Lista cuvintelor enervante

Dacă aţi mai aterizat prin casa mea virtuală, posibil să fi realizat că am un hobby din a face liste. Aici scriam despre ce-mi doresc de la 2011, şi-aici făceam rezumate de veri de 2009 şi 2010. Pe blog numai, că-n viaţa reală mi-e groază şi de liste de cumpăraturi. Acum, există anumite cuvinte pe care mintea mea refuză să le rumege sau refuză să asculte contextul până la capăt, zgâriată fiind de aceste violenţe verbale. Puneţi-vă centurile de siguranţă, nu am pretenţii de empatie pentru treaba asta. E doar o mică parte din capitolul asumat în ciudăţenia fiinţei mele. Există astfel de cuvinte şi-n română şi-n engleză, dar încep cu materna:

-    bănuţi sau orice diminutiv plasat aiurea fără să ducă la scopul pentru care sunt făcute sufixele diminutivale. Aici intră şi ‚plinuţă’, dar acesta este atât de plin, încât merită să facă obiectul unei analize separate.  Acum ceva vreme, datorând constant pentru întreţinere, mi se cereau lunar ‚bănuţii’. Dar cum dracu’ poţi să numeşti suma pe care trebuie s-o plăteşti pentru apă, căldură, gunoi etc drept ‚bănuţi’? Nu ţi se irită limba? Nu-ţi cresc pălămide în gură? Oare din ideea stupidă ca diminutivând mi se vor părea mai puţini? No way, ‚bănuţii’ se calculează tot în lei ca şi banii. Să nu amintim de magazinele unde se cer şapte lei şi cin'zeci de bănuţi. Oare de ce? Scrie şi pe monedă numele subdiviziunii leului: BAN.

-    drăguţa, scumpa, iubita – o categorie aparte de adresări articulate, neurmate astfel de numele persoanei. ‚Imediat, iubita’ , ‚Sunt pe drum, scumpa’. Nu, pe bune? Iubita cui? Scumpă la preţ? Drăguţă la chip? Mai mult, cunosc doar persoane cu care n-am avut tangenţe mai mari decât cele colegiale care foloseau exprimarea asta unsuroasă inclusiv faţă de mine. Parcă ar fi dat iama în garniţa cu untură şi-apoi, lingându-se pe la bot de satisfacţie pisicească, mă cheamă să-mi comunice rezultatul săpăturilor în grăsime şi greţoşenie. Bineînţeles, mă cheamă aşa pe lângă milioane de alte ‚draguţa’şi ‚scumpa’ că doar, dacă mi se adresează în acest mod n-aş putea să am pretenţia  să fiu individualizată. Mi-ar plăcea să mă strige cineva ‚lucida’ , ‚inutila’ sau chiar ‚afurisita’. Vă dau idei:)

-        plinuţă – asta mă face să turbez. Pe lângă faptul că variaza ceea ce se descrie prin acest cuvânt mai mult decât fluctuează cursul leu-euro, dar după privirile critice şi categorizatoare, mă gândesc la evoluţia acestui cuvânt. Plin înseamnă că ar conţine un ceva, dar fără să dea pe-afară. Deci asta ar însemna idealul, nu? Fără ataşamente excesive. Toţi vrem o viaţă plină, o halbă plină, o sticlă plină cu otravă etc. Şi, dacă ne raportăm la diminutiv, nu s-ar deduce chiar că nu e nici măcar gata de surplus? Adică e aproape plină ideea. Dar nu, cică plinuţă înseamnă că are mai mult decât i-ar trebui, pe ici, pe colo. Şi-atunci logica unde s-a topit? Îmi mai amintesc apoi de momentul când el-ul ei a intrebat de mine şi de existenţa mea, iar descrierea mărturisită mie cu inocenţă ulterior a fost că aş fi altfel decât ea, adică ‚plinuţă’. Să-mi trag palme dacă nu găsea nimic mai definitoriu pentru tot ce eram decât asta. Mai am o dilemă: una care nu e plinuţă cum e? Goluţă?

