Pe două roți pe mai multe dealuri argeșene

Tura asta e din 2015, septembrie. Scriitura tot cam de-atunci. Am ajustat doar ici-colo. Să rămână în toamna trecută.

    Mi s-a făcut poftă să scriu. Teribilă. Dar nu ficțiune. Ceea ce trăiesc acum e mai puternic decât orice aș fi putut inventa. Așa că va fi relatare.

    Plec seara să zbor pe două roți. Șoseaua e dreaptă-dreaptă. Exclusiv din punctul de vedere al traiectoriei pentru că, fără atenție sporită, am mari șanse la șanț.  După câțiva kilometri lejeri, depășim un biciclist afumat care făcea labirinturi. Sau încerca să iasă dintr-unul. Nu cel din mintea lui. La încă vreo sută de metri ne depășește un altul cu o semi-cursieră. Mă uit cu stupoare la Alexandra vrând să ghicesc dacă și ea e surprinsă de îndrăzneală. Da. Nici noi nu eram melcișori. Pe la căminul de la Capul Dealului niște tineri comentează ceva cu mămăligă, probabil de la tricoul meu Mămăliga Warriors.

-               Cred că vor mămăligă, mă avânt eu.

-               Daaaa, direct de la tine de pe piept, mă încurajează Alexandra.

Nu ne terminasem porția de hlizeală când vedem biciclistul nr. 2 aplaudând la trecerea noastră. Triumfal. Regal. Suntem prințese pe două roți. I-am zis că aplauzele le merită el pentru rapiditate. N-am auzit replica, dar părea simpatic. Nici urmă de libidoșenie în manifestări. Mai rar.

Virăm la stânga de unde începe zona rurală, deși suntem cu totul în municipiu. A pătruns toamna pe toate străzile. Au aroma ei impregnată, întreruptă doar de venirea vacilor de la islaz. Cu aroma specifică și-n formele consecvente pe asfalt. Unele ni se lipesc inevitabil de cauciucuri. Continuăm printre oameni și vaci, vii, copii cu triciclete, miros de fructe, struguri și fum. Se termină asfaltul, ajungem la drumul cu circulație închisă, teoretic. Înaintăm până la o proprietate îngrădită ce are stupi din lemn nou pe care l-aș fi adulmecat. M-am abținut.

Apicultorul era pe lângă rulotă.

-                    Bună seara! Aveți albine?

-                    Bună! Daaa, sunt câteva.

-                     Și sunt simpatice?

-             Depinde din ce parte privești. De la voi, dincolo de gard, sunt, da. De la mine, nu prea. Oricum, mai simpatice sunteți voi cum urcați pe lângă biciclete.

Muhahahaaa, ne dat de gol. Spiritual apicultor.

Livada din dreapta pare părăsită. Probabil nu lezăm pe nimeni dacă ne înfruptăm din două-trei-patru-cinci prune care ne așteaptă aglomerate pe ramuri.  Savurăm admirând pădurile. Una-n stânga, una-n dreapta, una-n față, peste vale. Binecuvântat loc. Alexandra remarcă ușoara schimbare de colorit.  Eu remarc frigul. Dați-mi vara-napoi! Cerul trimite o lumină gălbuie spre zări. Avem un ochi de soare aproape de apusul căruia i-au pus norii baricadă. Ne prind niște idei raționale legate de lăsarea întunericului tocmai când agreăm ce loc frumos de uitat la stele, boală de care suferim amândouă. Mda.

Drumurile din livezi se întâlnesc cu cele de la baza pădurii, continuăm pe undeva, ajungem la intersecții, decidem. Ne oprim doar când surprinderea a doi ochișori maronii fix ca-n carte e mai mare decât a noastră. În felul ei, căprioara ne întreabă ce căutăm pe acolo. Ne blocăm și noi cu răspunsul între dinți. Pleacă în salturile specifice, zici că sare câte-un foc la fiecare ”pas”. Țop, apare și puiul având, la rândul lui, nelămuriri. În lipsa reacțiilor noastre, ne studiază, apoi țop-țop ori doi și intră în profunzimile locului. Bun. Siderate, reîncepem pedalarea. Frumoase căprioare are Argeșul. Altă intersecție și indicator cu ”pășunatul interzis în livezi”. Ajungem fix la locul pe care-l căutam, dar la care eu venisem mai demult pe o altă variantă. Imediat ce dăm de luminiș, apare asta (Copyright Alexandra):

Cu remarcile referitoare la calitatea lentilei, mult mai slabă față de ochiul uman. Dar putem extrapola. Făgărașul demn, releul și restul de pixeli. Pauză de admirat. Expiră, inspiră, expiră, inspiră. Cele mai frumoase dealuri, cea mai cea împărăție. Deja coborâtul pe lângă bicicletă (copitele vacilor lasă urme de nepedalat pe alocuri) și frigul de apoi nu au mai contat. Am fost, am văzut, am simțit, ne-am încărcat.

Mulțumim, Univers cu dimensiuni, culori și energie.

Cină romantică

Își verifică ceasul de la mână și ticăi cu unghia de 4-5 ori pe cadran. Un tic de-al lui. Era timpul: 8 fix și ea urma să apară. Nerăbdător, bătând din piciorul stâng sub masă, nu înțelegea de ce nu a ajuns deja. Un chelner îi zâmbește întrebând dacă domnul dorește să comande. Nu acum, mai așteaptă o persoană. După vreo 5 minute în care se uita când la telefon când la ceas, același chelner vine cu o tavă. Îi servește un pahar cu vin alb și îi întinde politicos un plic gălbui, vintage, ca și cum acolo ar fi ascuns nota.

-          Acestea sunt împreună. Am fost rugat să le aduc la masa dumneavoastră, zise, nedându-i posibilitatea de a replica ceva, orice. Uimirea era prea mare. Parcă presimțirile lui se adevereau și inima începu să-i galopeze când deschidea febril plicul.

Dragul meu Matei,

Te rog citește tot-tot și încearcă pentru un moment măcar să intri în pielea mea. Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi venit? Am fi petrecut 2-3 ore frumoase la cină, tu galant, m-ai fi făcut să râd, complimente etc, eu te-aș fi încântat și apoi plictisit cu poveștile mele lungi, am fi băut niște vin și apoi ce? O cameră de hotel? Alte câteva ore, m-ai fi pupat pe umăr când m-aș fi îmbrăcat, ca de noapte bună, și fiecare va fi plecat în lumea lui cu câte un taxi. Iar a doua zi ne-am fi prefăcut din nou la birou. Iartă-mă, Matei, dar nu vreau așa ceva. Nu vreau să ne facem răul ăsta și apoi să-l propagăm prin lume. Am infinit de dăruit, dar mă tem că tu nu poți primi atât. Pentru că așa e situația. Vreau să evit să-mi spui minciuni. Cum că ne-am cunoscut prea târziu, prea devreme, că situația se va schimba pentru mine. Nu! Dacă se schimbă, e pentru că nu mai poți lâncezi sufletește și, deci, ai face-o pentru tine. Exclusiv. Nu trebuie să am eu responsabilitatea schimbărilor din atâtea vieți.

