29.08.2011

Judecata judecăţii

Am fost judecată de multe ori. Cu certitudine de mai multe ori decât am judecat eu. Oricât îmi pare de sinistru, judec la rândul meu, inevitabil, deşi încerc cu toate pârghiile să mă abţin. Ar fi o ipocrizie să susţin contrariul, oricum aş numi procedura: constatare, observaţie, remarcă. Nu încerc să fac o pledoarie către nejudecată, vreau doar să abuzez extrem de speranţa că am putea încerca să înţelegem înainte sau chiar în locul judecăţii. Eu mă străduiesc.
Nu mă interesează cum mă cataloghează abstractul „lumea” decât în aceeaşi măsură în care mayaşii erau preocupaţi de urşii polari, dar mă afectează şi roade puternic judecata venind de la relevanţi. Cu cât sunt mai puţini (şi numărul lor scade continuu), cu atât mai relevanţi şi cu atât mai tare judecăţile lor sunt cleşti care-mi rup constant din carne. Da, criticilor, nu mă pot dezbrăca de metafore, cel puţin pe blog. Păstrez cuvintele simple şi mai slabe de sensuri multiple pentru viaţa reală, nu pot să le expun aici cu aceeaşi uşurinţă de vreme ce nu dau nume:)

Din punct de vedere ingineresc, judecata mi se pare neinginerească. Sau, cel puţin, cea de care am şi-am avut parte. Mecanismul se arată firav, mai ales când judecătorul ia informaţiile trunchiate întrucâtva de la terţi. Nu ştiu ce interes au ei să producă genul respectiv de comunicare. O lasă să curgă şi în sensul ce porneşte de la mine cu toate că eu primesc partea asumată, cunoscută, cu caracter repetitiv, iar judecătorul are parte de amănunte care, rupte din context, îl duc la concluzii. El le prelucrează în mintea sa, dar nu vrea măcar să asculte ce spun eu. Sau, dacă ascultă, recunoaşte cu francheţe că nu mă crede. De ce i-o fi crezând pe terţi atunci?
Dacă vrei să demonstrezi că P tinde la C (da, da, e o aberaţie, dar, vă rog, înţelegeţi în termeni de dincolo de matematică) îţi trebuie nişte variabile care includ şi ascultarea lui P şi raţiunile pentru care P face sau nu face ceva, ori chiar ar face ceva într-un anume fel. Logica nu trebuie exclusă, nu? Iar când raţiunile nu există se şubrezeşte raţionarea. Judecătorul o păstrează însă că doar îi aparţine şi n-are timp de nimicuri de genul fundamentării ei pe faptele lui P în context cu propria persoană. Mă scarpin în cap şi întreb inocent: onorată instanţă, cum poţi pretinde că ştii cum sunt dacă refuzi să mă vezi cu ochii din dotare? Aici piticii mei votează în unamimitate că judecata dă eronat. Păcat că sunt numai ai mei şi nu-i pot împrumuta altora. La fel cum ochelarii îmi aparţin 100% şi judecătorul nu vrea să se atingă nici măcar o oră de retina lor.
Clar, a judeca e o aberaţie din moment de judeci cu proprii ochi, propriile sentimente, propria minte, mai ales dacă nu iei în calcul factori externi. Astfel încât exprimări de genul „dacă eram în locul tău mă dadeam cu fundul de pământ şi strigam yahoooooo” sunt palavre egale cu zero. Motive:
1. pentru că nici cel ce le exprimă n-are habar ce-ar fi făcut în locul respectiv. Poate pământul i s-ar fi parut cam tare, poate ar fi preferat noroi, poate ar fi strigat „google”. Repet, nu ai aceleaşi sentimente, minte, ochi.
2. pentru că, neavând aceleaşi variabile, nu ai toate datele problemei, deci n-o poţi rezolva aşa incompletă. Totuşi, nici măcar având cunoştiinţă maximă de situaţie nu poţi fi sigur că ai reacţiona cum pretinzi. Viaţa te duce în locuri şi-n situaţii în care n-ai fi crezut nici în subconştient, sau cum spunea o prietena „subinconştient”.
Mă fascinează oamenii atât de tare încât mă obosesc crunt. Îmi vine să-l caut şi să-l găsesc pe cel mai relevant (pe care eu ştiu şi simt că l-am găsit, dar lui îi dă cu virgulă) şi să fug cu el vreo 10 ani în izolare. Să mă răcoresc de oameni şi să pot s-o iau de la capăt fără mocirla judecăţilor de-acum.
Aşa că, fiind judecată şi ştiind că nu se prea poate evita, nu pot decât să vă urez judecători relevanţi înţelepţi care să administreze toate probele şi să-şi motiveze hotărârile, care să manifeste în proces maturitatea specifică vârstei, la care, paradoxal, unii se declară ei înşişi prea bătrâni. Aceştia ar trebui să ştie că nu toate dovezile sunt pre-constituite. Existe unele care se creează în timpul judecăţii dacă se vrea o decizie întemeiată. Altfel, iese un fâs fără drept de apel. Căci mi se pare mie că-n viaţă nu există căi ordinare de atac. Nici extraordinare...
Judecaţi-mă pentru naivitate!

