05.07.2011

Despre lucrurile neterminate între un el şi o ea

[ Acest articol a fost scris pentru TheSexist, un site care publică în paralel ideile unui tip şi-ale unei tipe despre un anume subiect din sfera relaţiilor. N-am înţeles de ce în coloane tipul e primul, dar e irelavantă înţelegerea mea:) Lectură voluptuoasă şi la cât mai puţine lucruri neterminate ]

Dintre cei mulţi care se-ntâlnesc cu noi pe strada vieţii nu de toţi ne rupem sau ni se rupe în acelaşi mod. Cu unii ne vedem la semafor când vin în paralel cu noi, pe unii îi salutam din mers, unora le cedăm trecerea, iar alţii ne dau nouă prioritate. Într-un fel sau altul, căci regulile nu’s aşa de stricte ca în circulaţie. Ca şi acolo însă, se trişează cumva. Natura drumului sau a minţii ne-ndeamnă să continuăm spre unde plecasem, fără abateri. Astfel, cel puţin cu una/unul într-o viaţă, întâlnirea e o experienţă similară savurării unei cafele tari: fără dulcegării, timp scurt în bucurie, senzaţie intensă ce te ţine treaz la trup şi suflet. O vreme. În imaginaţia-mi heterosexuală, mă refer, desigur, la o persoană de sex opus. Nu că n-ar fi posibile şi alte combinaţii, nu mă-ntelegeţi greşit. Nu că nu se-ntâmplă de-astea şi cu persoane de acelaşi sex, dar acolo se tinde spre o contextualizare ce nu iese din sfera camaraderiei, or nu la asta urmează să mă refer.

Aşadar, la intersecţie se petrece o chimie inexplicabilă, un nu-ştiu-ce voluptuos, de l-ai numi dacă ţi-ai găsi cuvintele. În unele cazuri poate s-apară chiar şi-o fizică în ecuaţie, dar nu-i obligatoriu. Buuuun, şi, cu toată atracţia polilor magnetici din fiecare, cei doi realizează că nu se poate, nu acum, nu aici. Fie că unul e cuplat datorită/din cauza unui semafor ce-a stat mai mult pe roşu, fie că locuiesc la r kilometri unul de celălalt, fie că unul are pisică şi celalalt e alergic, fie că unul vrea gard viu, iar celălalt e fan uluci. Atunci, cu zâmbete amare, cu întrebări pentru univers despre „cum ar fi dacă?” şi cu îmbratişări ce spun mai mult decât intenţionează, subiecţii îşi iau rămas-bun şi-şi spun cuvinte. De bine, de la revedere, de absolut „pa”, de ţinut legatura, de una-alta, după caz. Unora li se rupe firul, alţii se-agaţă de el cu fiecare deget care tastează sau scrie sms-uri. Dar niciun deget nu e conştient că nu se poate ... Apoi, drumul fiecaruia se ţese mai departe. Unii, cu apetit pentru viteză, aleg autostrăzi, alţii, mai tradiţionali, se suie-n caruţă, aristocraţii-n trăsură, cei eco se mută pe bicicletă, unii vor airbaguri şi tot aşa.
Varianta 2, care e doar o evoluţie din prima, fără să excludă vreun pas din ea, e când între cei doi se construieşte un minim de relaţie. Ipoteza e doar ceva mai complexă prin implicare. Hibridul ăsta se termină dintr-un motiv stupid, iar orgoliile prea mari, condimentate cu impulsivitate, determină o suspendare a comunicării şi-o supărare care se topeşte în timp, astfel încât ajung amândoi să se întrebe ce-a fost şi de ce n-a mai fost ce-ar fi putut fi (frumos).
Pentru ambele situaţii, inevitabilul apare când, planificat sau nu, un alt semafor îi reîntâlneşte pe subiecţi. Cofeina s-a evaporat de mult, iar dorul fugar s-a convertit într-o amintire cu emoţii şi-atât. Astfel, ea şi el n-au aşteptări, cel puţin nu la nivel conştient, şi nici speranţe. Se bucură surd să regăsească orice urmă din ce-ar fi putut să fie un foc, dar nu-i atribuie forma jarului. Din nou, poate nu în lucidiatea minţii lor. Exaltarea reiese din reculegerea unor bucăţi de tinereţe, pentru puzzle-ul vieţii. E exact acel old time feeling:
...untill u came, you smiled at me and rolled away the years,
Back to a place where there was time enough to love, love enough to give.*
Există posibilitatea ca întâlnirea să-i bulverseze neaşteptat şi uragane să se producă în fiecare, fără s-o recunoască. La început, pentru ciudaţenia situaţiei şi fâstâceala că nu ştiu cum să se  poarte în noul raport, iar, mai târziu, pentru că - a câta oara? - nu li se pare locul, momentul, sau chiar din frica lipsei unui taifun în celalalt. Dezordinea mintală e cu atât mai mare cu cât ambii sunt într-un punct al drumului pe care nu l-ar încurca prin ocoliri şi serpentine.
Opţiunile pentru continuarea călătoriei sunt ale fiecăruia, iar, în cele mai fericite cazuri, ale amândurora. Bineînţeles, dacă varianta aleasă vizează un număr mai mare sau egal cu doi...
Pentru sfaturi, căutaţi în voi şi printre rânduri. Dacă nu, sunteţi nişte norocoşi să vă fi terminat toate situaţiile. Într-un fel sau altul.
* Versurile sunt din melodia pe care aş asocia-o scrierii: Johnny Cash şi June Carter – Old time feeling