Matei, nu vreau să fur din timpul nimănui. Nu sunt o hoață. Nu vreau să rupi tu câteva ore cine știe când, ore de la finalul cărora amândoi am pleca triști, goliți de energie și convinși că nu mai putem așa. Nu vreau o iubire de hotel sau de rătăciri. Nici ca scurtele noastre momente de fericire să aibă monedă de schimb mințirea altora care n-ar suporta adevărul. Și a noastră, de asemena.

Nu vreau să petrec sărbătorile gândindu-ma la cum le petreci tu, în alt loc, în alt timp. Mințindu-mă în vreun club cu 2-3 prietene single că ce bine ne distrăm și că n-am vrea delooooc să fim altundeva.

Îmi place să gătesc, știai asta? Dar nu în porții de o persoană. Nu vreau să continui așa, știind că aș putea găti pentru două. Sau, eventual, să arunc porția celalaltă pentru că „destinatarul”ei n-a putut ajunge în seara asta. Nici mâine seară.

Te rog, nu te gândi că îmi vei scoate tu gărgăunii din cap, că ce avem noi e unic și irepetabil, că blablabla. S-a întâmplat și se întâmplă și altor milioane.

S-a nimerit ca la petrecerea burlacițelor dată în cinstea Larisei de la HR să o cunosc pe Melania și să-mi și placă al dracului. Semănăm mult, Matei. De fapt, probabil de-aia ne-ai și ales. Ce ironie: două femei care se cunosc la o astfel de petrecere descoperă că se înțeleg foarte bine și că au atâtea în comun. Inclusiv un bărbat. Însă doar ea te are, eu doar cu gândul. În fine, să nu mă lungesc prea mult, vreau să nu încerci să mă cauți. Nu din vanitate, nu. Știu că n-ai telefona, dar nici în birou nu mă vei mai găsi, în caz că te gândești cum n-aș putea rezista ochilor tăi rugători. Cei din filiala Victoriei au nevoie de o persoană care, printre altele, să instruiască niște juniori și managerul a fost chiar foarte bucuros când l-am întrebat dacă n-aș putea să mă transfer. Mi-a fost utilă evaluarea făcută de tine, să știi. De luni voi fi acolo, cu alt șef direct, cu alți colegi. Îmi imaginez că te doare, dar numai o așa ruptură ne-ar fi putut distanța eficient din mlaștina în care ne înecam cu tot cu suflete. Iar Mihaela se va descurca foarte bine să preia din sarcinile mele.

Matei, ești un om bun și vreau să cred că, măcar peste ani, dacă nu în câteva luni când va fi trecut focul, îmi vei da dreptate. Nu avem dreptul să furăm. Nici măcar cu prețul fericirii de moment, atât de egoiste totuși.

Ai grijă de tine și de voi. Aveți toate premisele unei familii fericite, inclusiv capacitatea de a înfrunta obstacole, rutină, iar Călin e un puști adorabil. Am văzut poze și auzit povești.

Așadar, adio, Matei! Te-aș fi putut iubi, știu și știi. Dacă nu...

                                                                       Cu tristețe,

                                                                                  Ada

Mâinile îi tremurau pe foile scrise caligrafic, mare. Ca pe un shot de tequila, bău dintr-o suflare tot vinul. Merse la bar să plătească. Picioarele i se împleticeau haios, deși nu mai pusese strop de alcool pe buze în seara cu pricina.

-          Cât face vinul? Și servirea? Întrebă cu un rictus ironic.

-          Consumația dumneavoastră a fost plătită în avans, îl informă chelnerul.

Aceeași figură surprinsă, dar resemnată apoi.

În 40 minute era acasă, cu o sticlă de șampanie în mână, jumătate lucid, jumătate trăind aievea.

-          Melaniaaaaaa, ce faaaaaci?

-          Șșșșșșșșșt, Călin tocmai a adormit. Nu vorbi tare, te rog.

-          Vreau să sărbătorim cum se cuvine, draga mea. Am semnat tranzacția anului, anunță cu un zâmbet amărui.

Se duse apoi la dormitorul copilului, îi mângâie cârlionți moșteniți cine știe de unde, îl pupă pe frunte și ieși tiptil.

Între timp, Melania, bucuroasă pentru victoria soțului ei și apreciind ce va urma, scoase paharele de șampanie. Pe cele bune, de cristal. Iar Matei rămase pironit, privind în gol, pe ferestrele mari din living, cu sticla încă în mână. De la etajul 8 se vedeau în zare luminile din Piața Victoriei.

Scrisoare către tine, tinere.

 Mă adresez ție, celui sau celei cu care am fost colegă în școala generală. Sau poate ne-am intersectat pe culoarele liceului, poate am fost la o petrecere studențească împreună ori ne-am întâlnit în vreun proiect de voluntariat. Poate avem prieteni comuni pe facebook sau poate am dat like aceluiași filmuleț. Esențial e că avem ceva în comun, dincolo de intervalul de vârstă. Niciunul dintre noi nu a învățat exact la școală cum e cu politica, ce face stânga, ce vrea dreapta. Am prins din mers. Eh, știu că te-ai săturat, că ești sufocat de politică. Te înțeleg. Nu mai vrei, e deja prea mult, atâtea știri, atâtea dezbateri, o mocirlă care ne înghite pe toți. Te gândești să emigrezi sau poate, sătul de birocrația românească, locuiești deja în altă țară știind că acolo ai parte de o viață mai bună. Dar ai încă nostalgii după patria ta. Îi urmărești totuși mersul.

Situația e că nu trăim în anarhie, ci într-un sistem, așa precar organizat cum e el. Și avem datoria, da, datoria, să punem umărul la organizarea asta ca să o scoatem din lipsuri. Nu e doar în sarcina celor ce ne conduc. Pe bune. A crede așa ceva e dovadă de cruntă limitare. Pe lângă efortul pe care cred că trebuie să-l depunem individual prin a ne face treaba cum trebuie, când trebuie și fără șmecherii inutile, românisme urâte, e necesar să decidem ce facem cu țara asta. Cui o dăm, dar mai ales de ce? Și cât vrem să mai fie încă al nostru. Trebuie să decidem pentru că democrația, așa șchiopătândă cum e ea, cere ca noi să dictăm direcția. Tu, eu, ea, el, ei, ele. Chiar noi. Ți se pare aberant, zici ca poate n-ai tu nicio influență, că zarurile sunt aruncate sau mai știu eu ce argument cu lehamite ai. Dar lucrurile mari se fac din bucăți mici. Întotdeauna.

