Începuturile călătoriei voluptuoase

[Nu-mi amintesc exact când am început s-o citesc pe Miruna, dar am admirat-o mereu. Pentru condei şi pentru că e o blondă care gândeşte, iar mie-mi place nu doar cum gândeşte ci şi cum expune produsul gândurilor ei. Ştiu c-am început s-o aprofundez citind şi recitind din urmă când cineva prea drag mi-a spus că scriem de parcă am fi surori. Or eu mă joc de-a blogul, în timp ce ea se cheamă bloggeriţă de succes. Dar am păstrat vorbele ca pe un compliment de la cel pe care l-am acrit între timp cu siropul din scrierile mele.

Copila blondă mi-a adresat o invitaţie: să scriu despre începuturile mele, un fel de primele amintiri din călătoria în care am ajuns azi.]

Sunt atâtea de spus şi parcă nimic consistent. Fragmente şi melancolii.

Prima bucăţică de imagine este în camera crem-portocaliu cu vedere spre grădiniţă şi cu sobă de teracotă în care se bagau lemne doar din baie. Încăperea asta mi-a dezvoltat probabil dragul de căldura sobelor şi de culorile calde. Am păstrat tonurile şi pentru camera de-acum, se pare: o pasiune ce-a durat atât de mult cât mine. Tot de acolo mi se împletesc imaginile despre cum încerca fratele meu să mă înveţe a coborî din pat altfel decât cu capul înainte. Deh, de mică aveam manii distructive. Demersul era necesar întrucât, urmare a unor asemenea multe tentative şi a apariţiei inopinate, de-a buşilea, în preajma uşilor gata să se deschidă, eram plină de cucuie. Dar şi de voie-bună. Fratele meu, un artist în ale pragmaticii, folosind ustensile gen plapumă+rabdare a reuşit să-mi arate şi altă cale spre podea, nu la fel de bruscă, deci în sens invers, adică pe picioare.

Apoi îmi amintesc blândeţea bunicului care m-a învăţat tabinet când mergeam "la câmp" (ori "în Leu" sau "în Glodişoare"- a nu se cauta pe hartă, astea’s doar pe harta amintirii. Şi încă există, cu puţin mai puţin frumoase faţă de atunci). Avea un briceag minunat pentru tăiat mere şi dezghiocat nuci. Cam în aceeaşi perioadă bunicul şi bunica mă rugau să le duc ulciorul pe loc, printre rândurile de săpat. Adică să-l trag după mine căci nu eram cu mult mai înaltă decât el. Ce apă era acolo - comoara verilor când nu se inventase codul galben. Cred că avea puteri tămăduitoare. Ca şi supa de dolvecel cu lapte făcută de Maia, cum o alintam. Plimbarea cu căruţa trasă de Mândruţa şi Lunica era o delectare. Iar dudul din curtea bunicilor începutul unei pasiuni murdare. De negreala dudelor, evident. Căţărarile le exersam într-un măr. Bunica m-a învăţat să cos. Pe pânză. Cred că am şi participat la cusutul unui pui de curcă sfâşiat de uliu, dar asta e deja o poveste independentă cu un sânge rece din care nu mai am azi nici juma’ de strop. Detalii, la cerere.

Rememorez în culori  şi fragmente şi mersul cu cortul. Pe care l-am râvnit mereu căci, din motive de protecţie cică, mama mă exila noaptea cu ea în maşină. Deci nu vedeam decât ziua minunea cortului uriaş în care se filtra fascinant lumina. Şi-n cortul ăla am dormit prima dată pe la 17 ani. Fără mama. Acolo, pe malul unui râu unde ai mei aduseseră toată casa probabil, laptele praf făcut cu apă de izvor încălzită la butelia roşie avea un gust pe care nu l-am regăsit ulterior în niciun lapte şi-n niciun praf. Uneori se scutura în cana mea albastră din "trusa de voiaj" şi-un praf de nes. Încerc în prezent să reconstitui reţeta ca să ma transport atunci, acolo. Îmi plăceau afinele, mai ales de când aflasem că ursul de la ele se face aşa mare. Şi puternic cât să răstoarne o piatră  uriaşă care era la locul ei la urcarea noastră pe traseu. Dar tot zmeura mi-a rămas preferata. Şi fragile pe care mă abţineam cu greu să nu le mănânc ci să le pun în castron ca sa facem de dulceaţă. 2-3 tot mai intrau într-o măsea când nu vedea mama.

La cabane nu-mi plăcea aşa mult. Cred că încă mă obseda ideea cortului căci cabanele aveau paturi ca acasă. Unde să simt diferenţa?  Sau adrenalina, cum i-aş spune în limbajul de-acum. Nici nu mă puteam bucura de saltelele alea imense pe care-mi plăcea să le umflu când stăteam la cort.

Probabil după ce mi-am rupt nasul pe trotuar le spuneam celor care mă deranjau să mă lase în pace că eu am un frate cu muşchii tari.

Asemănator cu Miruna, când mă întrebau cum mă cheamă răspunsul era pregătit să evite următoarea întrebare: "Iulia Georgescu de patru ani". La telefon răspundeam doar prin "cuminte copilu’ ".

Îmi mai amintesc de mătuşa la care stăteam când erau ai mei la serviciu. Îmi era foarte dragă din multe motive, pe lângă faptul că făcea cele mai cele prăjituri. Însă preferatele mele erau şerbeturile. De trandafiri, mai ales. Ce-mi plăcea când o vizitau cucoanele şi beau cafea, iar apoi, cu mare atenţie şi o uşoară afectare, întorceau ceaşca să-şi studieze viitorul. Răsturnam şi eu cana mea de ceai, dar dârele de pe ea nu mă ajutau să aflu mare lucru. Viitorul meu era alb şi gol. Pe vremea aia.

Ar mai fi, dar le păstrez. Pentru poveşti pe viu :)

Keep smiling!

Şi-ţi mulţumesc, Miruna, pentru sutele de motive de a zâmbi pe care mi le-ai oferit. În general şi scriind post-ul de mai sus. 

*Articolul unde s-a făcut invitaţia către mine a fost scris pentru campania Mame bune, copii sănătoşi.