M-a ajuns o vară, dar nu ştiu dacă e VARA. Încerc s-o adun, caut gândurile pozitive ce-ar îndrepta-o spre mine şi măresc astfel numărul de zâmbete pe minutul pătrat (sau rotund, după preferinţe şi starea zâmbicioasă). Asta pentru că orice număr pozitiv cic-ar fi mai mare ca zero. Pentru mine vara e atunci când inima mi s-ar rostogoli pe o pajişte la înălţime, când energia-mi pică din energia universală, iar lumina îmi deschide ochii peste orizonturi. Vara mea nu coincide cu a lor. A celor care i-au măsurat fix trei luni. Adică le-ar include, dar s-ar mai lungi la mine-n suflet şi-n stânga şi-n dreapta (calendarului). Buuuuun, îmi fac o adunare a incantaţiilor, le prezint într-un dans fără buric şi sper la cei 3 V realizaţi instant: Vară, Verde şi Voluptate. Deeeeci,
Îmi plac bujorii şi dimineţile. Mai ales cele cu zâmbet tâmp. Incredibil de magnifice dacă's şi uşor deasupra norilor. Da, da, la propriu.
Ador căldura cu atât mai mult cu cât vine din interior. Şi-o miros de departe.
Verdele ierbii, al pădurii şi-al liniştii plus turcoazul ceresc sunt cele mai geniale culori pictate in peisajul meu. Şi l-aş lăsa pe termen lung atât de nud cât vine verde cu albastru. Iar copii rezultaţi din combinaţia asta sunt cei mai frumoşi şi deştepţi. Garantez cu mâna pe exemple concrete:).
Sunt un corp care se încarcă de la energia regenerabilă a Soarelui (cât de eco, enorm de biooooo). Încărcarea presupune energie proprie şi bucurie dobândită. Şi se încarcă aşa de bine încât i-aş da Soarelui un deget să-mi ia toată mâna pentru solstiţii continue.
Admir liniştea cimitirelor, dar o prefer pe aia vie împărţită la propriu şi figurat.
Iarba proaspăt tăiată (nu de-aia de gazon, dom’le, tre’be să aibă flori prin ea-otavă, mirişte etc.) şi fânul îmi năvălesc copilăria-n prezent. Şi ce-aş mai mânca o supă de dovlecel cum făcea (ma)Maia, ah. Încă n-am aflat de ce apa cea mai plată şi mai potolitoare a setii se numeşte sălcie. O fi ceva cu sălciile? Din alea jur că n-am gustat.
Mă topesc mirosul de tei şi aroma lui, coajă de piersic după furtună. Nu neapărat în această ordine, nu neapărat cumulativ.
Serile de vară sunt o metaforă a eternităţii. Mai ales ascultând brotăceii de pe vale şi, când li s-a oprit armonia, condimentând cu muzica lui. Care-mi face pielea de găină (că aşa-i vorba, nu există nicio zicere cu piele de viţică, deşi, după unii, ar fi echivalente). Care vale? Culmea, se află-ntr-un oraş, dar nu e trecută în ghidurile turistice.
Şi, cum tacticile motivaţionale afişează un clişeu nu neapărat ordinar conform căruia fericirea e mai mult despre cale decât despre destinaţie, mă-ntreb inocent dacă nu cumva am ratat indicatorul.
Hm, deci unde am rămas?