Eu nu-ți voi spune cu cine să votezi, nici măcar nu-ți dezvălui cine e cel pe care îl aleg dintre cei doi. Nu. Și-așa mi-e ciudat să scriu un astfel de post pe un blog care e una din gurile de aer ale cotidianului asfixiant. E fix treaba ta pe cine simpatizezi și cui îi acorzi încredere. Vreau doar să te rog insistent să ieși din casă/carapace și să mergi la vot. Să ajungi mai devreme de unde vei fi plecat duminică pentru a intra într-o secție de votare să pui ștampila. Și să o pui pe unul dintre candidați, nu să scrii diverse imprecații pe buletinul de vot. Ți se pare că e mai nimerit să îți anulezi votul? Te simți cu o clasă mai sus decât restul făcând asta? Află că nu ești. Ba dimpotrivă. E ca și cum ai defeca pe viitorul tuturor în Piața Universității, doar că aici o faci singur într-o cabină de votare unde nu te vede nimeni și-ți permiți lașitatea. Ia să-i văd eu strigând la ieșirea din urnă că ei au anulat buletinul. Ce câștigi? Dar conștiința ta ce zice? E mulțumită că alegi să ignori în ce direcție va merge țara pentru următorii aproximativ 10 ani deși te-ai dus până la secția de votare? (Da, știu că mandatul are doar 5, dar experiența ne arată ca vor fi cam două, adică 10). A mea n-ar fi deloc liniștită. Mai ales că votul ăla s-ar duce, pe alte căi, la unul sau la altul. De ce să nu fiu eu cea care hotărăște ce face cu el?

E simplu, chiar dacă nu-ți place fața vreunuia dintre ei. Sunt doi poli opuși. Unul în stânga, cu o anume orientare, unul în dreapta, cu o anume viziune. Fiecare a dovedit ceva ce a făcut. Cum anume, judecă tu, doar de-aia ai cap. Unul în peste 2 ani de guvernare, altul în 14 ani de administrație locală. Vezi și compară. Sau pune în ciur și alege. Internetul e fabulos pentru informare. Ai acces la postările lor, ale oamenilor lor, ale neutrilor, vezi filmulețe cu ei live, vezi analize economice explicate inclusiv pentru ne-economiști. Știi cum și-a lansat fiecare candidatura? Cred că și asta spune ceva despre fiecare. Digi24 a făcut niște documentare foarte interesante pe care le găsești aici. Fă-ți timp să te informezi, nu o servi pe aia cu n-am eu timp de așa ceva. La rândul tău, nu mai crezi când primești asemenea replici. Treci dincolo de măști, de încercările diverse și disperate de manipulare, de populism, de ironiile inutile. Știu că ai o conștiință, sătulă și ea, e-adevărat. Dar ai și o voce înăuntrul tău care, dacă n-ar fi sufocată, ți-ar spune lucid că e timpul să decizi pentru țara ta și cum anume. Las-o să vorbească. Apoi imaginează-ți următorul scenariu: Peste câțiva ani, copilul tău va studia istorie. Grație unui profesor entuziast, află că România era într-un impas extraordinar la finele lui 2014. Și că România a ales. Urmare a alegerii, România se află într-o anume etapă. Profesorul le va fi povestit copiilor cam cum era situația politică, ce se întâmpla, ce fierbere era peste tot și le va fi expus și scenarii referitoare la cum ar fi fost invers. Școlarul ștrengar, care tocmai învață să ia hotărâri pentru el, curios cum reacționau ai lui când trebuiau să decidă soarta țării și doritor să vadă de care parte a baricadei te situai și cum ai contribuit la dezvoltarea ulterioară a țării, te întreabă naiv, sclipind în ochi, cu ce-ai votat tu atunci. Te vei uita la el lung și tâmp spunându-i că ți s-a părut de rahat să ieși din casă într-o duminică de noiembrie ca să votezi unul în care nu crezi sau unul de care ți s-a luat. Că ai preferat să ieși la bere după ce te vei fi odihnit bine pentru a mai face față unei săptămâni în care trăiai ca să muncești și nu invers. Ei, cum se uită băiatul tău la tine acum? Ce ochi are fata ta?

Vorba lor, daca nici înaintașii nu se prezentau în momentele de cumpănă, în ce limbă te mai ... în el de vot?

Later edit:
Mai am un exercițiu de imaginație: lucrezi într-o companie românească având 22 salariați, tu fiind printre cei 18 care fac parte dintr-un comitet decizional. Acesta are de ales referitor la mersul companiei începând de mâine, inclusiv la creșterea veniturilor. Ți se pare corect contextul în care locul tău de muncă să fie dirijat de ceea ce au exprimat 9 dintre cei 18? Pentru că doar 9 se duc până în sala de ședințe în ziua cu pricina? Nici mie :)

Există simplitate

Există perioade când primești ceea ce aveai nevoie, deși  nu conștientizai exact ce-ți lipsește.

Există zile când găleți cu oxigen ți se aruncă în față fără să poți prevedea, tocmai când te sufocai cu propria viață.

Există weekenduri care îți dau înapoi seva vieții doar pentru că ai putut îmbrățișa cel mai semeț mesteacăn. Pentru o vreme ai ieșit din corpul tău acolo, pluteai într-un văzduh parfumat de aroma cojii lui albe, printre foșnetul specific de frunze. Prin liniște. Ai stat așa preț de câteva minute umane, dar ani de lumină sufletească.

Există zile de toamnă când apar curcubee, deși prognozele sunt pesimiste, zile când soarele știe încă a încălzi și cețurile apar doar ca să facă fotografiile mintale mai reușite.

Există locuri în care realizezi că vârsta nu se măsoară în ani, ci în momente. MOMENTELE. Abia atunci descoperi nu c-ai fi bătrân sau tânăr, ci doar fabulos de bogat.

Există seri în care ai siguranța de a sta pe scaunul din dreapta și dobândești seninătatea celui care știe că, deși parțial pentru tine, altcineva apasă pe accelerație și te duce undeva. Atunci nu poți decât să taci pentru a nu da de gol dansul sufletului.

Există zile când te întorci la lucrurile simple și le poți conștientiza valoarea. Noroc că ai oameni în jur care să-ți ofere măsura simplității, bucuria senzațiilor și înțelegerea de dincolo de cuvinte.

I love the way the simple things just are.

Îmbrățișarea

Orașul m-a sufocat, acum la propriu. Plămânii mei refuză metri cubi de aer plumbuit, mercurizat& comp. Inspir adânc, dar mă blochez. Creierul se prinde că e ceva în neregulă și aiurează, cum știe el. Deschid gura să trag așa gazul esențial, ultima salvare. Intră mai ușor, dar tot parcă nu vrea să îmi hrănească celulele.