15 comentarii:

  1. http://www.youtube.com/watch?v=xztmBklRYuY&feature=related

    RăspundețiȘtergere
  2. Total de acord, La Fee:) Dar nu si suficient:D

    RăspundețiȘtergere
  3. Bine, dar esti tare greu de multumit! Ce nu e suficient?

    RăspundețiȘtergere
  4. :)) Stiu si ma nemultumeste treaba asta:D
    sa nu-si mai poata lua ochii

    RăspundețiȘtergere
  5. Fixeaza-i cu scobitori! :D Da-i un MiliD de la mine.

    RăspundețiȘtergere
  6. http://www.youtube.com/watch?v=ikBD3DcSGFM&feature=related

    RăspundețiȘtergere
  7. Voluptuos nenea Chopin:)
    Dar, cum sunt greu de multumit:D, ma gandeam c-ar fi frumos altceva decat tristesse...

    RăspundețiȘtergere
  8. Poate pentru tine, dar eu sunt coplesita de tristete si ma gandesc sa raman manjita de tristerea mea.

    RăspundețiȘtergere
  9. Altruista a definit felul meu de a fi pe care nu il recunosc nici macar in zille de sarbatoare. Creierul meu e intr-adevar beciul cu sala de tortura unde schilodesc la(es) chanson(s) de geste ale evului meu mediu sufletesc. Am pus pluralul intre paranteze, fiindca eu nu ascult decat un singur cantec cavaleresc. Cantecul lui Roland din mintea mea impune unele anagrame ale substantivului propriu. Un singur cavaler poate juca acest "rol" in turnirul "neterminatelor" cu sonuri de Chopin.

    RăspundețiȘtergere
  10. Ar fi frumos pentru toata lumea. Fac protest anti-tristete. N-o mai vreau, ii doresc evaporarea si spalarea din suflete.
    Scoate creierul la lumina cat sa transformi beciul intr-un loc voluptuos.
    Ce ti-e si cu anagramele astea. Roland devine periculos, asadar... in context cu neterminate si Chopin.

    RăspundețiȘtergere
  11. Pai Iulia...Hai sa ne mobilizam..si sa facem un mare protest anti-tristete!!!!!
    Cred ca putem reusi..daca ne fortam un pic...mai mult!! Ce zici? EL

    RăspundețiȘtergere
  12. Fa tu slogane si adunari, eu sunt prea trista:)Dar accept sa vin in ziua protestului si sa strig un pic mai mult.

    PS. Daca n-ai vazut in casuta partea cu "Nume/adresa URL", astfel incat ai ajuns "anonim", iti sugerez sa semnezi "Hel":P

    RăspundețiȘtergere
  13. Tristetea ar trebui sa fie preambulul unei stari de bine, al unei fericiri dorite. Uneori nu se intampla si ramane in noi. Tristetea... Ce e rau e ca ne obisnuim cu ea si o lasam sa isi faca un cuib mult prea mare.
    Eu cand scriu, simt ca ii scutur bine tare cuibul, inainte sa faca si " pui"... :)

    RăspundețiȘtergere
  14. Asa speram si eu odata cu preambulul. Dar e cam lung pentru o specie de genul.
    Hm, deci terapie anti-tristete prin scris? Functiona odata, acum sunt imuna, ca si cum as fi luat prea mult si nu-si mai face efectul. Dar ar trebui sa mai incerc...intru neinmultire.

    RăspundețiȘtergere

Ai o părere şi-ai vrea s-o expui

Până acum au fost pe aici