12.08.2011

Începuturile călătoriei voluptuoase

[Nu-mi amintesc exact când am început s-o citesc pe Miruna, dar am admirat-o mereu. Pentru condei şi pentru că e o blondă care gândeşte, iar mie-mi place nu doar cum gândeşte ci şi cum expune produsul gândurilor ei. Ştiu c-am început s-o aprofundez citind şi recitind din urmă când cineva prea drag mi-a spus că scriem de parcă am fi surori. Or eu mă joc de-a blogul, în timp ce ea se cheamă bloggeriţă de succes. Dar am păstrat vorbele ca pe un compliment de la cel pe care l-am acrit între timp cu siropul din scrierile mele.
Copila blondă mi-a adresat o invitaţie: să scriu despre începuturile mele, un fel de primele amintiri din călătoria în care am ajuns azi.]

Sunt atâtea de spus şi parcă nimic consistent. Fragmente şi melancolii.

Prima bucăţică de imagine este în camera crem-portocaliu cu vedere spre grădiniţă şi cu sobă de teracotă în care se bagau lemne doar din baie. Încăperea asta mi-a dezvoltat probabil dragul de căldura sobelor şi de culorile calde. Am păstrat tonurile şi pentru camera de-acum, se pare: o pasiune ce-a durat atât de mult cât mine. Tot de acolo mi se împletesc imaginile despre cum încerca fratele meu să mă înveţe a coborî din pat altfel decât cu capul înainte. Deh, de mică aveam manii distructive. Demersul era necesar întrucât, urmare a unor asemenea multe tentative şi a apariţiei inopinate, de-a buşilea, în preajma uşilor gata să se deschidă, eram plină de cucuie. Dar şi de voie-bună. Fratele meu, un artist în ale pragmaticii, folosind ustensile gen plapumă+rabdare a reuşit să-mi arate şi altă cale spre podea, nu la fel de bruscă, deci în sens invers, adică pe picioare.

Apoi îmi amintesc blândeţea bunicului care m-a învăţat tabinet când mergeam "la câmp" (ori "în Leu" sau "în Glodişoare"- a nu se cauta pe hartă, astea’s doar pe harta amintirii. Şi încă există, cu puţin mai puţin frumoase faţă de atunci). Avea un briceag minunat pentru tăiat mere şi dezghiocat nuci. Cam în aceeaşi perioadă bunicul şi bunica mă rugau să le duc ulciorul pe loc, printre rândurile de săpat. Adică să-l trag după mine căci nu eram cu mult mai înaltă decât el. Ce apă era acolo - comoara verilor când nu se inventase codul galben. Cred că avea puteri tămăduitoare. Ca şi supa de dolvecel cu lapte făcută de Maia, cum o alintam. Plimbarea cu căruţa trasă de Mândruţa şi Lunica era o delectare. Iar dudul din curtea bunicilor începutul unei pasiuni murdare. De negreala dudelor, evident. Căţărarile le exersam într-un măr. Bunica m-a învăţat să cos. Pe pânză. Cred că am şi participat la cusutul unui pui de curcă sfâşiat de uliu, dar asta e deja o poveste independentă cu un sânge rece din care nu mai am azi nici juma’ de strop. Detalii, la cerere.
Rememorez în culori  şi fragmente şi mersul cu cortul. Pe care l-am râvnit mereu căci, din motive de protecţie cică, mama mă exila noaptea cu ea în maşină. Deci nu vedeam decât ziua minunea cortului uriaş în care se filtra fascinant lumina. Şi-n cortul ăla am dormit prima dată pe la 17 ani. Fără mama. Acolo, pe malul unui râu unde ai mei aduseseră toată casa probabil, laptele praf făcut cu apă de izvor încălzită la butelia roşie avea un gust pe care nu l-am regăsit ulterior în niciun lapte şi-n niciun praf. Uneori se scutura în cana mea albastră din "trusa de voiaj" şi-un praf de nes. Încerc în prezent să reconstitui reţeta ca să ma transport atunci, acolo. Îmi plăceau afinele, mai ales de când aflasem că ursul de la ele se face aşa mare. Şi puternic cât să răstoarne o piatră  uriaşă care era la locul ei la urcarea noastră pe traseu. Dar tot zmeura mi-a rămas preferata. Şi fragile pe care mă abţineam cu greu să nu le mănânc ci să le pun în castron ca sa facem de dulceaţă. 2-3 tot mai intrau într-o măsea când nu vedea mama.
La cabane nu-mi plăcea aşa mult. Cred că încă mă obseda ideea cortului căci cabanele aveau paturi ca acasă. Unde să simt diferenţa?  Sau adrenalina, cum i-aş spune în limbajul de-acum. Nici nu mă puteam bucura de saltelele alea imense pe care-mi plăcea să le umflu când stăteam la cort.