Merg pe străzi de culori care nu-mi aparțin. Mă pierd printre oameni la care nu simt nevoia să mă uit. Trec pe o tablă de șah cu atâția pioni mobili. Și cu mulți nebuni, dar nicio regină. Până când apare.  Ochii ei mă privesc gol. Eu gol, ochii goi. Multă goliciune în preajma ei. Are un trup pe care îl simt conturat între palme, deși nu o ating, n-am mai atins-o de câteva zile. A insistat să ne vedem, iar eu nu voiam să văd nici măcar o oglindă. Mi-a adus un carnet cu foi uscate, mirosind a vechi. Pe copertă scrie caligrafic: iluzii, imagini și țepi. Mă roagă să scriu acolo despre stările astea puturoase, țepoase. Vrea să mă citească. De parcă ea nu știe că eu abia îmi învâț alfabetul.

M-a așteptat luni pe o bancă. Știa că trec pe acolo, dar nu mi-a zis că vine. Eu n-am trecut. S-a dus cuminte acasă, și-a făcut un ceai și a adormit. Cică a visat că plutea pe valuri cu mine. Într-o barcă cu gaură. Voiam să ne salvăm, dar niciunul nu era sigur că poate înota cale lungă. Am decis să mai vâslim o vreme și apoi am stat îmbrățișați pe fundul bărcii, privind cerul și transformările lui. De la albastru, la mov, portocaliu și apoi negru. Stelele se mirau de liniștea noastră în fața destinului. Eu am început să fumez și ea și-a întors privirea. Voiam să o sărut, dar știam că nu-i place cu aromă de tutun, așa că am aruncat țigara și am strâns-o mai tare la piept. Îmi spunea toate astea ca și cum și-ar fi dorit să o țin la fel acum. Mă uitam la ochii ei de o tristețe surdă, dureroasă pentru mine chiar. Ei spun mereu mai mult decât vrea ea. Sper că ai mei n-o lasă totuși să mă citească la fel. A continuat cu trezirea salvatoare, produsă tocmai când începuse multă apă să ajungă la noi. Îmi explică însemnătatea visului: ne paște un pericol și tot ce facem ca să-l înfruntăm, în loc să găsim soluții, e să ne îmbrățisăm pe tăcutelea și să privim stele, valuri sau alte de-astea. Noi nu vorbim, deși flecărim o grămadă. Iar eu caut refugii în altceva. Vezi fumatul. Ca și cum m-ar salva. Dar în fiecare fum expirat îi văd fața rugându-mă să mă las.

Mă apropii de ea știind că trupu-i tânjește după o îmbrățișare. Astea sunt cuvintele noastre. Așa ne spunem atâtea și-atâtea. Ea înțelege tot, eu încă deslușesc la ale ei. Mă cuprinde apăsat, prelung și uneori creierul îmi joacă imagini cum toate organele noastre se îmbrățișează și ele. Plămânul meu stâng bolnav cu plămânul ei drept sănătos, rinichii mei cu rinichii ei, ficatul meu cu ficatul ei și evident, inimile. Cele care bat și răzbat zilnic. Uneori mai tare, mai ales când e celălalt prin preajmă. Mi-era dor de parfumul ei de ierburi aromate. Stăm așa ca-ntr-o sculptură urbană, pe-un trotuar de lângă gară. Ar putea trece ore, zile și nu m-aș desprinde. Nici n-o fac acum. Să vedem care-i primul care nu mai vrea. Parcă facem transfer de cuvinte și de forță. Ea îmi dă putere să trăiesc, eu îi dau putere să mă suporte. De ce?

Amânările

În dimineața asta vreau să amân. Respirația. Viața. Dimineața cu totul, de fapt. Să amân trezitul, îmbrăcatul. Să-l rog pe Soare, ce-a ajuns să-mi lumineze fruntea, să mai stea puțin. Să se oprească Pământul din rotație. Hai, fie, și din revoluție. Să întârzie orele de dragul unei leneveli post-trezire. Vreau să amân întâlnirea cu ochii din oglindă. În semi-adormire, pot gândi astea. Sunt atâtea de amânat. Azi, nu mai mult. Acum, nu mai târziu.

Totuși, patul nu mai e așa confortabil și pare să-mi zdobească un os la șold, așa cum stau, pe-o parte. Simt o greutate pe gât și mici șiroaie de apă pe pielea din jurul ei. Cu ochii din nou închiși, dădeam curs acestei rugăciuni, dar universul mi-a poruncit să-i deschid. Iată-te buimac, somnoros, cum te uiți la neliniștea mea. Lași mai jos brațul ce-mi apăsa clavicula și mă tragi spre tine. Poate mișcarea asta să mă calmeze că nu am nimic de făcut azi, așa că nu-i nevoie să amân nimic. Totul e aici și acum. M-ai citit. La demers te ajută valurile mării care-și vede impasibiliă de treabă la vreo cinci-șase metri de noi. Da, osul șoldului meu protesta de la izopren. Ce bine că ești. Ce mirare că suntem aici.

Cu mutra ștrengară și ochii zâmbind întredeschiși, îmi fredonezi ”vreau să ma trezesc din somn într-un pat de femeie frumoasă”. Hei, n-o fi ăsta pat, dar ce-ai cu femeia? Miroase tare a zori, a sare și cumva a noi. De ce-am vrea și aromă de măr? Încă nu ne-a sosit toamna. Ca răspuns la protestul din ochi, găsești de cuviință să-ți lipești buzele de umărul meu dezgolit și să stai așa preț de 13 clipiri, invitând la leneveală. Procesând totul, îmi permit să zâmbesc imens cu recunoștință. Suntem. Avem soare, aer și apă. Bine, și nisipul enervant, dar e neglijabil în mulțimea de voluptăți. Mă iei acum de mână, probabil pentru că m-ai citit din nou și îți exprimi, la rându-ți, bucuria. Dacă nu punem la socoteală ritmicitatea spumoasă a valurilor, e liniște. Dar și asta face parte din netulburare. Deschid fermoarul cortului și, evident, turcoazul infinit mă cheamă. Mă întorc către tine. Din nou, ai înțeles. Alergăm prin gânduri către valuri. Înlocuim dușul de dimineață cu răcoarea sărată. Azi sunt fericită. Azi nu mai vreau să amân nimic. Azi mă îmbrac în fluturi.

Dragă Soare,

Nu ți-am mai scris de mult, dar asta nu înseamnă că te-am uitat. Ești în sufletul fiecărei respirații a lumii mele. Razele din ochi nu se uită. Îndrăznesc să adaug un ”niciodată”.

Bun, îți înțeleg mâhnirea. Știu, știu că sâmbătă e ziua ta și te gândești la ani. La anii tăi, la anii-lumină, la ani, dar, Soare, nu vârsta e relevantă, ci căldura acumulată în ani, lumina pe care-o reverși nouă, binecuvântaților, și faptul că suntem atâția cărora ne place compania ta stelară. Să nu mai menționez vârsta reală, nu cea din galaxie. Eu cred în ea, în vârsta pe care o vrem și pe care ne-o permitem. Iar ție ți-as atribui vârsta tinereții veșnice.Tu ce părere ai?

