Cină romantică

Își verifică ceasul de la mână și ticăi cu unghia de 4-5 ori pe cadran. Un tic de-al lui. Era timpul: 8 fix și ea urma să apară. Nerăbdător, bătând din piciorul stâng sub masă, nu înțelegea de ce nu a ajuns deja. Un chelner îi zâmbește întrebând dacă domnul dorește să comande. Nu acum, mai așteaptă o persoană. După vreo 5 minute în care se uita când la telefon când la ceas, același chelner vine cu o tavă. Îi servește un pahar cu vin alb și îi întinde politicos un plic gălbui, vintage, ca și cum acolo ar fi ascuns nota.

-          Acestea sunt împreună. Am fost rugat să le aduc la masa dumneavoastră, zise, nedându-i posibilitatea de a replica ceva, orice. Uimirea era prea mare. Parcă presimțirile lui se adevereau și inima începu să-i galopeze când deschidea febril plicul.

Dragul meu Matei,

Te rog citește tot-tot și încearcă pentru un moment măcar să intri în pielea mea. Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi venit? Am fi petrecut 2-3 ore frumoase la cină, tu galant, m-ai fi făcut să râd, complimente etc, eu te-aș fi încântat și apoi plictisit cu poveștile mele lungi, am fi băut niște vin și apoi ce? O cameră de hotel? Alte câteva ore, m-ai fi pupat pe umăr când m-aș fi îmbrăcat, ca de noapte bună, și fiecare va fi plecat în lumea lui cu câte un taxi. Iar a doua zi ne-am fi prefăcut din nou la birou. Iartă-mă, Matei, dar nu vreau așa ceva. Nu vreau să ne facem răul ăsta și apoi să-l propagăm prin lume. Am infinit de dăruit, dar mă tem că tu nu poți primi atât. Pentru că așa e situația. Vreau să evit să-mi spui minciuni. Cum că ne-am cunoscut prea târziu, prea devreme, că situația se va schimba pentru mine. Nu! Dacă se schimbă, e pentru că nu mai poți lâncezi sufletește și, deci, ai face-o pentru tine. Exclusiv. Nu trebuie să am eu responsabilitatea schimbărilor din atâtea vieți.

Matei, nu vreau să fur din timpul nimănui. Nu sunt o hoață. Nu vreau să rupi tu câteva ore cine știe când, ore de la finalul cărora amândoi am pleca triști, goliți de energie și convinși că nu mai putem așa. Nu vreau o iubire de hotel sau de rătăciri. Nici ca scurtele noastre momente de fericire să aibă monedă de schimb mințirea altora care n-ar suporta adevărul. Și a noastră, de asemena.

Nu vreau să petrec sărbătorile gândindu-ma la cum le petreci tu, în alt loc, în alt timp. Mințindu-mă în vreun club cu 2-3 prietene single că ce bine ne distrăm și că n-am vrea delooooc să fim altundeva.

Îmi place să gătesc, știai asta? Dar nu în porții de o persoană. Nu vreau să continui așa, știind că aș putea găti pentru două. Sau, eventual, să arunc porția celalaltă pentru că „destinatarul”ei n-a putut ajunge în seara asta. Nici mâine seară.

Te rog, nu te gândi că îmi vei scoate tu gărgăunii din cap, că ce avem noi e unic și irepetabil, că blablabla. S-a întâmplat și se întâmplă și altor milioane.