3 comentarii:

  1. Fiecare are propriul tribunal, așa cum fiecare își are proprii martori și implicați ( piticii despre care aduceai aminte). Ei bine, dacă și-ar vedea fiecare de ”curtea lui de apel”, zău dacă ne-am mai putea numi oameni/ avocați/ inculpați. Cred că ar fi un candid care ne-ar declara mai degrabă proprii noștri scelarați. Well, construcția omului îl face să-i dea întotdeauna cu virgulă și niciodată să nu fie pe deplin mulțumit de ceva. E normal, altfel ai turba de bunăstare.

    Am scris și eu ceva legat de ” judecata” bătrânilor și nu numai, și în general, pe lângă noi, au mai scris mulți alții, înțelept sau prozaic. Ei bine, cu revolta rămânem, căci n-ai cum să reeduci o întreagă omenire. E o tagmă din care faci parte și tu, dar și eu- fie că ne declarăm judecători, ori judecați. Soluția mea e je m en fichismul, căruia îi garantez funcționarea (sigur că, în cazul ăsta, trebuie să îți compromiți un pic altruismul și bonomia, dar altfel, pe lângă piticii cei de toate zilele, au să-ți mai crească și niste nervi opaci și zdrențuroși care nu-ți vor da pace).
    Mi-a plăcut abordarea, mi-a făcut plăcere să ”te” citesc. (out-of-court). Spor și inspirație în continuare!

    RăspundețiȘtergere
  2. Judecam si suntem judecati. Judecatile sunt adesea contaminate de prejudecati si eresuri contemporane sau mai vechi.
    Articolul tau imi aminteste de o nuvela celebra a lui Dino Buzzati, "Monstrul Colombre". Capitanul Stefano Roi va avea toata viata un singur scop, acela de a-l ucide pe acest rechin despre care se spunea ca este feroce. Cand il raneste cu harponul, cu ultimele puteri, rechinul ii spune ca este mesagerul Regelui marilor si ca toata viata nu a avut decat misiunea de a-i inmana perla care i-ar fi adus capitanului faima, avere si dragoste. Tot astfel, noi suntem urmariti si judecati tocmai de aceia pe care vrem sa ii salvam si carora vrem sa le aducem fericirea si iubirea noastra.

    RăspundețiȘtergere
  3. Adiana, sa stii ca eram si eu de acord cu teoria conform careia ne-am satura de un bine continuu, dar acum incep sa ma intreb daca nu cumva pot sa fiu eu cobaiul lumii in privinta asta:) vreau sa vad cum e sa crapi de bine:P
    Multumesc! Te mai astept pe aici, in toamna asta se vor refresh-ui lucrurile prin blog;)

    La Fee, suna interesant nuvela aia, dar nu vreau sa ma pun in paralela pe care o faci cu viata:) De ce sa judecam/judece si de ce sa ne pese? Indemn la indiferenta:D

    RăspundețiȘtergere

Ai o părere şi-ai vrea s-o expui

Până acum au fost pe aici