-          fursecuri -  mi se pare deranjant cum sună. Atâta tot. Mai bune’s limbile de pisică, dacă le ştiţi.

-          simeze – un cuvânt sinistru şi-atât. Vreau să mă aşez pe simeze şi să le suprim din limba română:)

Sigur mai sunt, dar le pastrez să fac un suc mai încolo.
Până e gata sucul, nu uitaţi de Islanda - din gheaţă şi cenuşă a lui Ducu Gheorghiescu şi a lui Adi Smădu. Promit solemn că merită întru ne-enervare. Nimic pe simeze, dar fotografii la Sala Acvariu. Mâine, vernisajul, până pe 17 iulie, expoziţia. MTR. Bucureşti.

Lămurire de poveste

Am început odată ca niciodată sa scriu o poveste. Pentru că mi-a placut ideea ei, esenţa ei şi pentru că am investit mult în ea şanse de trăiri voluptuoase, senzaţii intense, foc continuu şi posibil happy-end. Povestea are până acum  Partea I, Partea a II a. One and only, Partea a III a.Keep talking,  Partea a IV a.It's gotta be you şi Partea a V a. Iubeşte-mă, dar i-am făcut apoi şi pagină specială la acest link. Oricum, bucăţicile pot fi citie şi separat. Deşi părţi ale aceluiaşi întreg, au o independenţă sentimental-narativă.

Vă mulţumesc dacă aţi citit oricare parte şi dacă aţi înţeles. Sau dacă nu. Tocmai pentru asta vroiam să fac nişte precizări.

Povestea nu s-a scris cu intenţie narativă, epicul a fost lăsat în plan secund după mintea şi sufletul personajelor. Nu naraţiunea interesa, ci capacitatea scrierii de a face cititorul să termine textul ciupindu-se că nu el e acolo, în inima trăirii. Vroiam ca fiecare parte să descrie suficient cât să se intre în şi sub pielea personajului. Asta doream atunci, nu ştiu ce-a ieşit.

Acum nu mai cred în poveste, deşi episoade din ea mai am scrise pe foi aspre de suflet. Habar n-am dacă o voi continua, dacă le voi transcrie. Habar n-am ce-o să simt mâine. Cert e că azi mi-a plouat din nou direct pe suflet. Şi ploaia s-a transformat în lapoviţă, lapoviţa-n crivăţ şi-apoi a nins cu ţepi de oţel. Iar ţepii au intrat în carne şi-au sfârâmat inspiraţia ce-mi curgea liniştitor prin vene.

Pentru mine vara asta ar fi fost începutul permanenţei. Acum, după taifunuri lungi, apare ca un nou uragan care poate mă va duce departe sufleteşte, iar acolo nu mai am material inspirativ. Depărtarea fizică e mult mai puţin perversă decât aia sufletească. Garantez cu bucăţi din mine, duse departe şi aduse înapoi. Aceleaşi bucăţi le-aş vrea acum străine. Cred că aş sacrifica inspiraţia de dragul sfârşitului agitaţiilor mele interne. Dar simt atât de târziu momentul ăla... Până atunci mă înfrupt din propria-mi mişcare browniană. Nu-ncercaţi acasă, e un experiment nereuşit.

Vă doresc linişte, curaj să nu vă feriţi de foc, doar pentru ca există un călduţ la îndemână şi să nu regretaţi vreodată o decizie luată. Mai ales atunci când hotărârea implică mai multe părţi care n-au certitudini în procesul decizional.

Invitaţie la răcorit şi clătit ochii - Islanda din gheaţă şi cenuşă

Ce veţi vedea mai jos ar trebui să fie un comunicat de presă. Nu e unul standard că nu-mi plac aşa. Pentru obiecţii, întrebări, înscrieri, invitaţii personalizate, răutăţi, apăsaţi butonul de comentarii şi promit să vă răspund. Aşadar,

                                                                                

Dacă în Islanda rezultatul erupţiei este cenuşă şi paralizarea traficului aerian, Islanda – din gheaţă şi cenuşă promite doar erupţii cu frumos şi nicio paralizie. Poate doar o uşoară blocare în faţa fiecărui exponat. Ah, şi gheizere de emoţii pozitive.