S-a nimerit ca la petrecerea burlacițelor dată în cinstea Larisei de la HR să o cunosc pe Melania și să-mi și placă al dracului. Semănăm mult, Matei. De fapt, probabil de-aia ne-ai și ales. Ce ironie: două femei care se cunosc la o astfel de petrecere descoperă că se înțeleg foarte bine și că au atâtea în comun. Inclusiv un bărbat. Însă doar ea te are, eu doar cu gândul. În fine, să nu mă lungesc prea mult, vreau să nu încerci să mă cauți. Nu din vanitate, nu. Știu că n-ai telefona, dar nici în birou nu mă vei mai găsi, în caz că te gândești cum n-aș putea rezista ochilor tăi rugători. Cei din filiala Victoriei au nevoie de o persoană care, printre altele, să instruiască niște juniori și managerul a fost chiar foarte bucuros când l-am întrebat dacă n-aș putea să mă transfer. Mi-a fost utilă evaluarea făcută de tine, să știi. De luni voi fi acolo, cu alt șef direct, cu alți colegi. Îmi imaginez că te doare, dar numai o așa ruptură ne-ar fi putut distanța eficient din mlaștina în care ne înecam cu tot cu suflete. Iar Mihaela se va descurca foarte bine să preia din sarcinile mele.

Matei, ești un om bun și vreau să cred că, măcar peste ani, dacă nu în câteva luni când va fi trecut focul, îmi vei da dreptate. Nu avem dreptul să furăm. Nici măcar cu prețul fericirii de moment, atât de egoiste totuși.

Ai grijă de tine și de voi. Aveți toate premisele unei familii fericite, inclusiv capacitatea de a înfrunta obstacole, rutină, iar Călin e un puști adorabil. Am văzut poze și auzit povești.

Așadar, adio, Matei! Te-aș fi putut iubi, știu și știi. Dacă nu...

                                                                       Cu tristețe,

                                                                                  Ada

Mâinile îi tremurau pe foile scrise caligrafic, mare. Ca pe un shot de tequila, bău dintr-o suflare tot vinul. Merse la bar să plătească. Picioarele i se împleticeau haios, deși nu mai pusese strop de alcool pe buze în seara cu pricina.

-          Cât face vinul? Și servirea? Întrebă cu un rictus ironic.

-          Consumația dumneavoastră a fost plătită în avans, îl informă chelnerul.

Aceeași figură surprinsă, dar resemnată apoi.

În 40 minute era acasă, cu o sticlă de șampanie în mână, jumătate lucid, jumătate trăind aievea.

-          Melaniaaaaaa, ce faaaaaci?

-          Șșșșșșșșșt, Călin tocmai a adormit. Nu vorbi tare, te rog.

-          Vreau să sărbătorim cum se cuvine, draga mea. Am semnat tranzacția anului, anunță cu un zâmbet amărui.

Se duse apoi la dormitorul copilului, îi mângâie cârlionți moșteniți cine știe de unde, îl pupă pe frunte și ieși tiptil.

Între timp, Melania, bucuroasă pentru victoria soțului ei și apreciind ce va urma, scoase paharele de șampanie. Pe cele bune, de cristal. Iar Matei rămase pironit, privind în gol, pe ferestrele mari din living, cu sticla încă în mână. De la etajul 8 se vedeau în zare luminile din Piața Victoriei.

Lecția de violoncel. Lecția

Piesa a fost scrisă special pentru Radu Beligan și fiica sa, Lamia. Cred că se înțelege că amândoi au jucat magistral. Pare că scenariul a fost conceput să înglobeze o bucățică din marea înțelepciune, cel puțin referitoare la relații, a actorului. Da, cred că o anume experiență din bogata sa viață a fost transpusă în piesă cu o măiestrie de neegalat. Dialogurile sunt presărate cu remarci inteligente din punct de vedere emoțional și nu numai.

După cum reiese deja, tema este cea a relațiilor, inepuizabila. O femeie mult mai tânără decât soțul află că acesta o înșală și se hotărăște să revina la pasiunile în dauna cărora alesese căsătoria. Pentru următorul rol din cariera ei de actriță a tinereții, chiar pentru Hollywood, are nevoie să știe să cânte la violoncel, sau măcar să pretindă, așa încât începe să ia lecții cu un profesor, jucat cu măiestrie de tânărul Marius Manole. Aici e intriga, iar piesa continuă într-o notă dramatico-umoristică. Ce putem face mai mult decât a râde de tare, de comportamente și situații în care ne regăsim la un punct al vieții? Ei bine, nu voi dezvălui ce se întâmplă în piesă pentru că vreau să vă îndemn să mergeți s-o vedeți, chiar dacă e greu cu biletele. Însă nu pot să nu menționez dintre savuroasele dialoguri unul care m-a delectat mai intens. Redarea nu este fidelă, dar ideea e de reținut.

