Alergând cu sufletul

Azi e cod galben de frig la suflet. L-am adus dintr-o ploaie de iarnă. Surprinzător uneori, dar căderile astea de lichide cerești chiar există. Asta avea picuri imenși și foarte reci peste mâzgălituri de zăpadă murdară. Bucăți ascuțite de metal în bălți de noroi. Am pus sufletul la uscat pe un calorifer fierbinte. Nimic. Codul nu cedează, rupe din suflet, îl tușește, îi dă febră, febră cu friguri și spasme.

Am mers cale lungă până la o sobă de teracotă și l-am lăsat în fața ei să se întremeze. Nicio schimbare. Acum stătea letargic și fără de suflare.

Am alergat la un șemineu în care tocmai se făcuse un foc mare și voluptuos. L-am rezemat pe un fotoliu acolo, lăsându-l o vreme să vadă dacă îi merge. La fel. Codul galben i-a intrat parcă în esență.

L-am adus acasă și am dat drumul la cuptor. Epuizat, zâmbidu-mi trist s-a așezat pe scaunul de lângă aragaz și mi-a șoptit cu ultimele puteri:

- Uite ce e, nu de asta am nevoie! Bine măcar că ai încetat să alergi. Adu-mi înapoi aroma de vanilie de lângă șemineu și lasă-mă să privesc ninsoarea. Mireasma aia te trezise și pe tine la viață. Dacă ai avea puterea să recunoști… Poți să fugi apoi cu ea, du-te, dar eu rămân aici. Deocamdată nu mă mai doare nimic. Primăvara e pe drum.