Cum vom sărbători ziua ta fără să te avem în preajmă? Cum va fi cea mai lungă zi fără cel care a făcut-o magnifică prin multe ore de lumină?

Soare, chiar ne e dor de tine. Nu te acuzăm de furtuni solare și iartă-ne SPF-ul. Am devenit, în timp, cam sensibili. Te rog cu suflet de copil să nu mai plângi prin atâția nori. Lacrimile tale ajung să ne întristeze și pe noi. Aproape că nu mai știm exact cum e binele pe care ni-l ofereai. Zâmbește-ne un pic, ieși din pufoșenia acelor triști și apropie-te. Nu te judecăm și nu ne vom ascunde, promit. Putem scrie cu lumină și fără tine, o vreme numai, dar nu are farmec.

Uite, sâmbătă îți fac un tort cu fructele verii (și preferata ta, daaa) și te aștept cu bucurie ACOLO. E verde crud, cum îți place, adie un strop de vânt și e prezentă energia bună în cantități nemăsurabile omenește.Vii, da?

Cu doruri, mai multe,

Puiul de soare.

Există weekenduri. Există lumină

Există duminici în care te întorci sleit, în cel mai bun sens pe care-l poate căpăta cuvântul. Pentru că ai dat tot și ai primit nesperat. Duminici în care te ciupești un pic de degetul mic părându-ți că ai trăit nu două zile pline, ci cinci.

Există weekenduri care te inspiră, te lovesc cu bine, îți repară aripile și forțele, alimentându-ți venele uscate cu soare proaspăt.

Există nopți senine în care îți vezi steaua (sau stelele :) și o observi (s)clipind pentru tine.

Există zile când se aliniază planetele cât să te bucuri de magia trio-ului perfect: oameni luminoși, locuri colorate și muzici de suflet(e zbuciumate). Zile cu pace, muuuultă pace într-o mare de agitație.

Există momente când, îmbrațișând un copac, primim cele mai simple și naturale răspunsuri.

Există zâmbete care vorbesc mai mult decât cuvintele studiate și există priviri care cântă.

Există weekenduri în care pozele mintale te emoționează mai mult și sunt mai clare decât orice raw-uri sau jpeg-uri ar fi înregistrat aparatul foto. Pixelii din ele sunt ocupați de energii nebănuite, fiecare ascunzând o cantitate de informație transformată în bucurie. Bucuria.

Există cuvinte care pot cuprinde mulțumiri și recunoștință, dar uneori nu sunt suficiente.

Pe o rază străpungând un nor spre apus, soarele mi-a zâmbit ieri. Știe el ceva.

Pe când eram o operă de artă - E.E. Schmitt

Pe Eric Emmanuel Schmitt l-am descoperit întâmplator, deși mi se recomandase ”Oscar și tanti Roz” cu mult înainte. Îmi pare fascinant, dătător de dependență, brutal de realist și straniu de optimist în același timp. Da, se poate. După Oscar, am mai citit opere; pe lângă cea din titlu recomand cu voluptate și drag ”Cea mai frumoasă carte din lume”, ”Visătoarea din Ostende” și ”Concert în memoria unui înger” care sunt culegeri de nuvele, după cum le numește autorul. După mine sunt descrieri ale unor situații de viață de o frumusețe similară cu a ei: complicată, greu de observat în mod liniar, dură, dar pe alocuri atât de delicată, cu trăiri puternice și semne de întrebare.

”Pe când eram o operă de artă” este o metaforă a snobismului lumii contemporane. În zilele noastre, se împing spre absolut situații greu de conceput. Admirăm lucrurile ”la modă” pentru că o mulțime de alți oameni le plac, fără să le fi trecut prin vreun filtru, se declară consternați de măiestria lor, fără să le gândească. De asemenea, nu putem sesiza bucuria existenței până nu apar semne de exclamare sub formă de oameni sau evenimente care ne zdruncină. Delicatețea necesară a libertății se simte doar când devenim lipsiți de ea. Atenție: aici nu e vorba de o libertate anume, cum ar descrie-o și ocroti-o Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci de cam toate libertățile la un loc, reunite oarecum sub titulatura de libertatea de a dispune de viața noastră.

Alergând cu sufletul

Azi e cod galben de frig la suflet. L-am adus dintr-o ploaie de iarnă. Surprinzător uneori, dar căderile astea de lichide cerești chiar există. Asta avea picuri imenși și foarte reci peste mâzgălituri de zăpadă murdară. Bucăți ascuțite de metal în bălți de noroi. Am pus sufletul la uscat pe un calorifer fierbinte. Nimic. Codul nu cedează, rupe din suflet, îl tușește, îi dă febră, febră cu friguri și spasme.

Am mers cale lungă până la o sobă de teracotă și l-am lăsat în fața ei să se întremeze. Nicio schimbare. Acum stătea letargic și fără de suflare.

Am alergat la un șemineu în care tocmai se făcuse un foc mare și voluptuos. L-am rezemat pe un fotoliu acolo, lăsându-l o vreme să vadă dacă îi merge. La fel. Codul galben i-a intrat parcă în esență.

L-am adus acasă și am dat drumul la cuptor. Epuizat, zâmbidu-mi trist s-a așezat pe scaunul de lângă aragaz și mi-a șoptit cu ultimele puteri:

- Uite ce e, nu de asta am nevoie! Bine măcar că ai încetat să alergi. Adu-mi înapoi aroma de vanilie de lângă șemineu și lasă-mă să privesc ninsoarea. Mireasma aia te trezise și pe tine la viață. Dacă ai avea puterea să recunoști… Poți să fugi apoi cu ea, du-te, dar eu rămân aici. Deocamdată nu mă mai doare nimic. Primăvara e pe drum.

Când ninge cu dragoste

Ninge cu dragoste. Dragoste naivă, albă, pură, nevinovată aproape. Ninge cu atâta dragoste cât să cuprindă pe toată lumea. Ninsoarea asta va ajunge la toți, dar cei mai mulți o vor blama. O vor da la o parte cu instrumentele lor ca pe ceva nedorit, vor fugi din calea ei ca de o boală contagioasă flămândă, o vor scutura cu forță de pe ei ca nu cumva să fie atinși de virus, o vor condamna că a venit. Tocmai acum, tocmai aici. Dragostea însă ninge impasibilă la frământările lor meschine. E așa liniștită. Îmbrăcată cu o haină imensă pentru trupul ei slab parcă se uită cu ochii mari, bătând discret din gene, sprijinită de un copac în pădurea care o primește fără complicații.