Promitem că nicio placă tectonică nu se va deplasa vineri, 1 iulie, începând cu ora 17:00, pe tot parcursul vernisajului, dar nu garantăm că nu veţi fi mişcaţi măcar puţin de artă la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. N-o să vă spunem ce puteţi vedea întrucât cuvintele limitează, iar fotografiile vorbesc.

Mai mult, nu trebuie să fii critic de artă ca să apreciezi frumosul. Nici fotograf, maşinist, scriitor, miner, blogger sau manichiuristă. Deci, fie că te încadrezi în enumerare, fie că nu, te aşteptăm pe 1 iulie, ora 17:00. Sau până pe 17 iulie, în acelaşi loc: Muzeul Naţional al Ţăranului Român, sala Acvariu. Deci,

·         Islanda – din gheaţă şi cenuşă,

·         expoziţie de fotografie

·         marca Ducu Gheorghiescu (www.photoducu.ro) şi Adi Smădu.

Partener principal: Muzeul Naţional al Ţăranului Român .

Ne-au fost parteneri în expediţie şi au rămas cu noi şi pentru această expoziţie: myposter.ro,  dualmind.ro, azero.ro, FotografulTau.ro .

Parteneri media: Şapte seri, 4arte.ro, news20.ro, 9pm.ro, vernisaje.com, Romania Pozitivă,  Calendar Evenimente, Stud-life, cameraobscura.ro.

Povestea V. Iubeşte-mă

O perdea firavă filtrează lumina becului din faţa balconului şi-o lasă să se prabuşească pe parchet. Îi dă senzaţia c-ar vrea să se obişnuiască în semi-obscur doar pentru a vedea o altă faţă a soarelui. Probabil c-a funcţionat. Camera, cer de dimineaţă de vară, nu e înaltă, are un perete oblic şi e reflectarea sufletului Ioanei: aglomerată. De lucruri, de paradoxuri, de dileme. Plină de cărţi, fişe, foi, manuscrise, inutilităţi mărunte şi de suveniruri din episoadele ei de călatorie, dar niciodată genul pe care le-ai găsi în Souvenir shop. Doar obiecte mici ce-i dădeau aroma colţului unde-a fost: pietre, flori uscate, pene, conuri. La picioarele patului sunt două PC-uri la fel de funcţionale. Doar la unul are starea şi poate să scrie. Celălalt e profanul, utilizat pentru marketing şi internet. Ambele pornite îl fac pe George să se creadă într-o hală producătoare de piese de schimb pentru oameni. Ioana le lăsase aşa cu intenţia de a găsi un fond sonor momentului, dar uitase.

Cuvintele sunt insignifiante pentru magnitudinea clipei. Cu fluturi uriaşi în stomac şi genunchi tremurânzi, cu mintea vârtej de râu în albie mâloasă şi sufletul spânzurat de-o stâncă într-un mare gol, nu găsesc de cuviinţă decât să se privească.

Dar(uri)

Cadourile sunt voluptuoase doar  uneori. Ar trebui sa fie un gest de apreciere, de drag si de altele din categorie, dar exista situatii cand devin o datorie. Da, da, toti dam cadouri pentru ca trebuie, nu pentru ca simtim. Chiar si sub alte denumiri. Si e trist pentru ambele parti.

Mie imi plac cadourile, dar cred ca mai mult sa le fac decat sa le primesc. Nu ca nu apreciez gestul, nu ca nu ma simt dragut ca cineva s-a gandit la mine, daca excludem "must"-urile. Pe care le detectez usor, din pacate. Mi-ar placea sa ma mint si sa cred ca toti oamenii sunt simpatici fara sa urmareasca asta, dar... Prefer sa daruiesc pentru ca sunt ciudat de pretentioasa si prea putini sunt cei ce pot sa-mi ofere ceva care sa ma incante 100%. Mai mult, imi place sa vad bucuria luminand ochii unui om, de care-mi pasa suficient de mult cat sa-i fac un cadou, chiar si fara ocazii. Sa-i vad fata zambicioasa de surpriza pe care n-o astepta si care-i valoreaza mult in stima de sine si raportare la lume. 