Probabil după ce mi-am rupt nasul pe trotuar le spuneam celor care mă deranjau să mă lase în pace că eu am un frate cu muşchii tari.
Asemănator cu Miruna, când mă întrebau cum mă cheamă răspunsul era pregătit să evite următoarea întrebare: "Iulia Georgescu de patru ani". La telefon răspundeam doar prin "cuminte copilu’ ".
Îmi mai amintesc de mătuşa la care stăteam când erau ai mei la serviciu. Îmi era foarte dragă din multe motive, pe lângă faptul că făcea cele mai cele prăjituri. Însă preferatele mele erau şerbeturile. De trandafiri, mai ales. Ce-mi plăcea când o vizitau cucoanele şi beau cafea, iar apoi, cu mare atenţie şi o uşoară afectare, întorceau ceaşca să-şi studieze viitorul. Răsturnam şi eu cana mea de ceai, dar dârele de pe ea nu mă ajutau să aflu mare lucru. Viitorul meu era alb şi gol. Pe vremea aia.

Ar mai fi, dar le păstrez. Pentru poveşti pe viu :)
Keep smiling!
Şi-ţi mulţumesc, Miruna, pentru sutele de motive de a zâmbi pe care mi le-ai oferit. În general şi scriind post-ul de mai sus. 

*Articolul unde s-a făcut invitaţia către mine a fost scris pentru campania Mame bune, copii sănătoşi.

6 comentarii:

  1. Duioasa expunere a acestui segment de viata. Cred ca ai ramas si tu... preferata zmeurii, nu-i asa? E la fel de mare bucuria si acum...
    Mi-a incalzit inceputul de seara lectura randurilor tale.

    RăspundețiȘtergere
  2. http://www.youtube.com/watch?v=FRymFNTQJj8&feature=related