Unii oameni vor arunca sare în ea s-o facă să plângă, de frica nemărginirii. Alții se vor revolta că nimeni nu face nimic întru dezdrăgostire. Da’ cum, dom’le, să ne ia pe nepregătite? Ar fi vrut să îi aștepte pe ei să fie pregătiți de dragoste. Deși au atâtea motive în jur. Ar fi vrut să aștepte veșnic până ce ultimul întârziat va fi fost capabil să-și deschidă sufletul măreției.

Sunt prea puțini cei care pot îndura atâta dragoste. Ei sunt sinceri și puri la fel ca dragostea care tot ninge. Ei sunt cei ce merită. Cei mai mulți sunt copii. Ei nu dau dragostea la o parte cu lopata, ci stau sub ninsoarea ei râzând, deschizând gura să guste un fulg-doi de parcă nu le-ar ajunge imensul de alb din dragoste ce a cuprins tabloul. Restul sunt cei care, deși au trecut prin ani, păstrează un entuziasm de copil și o bucurie infintă. Au zâmbetul nepătat de timp și râd sincer, cu poftă, din inimă. Fericirea ce îi cuprinde și acum vine din magia sufletului lor neschingiuit de îndepărtarea lumii de la lucrurile esențiale. Cu toate că dragostea ninge la fel peste toți… Ei n-o scutură de frică să nu se imbibe de ea. Dimpotrivă, se aruncă în alb și fac îngerași de dragoste. Sau, cu imaginație, rostogolesc și obțin oameni de dragoste, simpli și albi.

Iar dragostea ninge în continuare și îi atinge de-a dreptul doar pe cei ce vor și care nu se ascund de ea. 
Mă duc să prind un fulg. Sau mai mulți. Când nu mai ninge, știu că mi i-a păstrat cineva. Tot cu...

A 2012a VARĂ

A venit vremea să fac restrospectiva verii, așa cum am făcut-o și aici pentru 2011. Se pare că reușesc să mă țin de propria tradiție și că pot dezvălui învățăturile verii ce-a trecut. Cum vara trecută a fost mai mult o teorie și a fost despre cuvinte, 2012 mi-a oferit o vară bestială, ușor mai practică, despre oameni. Oameni noi, oameni vechi, oameni dragi, oameni pe care i-am revăzut după milenii, oameni pe care nu i-am (mai) văzut, oameni pe care invariabil i-am studiat, oameni cu care am avut discuții senzaționale. Normal că ei sau ideea mea despre ei a fost destul de influențată de locuri. Iar vara asta am avut parte de de cele mai multe și mai diverse locuri, în majoritate la altitudine mintală.

Reușesc să rezum învățămintele la niște puncte, liniuțe sau așa, dar nu ajung să rezum încă oamenii la nimic. Pentru că sunt mai complecși decât poate cuprinde o minte. Niște puncte vor avea sintagma ’există oameni’. Mă gândesc să înlocuiesc pe ici pe colo cu termenul ’personaje’ pentru a evita repetiția și poate pentru a le evidenția caracteristica de jucători de roluri. Ca și alte dăți, unele lecții sunt general aplicabile în timp ce altele sunt valabile doar mie. Deci, să vedem cu ce m-am îmbătat de știință în vara lui 2012:

1. să nu cred decât în prezent și în ce îmi oferă el. Da, putem lupta pentru un viitor luminos și ne putem gândi la el în măsura luptei, dar aceasta se duce doar în PREZENT;
2. să nu fac promisiuni înalte și să nu le cred pe-ale altora. Omul este esențialmente imprevizibil, iar circumstanțele esențialmente variabile îl ajută să fie așa. Unele promisiuni pot să nu mai fie valabile în alte împrejurări. Numai un om de o infinită onoare le-ar respecta indiferent de circumstanțe. Ceea ce e admirabil. Însă, când vine vorba de fapte mari, la un timp după, chiar și cel mai om de onoare, ajunge să regrete că a fost așa. Poate doar în adâncul sufletului lui. Toate astea se leagă cu punctul anterior. Nu pot să promit decât prezentul și nu pot să accept promisiuni referitoare la mai mult decât atât. Știu, e posibil să extrapolez prea tare.

Pentru

Pentru că nopțile zilelor mohorâte de toamnă sunt ciudate, pentru că zilele închise la culoare și la suflet dau vise rupte din realități paralele, pentru că nu toate adevărurile trebuie rostite, unele nici măcar gândite, pentru că azi noapte am fost unde nu mai vreau să fiu, pentru că m-am trezit cu gustul amar al unor imagini, dar și pentru că știu și cred că există soarele, pentru că am încredere și forță, pentru că pot și vreau, pentru că sunt capabilă să îmi fac timp, pentru că mi-au revenit în cap poveștile, cheful de stilou și am regăsit caietul magic, pentru…

However, you will never know...

Ieca

E ca atunci când, orbit de lumină, închizi ochii pentru 5 secunde şi, crezând că ai ajuns pe vârf îi deschizi cu tot cu suflet şi cu bucuria omului care a ajuns acolo. În schimb, eşti binecuvântat cu un lapte de ceaţă, cu siguranţă n-ai atins vârful, nici măcar nu-ţi intră în vreun cadru, nici măcar cărarea asudată pe care-ai venit nu se mai vede.

E ca atunci când cobori cu bicicleta o pantă lină, îmbătat de răcoarea aromată a serii, descărcat de răutăţi, împlinit de efortul prezent şi nimereşti cea mai groapă care te trezeşte la toate realităţile. Prea târziu pentru frâne şi ocoliri.

E ca atunci când simţi în nări c-a venit primăvara, te îmbraci şi-ţi decorezi sufletul în culorile asortate ei, dar o ninsoare râzgâiată te aduce înapoi la iernile veşnice.

E ca atunci când păşeşti pe zăpada tare, convins că aia e poteca, dar, după 7 paşi fermi, te afunzi până la mijloc de femur şi numai prin înot poţi să răsari. Dacă.

E ca atunci când ştii că cel mai greu ţi-ar fi să pleci, dar afli, cu mirarea prostului într-un algoritm nedesluşit, că tu, de fapt, eşti cel ce rămâne…

E ca atunci când…

De fapt nu e ca, e chiar atunci!

Mărțișorumeu

Ziua și-a scurs amarnic orele într-o oală albastră, slinoasă și plină de tăciuni, mirosind a pirostrii afumate. Minutele s-au făcut ciorbă râncedă și pe secunde le-a luat un vânt către o zi mai bună. Primele s-au pus la foc mic și fierb a nepăsare cu iz de toropeală de viață. Au adăgat taste și texte când se pregăteau să mai pună de-o tocăniță unde totul e tocat mărunt degeaba. Sau de un ghiveci stătut. 

