei. De ce? De ce găsesc doar oameni complicaţi? De ce nu poate fi uşor aşa cum vine fericirea la alţii unde mai şi râmâne? Gata, din momentul ăsta dau dracului toate ideile chinuitoare şi oamenii care mă chinuie. Vreau să mă purific de ei.
Iar apa a continuat să curgă pe conştiinţa ei convinsă că n-a încălcat nicio normă socială.

6 comentarii:

  1. Cum ramane cu ce a simtit, cu ce au simtit? Concluzia e ca e bine sa eviti "incurcaturile" cu oamenii complicati? Norme sociale, in ce procent E BINE sa le respecti...?! Fericirea poate fi acolo unde ne asteptam mai putin.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ceea ce au simtit ramane, cu siguranta:) Si raman si intrebarile de cum ar fi fost daca. Insa a intervenit o bucatica ratiune care a impiedicat incalcarea unor norme cu granite fragile, dupa mine.
    Nu pot sa impun concluzii, ele se trag de fiecare cititor in parte. Am incercat doar sa expun punctul de vedere al unui personaj.
    Da, daca ar exista, probabil ca ar fi acolo unde ne asteptam mai putin, altfel n-am cauta-o in directia gresita:)

    RăspundețiȘtergere
  3. Carmen, sigur, continua, cu alte coordonate, in alte vieti, spre alte povesti:)

    RăspundețiȘtergere

Ai o părere şi-ai vrea s-o expui

Până acum au fost pe aici