Nu suntem constienti de urmele pe care le lasam in ceilalti si, cand le descoperim printr-un gest ce ni se potriveste,  pare o bucatica de portret schitat in sufletul daruitorului. Tuturor ne plac reflexiilee noastre. Oglinzile sunt cel mai comun mod de le arata, dar cadourile pentru suflet sunt cele mai frumoase structuri de genul.

De data asta, nu pentru-ntaia oara, nu vreau nimic material. Vreau stari, ganduri pozitive, energie, bariere rezistente de la mine pentru mine, confirmari sau infirmari, verde+albastru, liniste si visuri mai aproape, dar cu arome de piersici. Si-ar mai fi ceva, dar o sa-i spun personal...

 Keep loving yourself [and others]! That's the best gift in the world you can afford.

THE way?

Nu cred in oscaruri si-n clasamentele lor. Poate pentru ca nu le inteleg. Nu prea ma uit la filme in general, asa incat cultura mea cinematografica are nivelul unui fir proaspat de iarba. Si nu mi-e rusine, dom'le. Intrebata fiind (nu de alta, dar n-as aduce din proprie initiativa o discutie de genul) , imi place sa spun ca filmul meu preferat e viata reala.  Si, daca ma apuc sa vad vreunul, intuitia trebuie sa-mi fi spus dinainte ca merita sa pierd vreo doua ore cu ochii-n ceva luminos-miscator. Pentru ca filmele trebuie sa ma faca sa ma simt mai bine. Doar de-aia nu ma uit la horror, avataruri si-alte tampenii irelevante. Nu vreau sa termin filmul bulversata ca poate in intunericul din baie apare nenea cu toporul si dinti de sange ori gasesc in cada o creatura albastra cu urechi ascutite. Sau, cel putin, un film merita daca ma pune pe ganduri. Altfel, industria asta poa’sa dea faliment, macar stiu ca peretii vor fi mai puri in lipsa unor afise cu monstri sau apocalipse.

Acum am facut chiar efortul de a merge la cinema sa vad The Way. Normal ca si-aici mi-au aparut tipologiile, de parca as citi romane si-ar trebui sa fac niste caracterizari de personaje. Cum spuneam: tipa mid 40’s fumatoare inraita cautand ceva, gurmandul care vrea sa slabeasca, dar nu rateaza nicio experienta culinara c-ar fi pacat, scriitorul logoreic care e usor iesit din scena din pricina bauturii si, normal, tatal workaholic care n-are o relatie buna cu fiul si nu-i intelege acestuia puseurile de a ajunge in cat mai multe locuri. Acest tata, Martin Sheen (si-oi fi eu sub firul ierbii dpdv cinematografic, dar de el auzisem si-mi placea), e personajul principal care, afland ca fiul sau a murit in pelerinajul spre Santiago de Compostela, ajunge cumva sa faca acelasi drum. Intalneste alti calatori-pelerini simpatici si mai putin morocanosi ca el si se duce chiar dincolo de Santiago, unde-l sfatuise un tigan (spaniol! care stia a pedepsi propriul fiu furacios si putea sa vorbeasca despre asta in engleza. Parca as face si eu pelerinajul doar sa-mi satisfac o curiozitate din existenta acestei specii ca prea l-au facut plauzibil) sa lase cenusa. V-ati prins voi, sper, ce a ars. Se intelege ca, pe parcurs, tipul lasa in punctele esentiale cate un pumn din aceeasi cenusa.