La dracu, a venit 1 martie și eu n-am vorbe diafane. Ba chiar vorbesc in dodii. Dragi spectatori, n-am vorbe nici de bucurie, nici de duh. Oricum, plutește spirititul pe toate tarabele, să fie cules de furculițe ascuțite fin cât să ia, dar să nu-nțepe. Bucuria zilei de maximă bucurie primăvăratică.

Stau cu gândurile făcute sarmale și înfipte în ochi. Așa mă uit la soare. Al cui? Al tuturor. Al meu e puțin apus.

Să ai o babă mișto! whatever that means.

Să îți vină primăvara! Unde vrei tu!

Există momente

Există momente când, dacă vrei să fii un copac, ai dori să fii bradul neostenit, nins de toate nisorile pământului, cu crengile atârnând leneş de masa zăpezilor depuse de timp, dar încă verde şi nepus la pământ de vicisitudinile externe.

Există momente când, dacă vrei să fii un cântec, ai fi melodia paşilor tăi scârţâind moale cea mai fină zăpadă posibilă.

Există momente când, dacă vrei să fii o senzaţie, ai alege pacea unei cărări care te duce acolo. Sau doar undeva.

Există momente când, dacă vrei să fii o sursă de încălzire, îți dorești să fii căldura corpului de lângă sufletul tău.

Există momente când, dacă vrei să fii un obiect, ai opta pentru bocancii care văd totul şi păstrează nimic, simt potecile şi iniţiază urmele.

Există momente când, dacă vrei să fii o lumină, ai fi sclipirea unei stele norocoase ţie pe un grăunte de zăpadă.

Există momente când, dacă vrei să fii o suprafaţă, ai prefera solul protejat de pelerina albă, permeabilă, dar protectoare, izolatoare de frigul lumii.

Există momente când, dacă vrei să fii un fenomen natural, ai alege ninsoarea care îţi trezeşte fiecare milimetru pătrat de epidermă expusă. Și-l trezește blând ca o mângâiere de aripă pufoasă.

Există momente când, dacă vrei să fii o aromă, eşti mirosul nopţii suficient de geroase cât să îngheţe gândurile omului, dar încă puternice cât să te ţină conectat cu zăpada, cu brazii, cu stelele, cu paşii singuratici pe cărări neîncepute.

Există momente... Există momente la altitudine mare. Mintală, geografică etc., Există oameni care creează momente, există amintiri din momente, există lucruri frumoase în locuri voluptuoase... și există ochi care văd, neorbiți de urâțenia înfundată în orbitele noastre pe diverse căi verbale sau virtuale. Să-i avem, zic. Sau să-i descoperim.

Cititori cu voluptate - La Fée

Promiteam să stau de vorbă aici cu oameni care mă inspiră mai mult şi mai intens decât alţi trecători prin viaţa mea. Probabil nu voi putea să discut cu toţi, dar vreau să te bucur măcar cu unii. Poate să te şi inspir într-ale existenţei.

Azi, La Fée, zâna care te poate atinge pe suflet cu bagheta îndeplinind doar dorinţe bune la semnalul Cling!

1. Care este misiunea ta în lume?

Cred că misiunea mea a fost de a-i iubi pe oameni, de a-i ocroti și de a le fi devotată. A fost sursa celor mai mai fericiri și sursa celor mai crude dezamăgiri.

2. Închide ochii, deschide inima: epocă, loc, oameni.

Când închid ochii și deschid inima, văd chipuri dragi de oameni din epoci diferite, din locuri diferite. Acești oameni de demult sau de acum au contribuit la cizelarea mea. M-au învățat să le stau alături, cu devotament, celor ce au avut vreodată nevoie de mine.

3. Absolutul -  metaforă sau definiţie. Sau ambele.

Absolutul este, mai degrabă, o metaforă a reperului celui mai de sus, care rămâne, totuși, intangibil. Definiţia sa nu o pot concepe decât prin raportare la antonimia cu relativul.

4. Diplomaţie în a exprima ceva versus adevărul pur şi simplu. 

Exprimarea unui adevăr trebuie să fie făcută cu multă diplomație. Adevărul e relativ. Nu-i elegant să îl afirmi cu bruschețe ci cu prudență.

5. Fie copilaria un aperitiv, maturitatea un fel principal şi bătrâneţea un desert. Ce conţine fiecare pentru La Fée? 

Ingredientul comun copilăriei, maturitătii şi bătrâneţii este iubirea în nuanţele ei definitorii pentru fiecare etapă. În copilarie ne formează iubirea părinţilor, ne construieşte; la maturitate e imperios necesară o iubire zguduitoare care să te ajute să construieşti; la bătraneţe iubirea celor în care ai investit iubirea proprie.
Eu nu receptez culinar etapele acestea. Totuși, văd copilăria ca pe un mic dejun frugal, luat în grabă și cu mofturi. Nu știi încă ce ai vrea… poate un fruct, mâncat în drum spre școală sau, dacă e duminică, clătite. De aceea asociez clătitele cu vacanța.
Maturitatea presupune rafinament. Trecerea prin școli, autoperfecționarea duc la desăvârșire și mă determină să aleg un fel principal care să nu fie doar hrana din care să îmi iau energia de a merge mai departe, ci și un răsfăț al simțurilor. Așa că maturitatea e o anghilă bine preparată, pe un pat de legume ce trăiesc în bună vecinătate și cu sos de capere. Un pic dulce, un pic acru, un pic sărat, după modelul: ceva nou, ceva vechi, ceva de împrumut.
Senectutea ar trebui să fie un desert despovărat de blaturi groase, oricum vine odihna veșnică. Acum ador prăjiturile Joffre, dar cred că bătrânețea trebuie să fie o mousse de ceva, orice.

Îţi mulţumesc, La Fée. Pentru tot şi toate, de ne-enumerat aici.

Fără liste

Nu-mi amintesc să-mi fi propus lucruri de genul „de luni scot murăturile din viaţa mea”, „de mâine mă abţin de la piersici” sau „de pe 1 voi gândi mai puţin”. Îmi pare că cel mai bun moment pentru planuri îndrăzneţ-schimbătoare este acum. De ce-aş amâna până peste 3 zile şi v ore? Ca să mă bucur de respectivul viciu cât moare încet în comportamentul meu? În fine. Probabil că acum a fost uneori momentul potrivit de vreme ce, chiar sub impulsul foarte impulsiv de la momentul r, situaţia fusese intens analizată şi dezbătută de gemenii interni rămaşi în pronunţare. Trebuia să fi existat un clic declanşator care să ma inspire în a spune cu graţie violentă stop. A mers o perioadă, cred. Pentru că nu se rezuma la vicii, ci la comportamente prin viaţă care erau influenţate şi de personajele faţă de care-mi făceam respectivele promisiuni.