-          Eu îmi iubesc soția. Suntem de 20 ani împreună și o cunosc. Nu poți să iubești un om înainte să-l cunoști. Iubirea începe acolo unde moare pasiunea.

Magistral spus. De câte ori nu declarăm că iubim în necunoștință de cauză/persoană? De câte ori ne îndrăgostim de imaginea din capul nostru, creionând pe baza a ceea ce am observat în scurt timp? De câte ori aberăm că s-a cam dus iubirea? S-o fi dus, dar a plecat dragostea pentru o imagine nu pentru realitatea care ne-a lovit cu târnăcopul în moalele rațiunii dupa mai mult sau mai puțin de 3 ani de relație.

Lecția de violoncel este și o lecție de viață. Pe care, repet, merită să o vedeți. Dincolo de gafe, declarații și prostii, Radu Beligan e un om de 96 de ani, împliniți luna asta (La mulți ani!) care și-a dedicat o așa de lungă viață scenei. Și merită respect pentru o bătrânețe incredibil de activă. Merge în turnee cu piesa asta și cu Leul Deșertului. Să nu mai zic de curiozitatea pe care o insuflă un astfel de fenomen.
Vizionare cu minte!

Scrisoare către tine, tinere.

 Mă adresez ție, celui sau celei cu care am fost colegă în școala generală. Sau poate ne-am intersectat pe culoarele liceului, poate am fost la o petrecere studențească împreună ori ne-am întâlnit în vreun proiect de voluntariat. Poate avem prieteni comuni pe facebook sau poate am dat like aceluiași filmuleț. Esențial e că avem ceva în comun, dincolo de intervalul de vârstă. Niciunul dintre noi nu a învățat exact la școală cum e cu politica, ce face stânga, ce vrea dreapta. Am prins din mers. Eh, știu că te-ai săturat, că ești sufocat de politică. Te înțeleg. Nu mai vrei, e deja prea mult, atâtea știri, atâtea dezbateri, o mocirlă care ne înghite pe toți. Te gândești să emigrezi sau poate, sătul de birocrația românească, locuiești deja în altă țară știind că acolo ai parte de o viață mai bună. Dar ai încă nostalgii după patria ta. Îi urmărești totuși mersul.

Situația e că nu trăim în anarhie, ci într-un sistem, așa precar organizat cum e el. Și avem datoria, da, datoria, să punem umărul la organizarea asta ca să o scoatem din lipsuri. Nu e doar în sarcina celor ce ne conduc. Pe bune. A crede așa ceva e dovadă de cruntă limitare. Pe lângă efortul pe care cred că trebuie să-l depunem individual prin a ne face treaba cum trebuie, când trebuie și fără șmecherii inutile, românisme urâte, e necesar să decidem ce facem cu țara asta. Cui o dăm, dar mai ales de ce? Și cât vrem să mai fie încă al nostru. Trebuie să decidem pentru că democrația, așa șchiopătândă cum e ea, cere ca noi să dictăm direcția. Tu, eu, ea, el, ei, ele. Chiar noi. Ți se pare aberant, zici ca poate n-ai tu nicio influență, că zarurile sunt aruncate sau mai știu eu ce argument cu lehamite ai. Dar lucrurile mari se fac din bucăți mici. Întotdeauna.