Galeria personală, deci drepturi aferente ;)

Nu e un film cu happy-end. Tipa nu se lasa de fumat, tipul nu a slabit miraculos si scriitorul nu stiu ce n-a mai facut, iar tatal arunca cenusa-n ocean si-apoi se duce prin lume cu rucsacul lui fi-so. Apropo de asta, filmul parca ar fi facut reclama la The North Face. Dar ideea e faina, se indeparteaza intrucatva de la filmul american, peisajele grozave si coloana sonora inspirata. Mai ales continand James Taylor si Alanis Morissette. Plus ca are momente amuzante, fara sa fie glume porno.

Si, in final, chiar m-a facut sa ma simt mai bine si sa reflectez. Da, e un film pe care ar trebui sa-l vada si parintii mei. Din varii motive.

Bujori, dimineaţă, verde, nostalgie de-o vară

M-a ajuns o vară, dar nu ştiu dacă e VARA. Încerc s-o adun, caut gândurile pozitive ce-ar îndrepta-o spre mine şi măresc astfel numărul de zâmbete pe minutul pătrat (sau rotund, după preferinţe şi starea zâmbicioasă). Asta pentru că orice număr pozitiv cic-ar fi mai mare ca zero. Pentru mine vara e atunci când inima mi s-ar rostogoli pe o pajişte la înălţime, când energia-mi pică din energia universală, iar lumina îmi deschide ochii peste orizonturi. Vara mea nu coincide cu a lor. A celor care i-au măsurat fix trei luni. Adică le-ar include, dar s-ar mai lungi la mine-n suflet şi-n stânga şi-n dreapta (calendarului). Buuuuun, îmi fac o adunare a incantaţiilor, le prezint într-un dans fără buric şi sper la cei 3 V realizaţi instant: Vară, Verde şi Voluptate. Deeeeci,

Îmi plac bujorii şi dimineţile. Mai ales cele cu zâmbet tâmp. Incredibil de magnifice dacă's şi uşor deasupra norilor. Da, da, la propriu.

Ador căldura cu atât mai mult cu cât vine din interior. Şi-o miros de departe.

Verdele ierbii, al pădurii şi-al liniştii plus turcoazul ceresc sunt cele mai geniale culori pictate in peisajul meu. Şi l-aş lăsa pe termen lung atât de nud cât vine verde cu albastru. Iar copii rezultaţi din combinaţia asta sunt cei mai frumoşi şi deştepţi. Garantez cu mâna pe exemple concrete:).

Sunt un corp care se încarcă de la energia regenerabilă a Soarelui (cât de eco, enorm de biooooo). Încărcarea presupune energie proprie şi bucurie dobândită. Şi se încarcă aşa de bine încât i-aş da Soarelui un deget să-mi ia toată mâna pentru solstiţii continue.

Admir liniştea cimitirelor, dar o prefer pe aia vie împărţită la propriu şi figurat.

Iarba proaspăt tăiată (nu de-aia de gazon, dom’le, tre’be să aibă flori prin ea-otavă, mirişte etc.) şi fânul îmi năvălesc copilăria-n prezent. Şi ce-aş mai mânca o supă de dovlecel cum făcea (ma)Maia, ah. Încă n-am aflat de ce apa cea mai plată şi mai potolitoare a setii se numeşte sălcie. O fi ceva cu sălciile? Din alea jur că n-am gustat.

Mă topesc mirosul de tei şi aroma lui, coajă de piersic după furtună. Nu neapărat în această ordine, nu neapărat cumulativ.

Serile de vară sunt o metaforă a eternităţii. Mai ales ascultând brotăceii de pe vale şi, când li s-a oprit armonia, condimentând cu muzica lui. Care-mi face pielea de găină (că aşa-i vorba, nu există nicio zicere cu piele de viţică, deşi, după unii, ar fi echivalente). Care vale? Culmea, se află-ntr-un oraş, dar nu e trecută în ghidurile turistice.

Şi, cum tacticile motivaţionale afişează un clişeu nu neapărat ordinar conform căruia fericirea e mai mult despre cale decât despre destinaţie, mă-ntreb inocent dacă nu cumva am ratat indicatorul.

Hm, deci unde am rămas?