Adăugaţi o legendă

Poate că din cauza improbabilităţii rezultatului şi lipsei de vicii general acceptate (ale mele sunt mai grave şi mai bolnave decât fumatul şi celelalte) doar anul trecut m-am jucat cu listuţă de dorinţe pe 2011. Eşec! Eşec major! Mi-au ieşit prea puţine, adică unele din cele câteva ce ţineau strict de persoana mea, restul fiind năzuinţe pe care universul ar fi trebuit să le pună la cale în calea mea. Bineînţeles, cu propria-mi contribuţie inclusă, dar era nevoie de un praf de magie universală. Acum, mă abţin de la a face liste şi reiterări. Sper totuşi să nu fie cazul să fiu de acord cu ceea ce scria un bătrân de la un azil pe panoul cu gânduri şi dorinţe de Crăciun, alături de concretele visuri de călătorie, sănătate, vizite mai dese etc: „Doresc să nu-mi mai doresc.” Există momente când mă aflu între aceleaşi ghilimele, dar mă lupt cu mintea-mi să înlătur această otravă. A nu-ţi mai dori e echivalent cu a muri sufleteşte şi, chiar dacă sunt zile cu administrare de doze de moarte sufletească lentă, mă încăpăţânez să găsesc caut motive pentru reversul acestei morţi.

Aşadar, pentru 2012 îmi doresc rezumat într-o singură năzuinţă, aşa cum mai multe drumuri duc la acelaşi acolo. Diferenţa dintre ele este de timp, de viteza cu care poţi să le parcurgi având în vedere starea diferită a drumului, de peisajul de pe margini şi din faţă, de energia emanată de locurile de trecut prin şi, eventual, de cine te-nsoţeşte. Cu riscul de a repeta o concluzie dintr-un post anterior, dar cu o convingere că repetarea înseamnă determinare crescândă, vreau ca 2012 să fie cel mai voluptuos an al existenţei mele, sau, cum spunea o blondă care gândeşte, sfârşitul lumii pe care am ştiut-o până acum. Va fi! Asta subsumează zeci sute de dorinţe mai mici, împărţite pe variantele-drumuri cu acelaşi sens şi scop, pe care nu îndraznesc totuşi să le mai adun. Ştiu doar că trebuie să-mi strâng forţa disipată prin cotloane de 2011, să zic da atunci când am spus nu şi viceversa dacă e cazul, plus altele şi altele spre acolo, unde mă aflu eu în variantă îmbunătăţită, cu zâmbete, entuziasm şi upgrade la realitate.

Tu, da, da, tu ce-ai vrea să se petreacă până la sfârşitul anului viitor?
Foto 1.

Există urări

Cuvintele de mai jos sunt scrise pe bâjbâite într-o seară cu o lună înfometată care înghiţea brazi. Lumina era insuficientă pentru scrijelire, dar am descifrat ulterior. Pacea locului era exemplară şi contagioasă pentru suflet. Se voia o descriere, dar realizez că se poate converti într-o urare şchiopătândă faţă de cele din categoria „fieca”.

Există locuri din care nu mai vrei să pleci pentru că te inundă energia lor şi senzaţia de linişte care îţi înmoaie toate particulele. Acolo unde timpul stă, depărtarea de cotidianul bolnav e irelevantă, iar semnalul telefonului inexistent. Locurile în care, chiar ştiindu-te absolut deconectat de lumea ta, eşti pur convins că nimic rău nu se poate întâmpla în lipsa ta, aşa că nu te zgândără că lipseşte ultima liniuţă de reţea. Căci reţeaua e formată din tine, copaci, stânci, iarbă, cer şi oareşce meditaţie. Zăpadă, după caz şi preferinţe. Acolo unde vântul bate ferit de răutatea din oameni şi din afara lor. Acolo unde e posibil să ardă trufaş un foc într-o sobă cât să-ţi încălzească sufletul răcit pe pământ. Acolo unde apa are poveşti şi mâncarea capătă gust. Acolo unde poţi fi tu fără chingile autoimpuse de supravieţuirea în realitate. Unde aerul e tânăr şi suficient. Unde toate iţele par a avea sfârşit şi descurcare, iar viaţa un minim de sens. Ah, măcar un minim.

Într-un loc de genul sper să ajung din nou, curând, unde „curând” nu are interval definit, dar începe fix în acest moment. Măcar să ţin în braţe speranţa asta cu credinţă în minuni ataşată, căci logica şi realitatea vorbesc în alte limbi. Într-un asemenea loc vreau să ajung prea foarte des in 2012. Care, fie vorba/promisiunea cu/faţă de mine însămi, îmi va fi cel mai superbun an. Bun, deci la fel îţi urez şi ţie: să te prindă convenţionalele serbări-sărbători într-un loc asemenea dacă ţi-o fi cu plăcere, iar 2012 să ningă cu ocazii şi binecuvântări de astfel de locuri. Oamenii pe care-i vrei şi care vor să fie incluşi în locuri, în drumul spre, în suflet şi în atmosferă.

Există locuri, există oameni

Decembrie m-a ajuns la altitudine fizică, nu mintală. El sau venirea lui m-a făcut mai reflexivă şi mai melancolică decât toată toamna îngrămădită în puţine zile fără soare extern. Că-n rest, apele nu s-au agitat a gri şi ploi. Din nou, în plan extern. Aşă că, dintre rânduri de suflet, transmit gânduri din seria „există”.

Există locuri de care mi-e doar aşa cum îmi e dor de unii oameni: cu trup, cu suflet, cu minte, cu lumină. Tânjesc după ele ca dupa unii oameni: vreau să fiu acolo, să le văd, să le aud armonia, ascult muzica, simt energia, să mă încarc cu bucuria lor, să ating viaţa din ele.

Sunt câteva locuri de care acum am nevoie aşa cum am nevoie de unii oameni. De aceia care au marcat locurile, unii cărora locurile le-au marcat comportamentul. Combinaţii voluptuoase în situaţii incredibile, incomparabile anterior sau ulterior pentru care aş dar nişte zile, luni, ani din viaţă doar-doar aş putea să le distrug caracterul principal de irepetabilitate. Nici nu mi-e frică de posibilitatea pierderii farmecului prin întâmplarea a 2a oară. Esenţele rămân fermecătoare indiferent de câte ori ne apar în drum.

Nu credeam că dorul poate să atingă aşa grade de intensitate şi imensitate. Dorul de locuri, adică. Cu cel de oameni încă mă joc. Sau se joacă el crescând.
Sunt câteva locuri în care aş vrea să mă pot teleporta constant. Pentru puţin timp, măcar cât să gust o linguriţă de amintiri la faţa locului. Nu mă gândesc să compar intensitatea cu cea a dorului de oameni. E ciudat cum au individualitate, dar parcă dorurile se întrepătrund. Oricum, mi-e dor şi de locuri sau de oameni luaţi separat. De prieteni dragi şi de locuri prietenoase.
Who is knocking?