Oamenilor le place să aibe aşteptări, adică atât să aştepte cât şi să se aştepte. Cu privire la a se aştepta am mai scris puţin: ecuaţia aşteptări=mici garantează o urmă de reuşită căci evită nişte frustrări când universul nu ridică omul, situaţia, obiectul, relaţia la nivelul proiecţiei anterior făurite.
Acum mă fascinează aşteptarea provenită din exprimări de genul ’abia aştept să plec în concediu şi să lenevesc’, ’abia aştept să curgă ploaia’, ’abia aştept să mă arunc în gol’ etc. Deşi ştiu că sunt umane şi naturale, am o uşoară reţinere în a înţelege manifestările de genul şi astfel generez un soi de enervare internă pentru stupiditatea afirmaţiei. Plus că n-am replică. Ce să-i spui persoanei care abia aşteaptă să latre câinii? Că tu te-ai spânzura ca ei să i se întâmple mai repede? N-am ajuns la un astfel de nivel de empatie. Că şi tu abia aştepţi ceva pentru tine? N-ar avea relevanţă faţă de tema pusă în discuţie.
Nu vreau să încerc o re-editarea a filosofiei de viaţă potrivit căreia ’The journey is the destination’, cu toate că pare plauzibilă, dar îi văd pe cei cu afirmaţii despre ’abia a aştepta’ ancoraţi la propriu, deci cu o ancoră uriaşă, de un moment viitor. Şi se trag aşa într-o inerţie moale către ea, iar până acolo nu văd în lateral sau măcar în locul unde păşesc.
Cea mai tembelă aşteptare a fost în miezul verii: ’abia aştept să vină iarna’. Să mori tu? Şi cât aştepţi ce faci? Îţi numeri degetele şi desenezi oameni de zăpadă pe pereţii albi? Iar dacă iarna nu vine cu omătul pe care ţi-l doreşti ce faci? Vei aştepta cu înfrigurare iarna viitoare? Cam aici intenţionam să ajung. Ancorarea pierde momentele şi ratează timpul până la ancoră, fără să existe garanţii că acolo va fi conform aşteptărilor (de celalalt fel). Eu nu vreau să-mi fie vremea un tren cu vagoane de aşteptări acorate. În mai puţin de 0,1% din cazuri mi-am dorit să ajung acasă. Chiar dacă era pentru nevoia imperativă de odihnă, duş, internet. Îmi doresc să preţuiesc mai tare voluptatea unui prezent pe care îl desenez cu ce fac în momentul de faţă şi cu ce zice mintea mea. Ultimele două ocazii cand aşteptam ceva ce-mi semăna a eliberare de poveri s-au dovedit dezastruoase. Eliberarea s-a convertit într-un mare gol, iar liniştea imaginată a devenit un zumzet certăreţ şi vijelios.
Deci nu mai vreau sa abia aştept nimic. Vreau ACUM, AICI, TOT. Pot să visez ACUM, AICI, TOT, fără să neglijez pe ce calc doar pentru că visul îmi arată un covor nesfârşit de verde înierbat. Ştiu că sună a ’cu capu-n nori şi picioarele pe pământ’, dar important e cum se simte, nu cum sună ;)
Tu ce abia aştepţi?
Sunt de acord cu tot ce ai scris.
RăspundețiȘtergerePot tine secret ce inseamna pentru mine TOT, ACUM,AICI?
Așteptările mele nu mai sunt însoțite de multă vreme de adverbul modalizator "abia". De cele mai multe ori îmi luam gândul de la asteptări înainte de a exprima acel "abia astept", fiindcă așteptările mele păreau imposibile.
RăspundețiȘtergereAșa că așteptările mele sunt însoțite de adverbe restrictive "doar, numai".
Deci nerăbdarea, uimirea, impaciența se manifestă la mine prin "doar aștept". E tristul adevăr!
Pastreaza insemnele tot-ului de aici si de acum, insotite de ce adverb vrei cu o conditie: sa fie un adevar mai putin trist caci timpul ne e scurt si suntem in trecere:)
RăspundețiȘtergereAtunci sa consideram ca TOT, ACUM, AICI sunt insemnele voievodale ale celei mai frumoase asteptari implinite!
RăspundețiȘtergereSi eu achiesez la spusele tale, nu stiu unde am auzit pe cineva spunand ca oamenii prin acest "abia astept" se indreapta catre moarte, caci totul urmeaza a se intampla, e in viitor, iar viitorul va aduce candva cu el si sfarsitul.
RăspundețiȘtergereCand eram in anul de master, asteptam sa se termine cu invatatul, iar acum parca imi dau seama ca as mai invata un pic, pt ca asa ma simt mai utila si stiu ca timpul nu trece degeaba. Deci nu toate asteptarile noastre sunt de fapt ceea ce ne dorim.
Acum...nu astept...e sambata si vreau sa se opreasca timpul aici, sa nu vina ziua de luni cand voi merge iar la serviciu. Duminica trecuta m-am plimbat prin Targoviste, si-mi doream sa se opreasca clipele pe loc, sa nu mai plec, sa ma plimb incontinuu. Deci nici eu nu astept :)
La Fee, sa consideram astfel si sa luam TOT ACUM, AICI. Caci tare mi-e dor...
RăspundețiȘtergereRox, da, cu viteza mai mare spre moarte. De parca n-ar fi suficienta graba cu care mergem oricum catre ea.
Aceeasi senzatie ca nu stiu daca e mai bine ca s-a terminat am avut si eu privind dizertatia. Eliberarea pe care-o visam a lasat un pietroi in urma plus alte intrebari si goluri.
Pai atunci sa fie cum ziceam mai sus pentru La Fee. Sa fim noi TOT, ACUM si AICI, fie ca e sambata, Targoviste sau marti, in padure.
Amin :)
RăspundețiȘtergere