    RăspundețiȘtergere
  3. :)) Mă bucur că vorbeşti aşa frumos de mine, deşi nu ştiu dacă merit.
    În altă ordine de idei, postările de genul ăsta nu cred că sunt pentru blog, ci pentru sufletul nostru. Că amintirile din copilărie sunt ca şi visele noaptea: dacă nu-i de râs, n-are sens să le povesteşti. :P
    Dar pentru ăla care e stăpânul lor înseamnă mult mai mult decât un post pe blog. Înseamnă o viaţă de om. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Izul copilăriei mele nu este fragrant decât dacă veți considera că algele și nămolul de la Techirghiol sau de la Vatra Dornei sunt plăcut mirositoare.
    Totuși, aceste amintiri olfactive sunt vehement contrapunctate de mireasma dulceții de trandafiri roz sau de cataiful cu smântână, ori de cantalupul auriu, adus de bunicul de la fosta lui moșie care devenise a Gostatului.
    Bunicii mei aveau un cerdac ce dădea dinspre intrarea de oaspeți(antret) spre grădina de flori. Era un tabiet al bunicii mele ca în fiecare zi, pe la ora 5, să ne adunăm toti în cerdac, unde se servea un dulce. Mobilierul de răchită nu avea multe piese, de aceea, când erau prezenti și cei mari, nouă, celor mai mici, ne reveneau pernele umplute cu puf de pasăre de casă.
    La fiecare 15 august însă, în cerdac era o adevărată zi regală.
    În ajun, dis-de-dimineață, mergeam cu bunicul cu șareta la mosie să aducm pepeni, legume și zarzavaturi proaspete, pe care le depozitam în beciul rece și generos.
    Apoi, împreună cu femeile care o ajutau pe bunica,lăcuiam în alb dantelăria de lemn care îmbrăca terasa.
    De la bucătăria de vară se ridicau vălătuci de mirosuri pline, ferme, de feluri de mâncare. Îmi amintesc că doar acolo am mâncat prepelițe și potârnichi pe un pat de ceapă marinată, numită "mâncare rece".
    Feuilletajele se serveau cu smântână și cu dulcețuri. Fiecare fel de plăcintă se mânca în acompaniamentul unei anume dulceți. Papanașii, de exemplu, se mănâncă doar cu dulceață de coacăze negre sau de afine (în zona de munte).
    Seara, bunicul monta un fel de felinare în anumite locuri ale curții, terasei și grădinii,ca adoua zi, când se lăsa întunericul, să ne oblăduiască o lumină lină.
    Era ziua când primeam rochii noi, făcute de bunica, așa cum învățase ea, la pension,dar nu la Iași, ca celelalte fete de chiaburi, ci la Tecuci, cu fetele de preoți. Rochiile noastre aveau broderii englezești și ajururi cu picouri.
    Și azi când mă îmbrac, aud glasul bunicii în alegerea pieselor vestimentare.
    Bunicul nu mai e de mult timp..., dar bunica este..., iar luni e 15 august...ce-o fi acum la ea...Oricum va fi o sărbătoare fără noi, alungați de rolurile profesionale pe care le jucăm.
    La mulți ani, Maria! Ești singura doamnă autentică pe care am cunoscut-o!

    RăspundețiȘtergere
  5. Bunicul meu se numea Philippe. Notarul i-a scris însă numele simplu, românește, Filip. Era un bărbat foarte înalt și voinic. Notorietatea lui venea din seriozitate și respectarea cuvântului dat, dar și din umorul fin care îl făcea plăcut.
    Era un bun dansator. Si în serile de vară ne învăța să dansăm. Întâi o invita pe bunica, dar ea se vroia sobră în fața noastră și il refuza scurt și cu un ton mustrător. Filip!
    O singură dată l-am văzut ușor cherchelit.Când, după patru nepoate, a apărut și un nepot. Stătea întins pe recamier și îi spunea bunicii
    -Maria, te văd, te aud, dar nu pot veni la tine...
    Formau un cuplu frumos. Oameni calzi, generoși, veseli cât trebuia, sobri cât trebuia...
    Acum, ca adult imi dau seama că trebuie să se fi iubit foarte mult...

    RăspundețiȘtergere
  6. Sonia, habar n-am dac-am ramas, dar vreau sa fiu. Raspunsul nu mai e la mine. E linistitor sa stiu c-am incalzit un aer si-am smuls un zambet-doua. Am atins deci un scop cand am ticait tastatura.

    Copila blonda, pana o sa te cunosc pe viu cam asta e rezumatul a ceea ce pot spune despre tine:D Dupa, vei primi feedback despre cum se schimba lucrurile. Clar pentru suflet este, caci am rechemat totul la mine si-a fost cald si imbarbator o perioada. Oricum, nu-mi iau multumirile inapoi:D

    La Fee, she COULD be like a rainbow:)mai lipsesc niste raze din spectru pana la ROGVAIV.
    Multumim pentru amintirile inceputurilor tale. parca-mi miroase si mie a dulceata de trandafiri si-a bunici nobili. Asa-i ca e bine sa-ti amintesti de clipele cand universul, desi mare, era atat de mic?

    RăspundețiȘtergere

Ai o părere şi-ai vrea s-o expui

Până acum au fost pe aici