Eu nu-ți voi spune cu cine să votezi, nici măcar nu-ți dezvălui cine e cel pe care îl aleg dintre cei doi. Nu. Și-așa mi-e ciudat să scriu un astfel de post pe un blog care e una din gurile de aer ale cotidianului asfixiant. E fix treaba ta pe cine simpatizezi și cui îi acorzi încredere. Vreau doar să te rog insistent să ieși din casă/carapace și să mergi la vot. Să ajungi mai devreme de unde vei fi plecat duminică pentru a intra într-o secție de votare să pui ștampila. Și să o pui pe unul dintre candidați, nu să scrii diverse imprecații pe buletinul de vot. Ți se pare că e mai nimerit să îți anulezi votul? Te simți cu o clasă mai sus decât restul făcând asta? Află că nu ești. Ba dimpotrivă. E ca și cum ai defeca pe viitorul tuturor în Piața Universității, doar că aici o faci singur într-o cabină de votare unde nu te vede nimeni și-ți permiți lașitatea. Ia să-i văd eu strigând la ieșirea din urnă că ei au anulat buletinul. Ce câștigi? Dar conștiința ta ce zice? E mulțumită că alegi să ignori în ce direcție va merge țara pentru următorii aproximativ 10 ani deși te-ai dus până la secția de votare? (Da, știu că mandatul are doar 5, dar experiența ne arată ca vor fi cam două, adică 10). A mea n-ar fi deloc liniștită. Mai ales că votul ăla s-ar duce, pe alte căi, la unul sau la altul. De ce să nu fiu eu cea care hotărăște ce face cu el?

E simplu, chiar dacă nu-ți place fața vreunuia dintre ei. Sunt doi poli opuși. Unul în stânga, cu o anume orientare, unul în dreapta, cu o anume viziune. Fiecare a dovedit ceva ce a făcut. Cum anume, judecă tu, doar de-aia ai cap. Unul în peste 2 ani de guvernare, altul în 14 ani de administrație locală. Vezi și compară. Sau pune în ciur și alege. Internetul e fabulos pentru informare. Ai acces la postările lor, ale oamenilor lor, ale neutrilor, vezi filmulețe cu ei live, vezi analize economice explicate inclusiv pentru ne-economiști. Știi cum și-a lansat fiecare candidatura? Cred că și asta spune ceva despre fiecare. Digi24 a făcut niște documentare foarte interesante pe care le găsești aici. Fă-ți timp să te informezi, nu o servi pe aia cu n-am eu timp de așa ceva. La rândul tău, nu mai crezi când primești asemenea replici. Treci dincolo de măști, de încercările diverse și disperate de manipulare, de populism, de ironiile inutile. Știu că ai o conștiință, sătulă și ea, e-adevărat. Dar ai și o voce înăuntrul tău care, dacă n-ar fi sufocată, ți-ar spune lucid că e timpul să decizi pentru țara ta și cum anume. Las-o să vorbească. Apoi imaginează-ți următorul scenariu: Peste câțiva ani, copilul tău va studia istorie. Grație unui profesor entuziast, află că România era într-un impas extraordinar la finele lui 2014. Și că România a ales. Urmare a alegerii, România se află într-o anume etapă. Profesorul le va fi povestit copiilor cam cum era situația politică, ce se întâmpla, ce fierbere era peste tot și le va fi expus și scenarii referitoare la cum ar fi fost invers. Școlarul ștrengar, care tocmai învață să ia hotărâri pentru el, curios cum reacționau ai lui când trebuiau să decidă soarta țării și doritor să vadă de care parte a baricadei te situai și cum ai contribuit la dezvoltarea ulterioară a țării, te întreabă naiv, sclipind în ochi, cu ce-ai votat tu atunci. Te vei uita la el lung și tâmp spunându-i că ți s-a părut de rahat să ieși din casă într-o duminică de noiembrie ca să votezi unul în care nu crezi sau unul de care ți s-a luat. Că ai preferat să ieși la bere după ce te vei fi odihnit bine pentru a mai face față unei săptămâni în care trăiai ca să muncești și nu invers. Ei, cum se uită băiatul tău la tine acum? Ce ochi are fata ta?

Vorba lor, daca nici înaintașii nu se prezentau în momentele de cumpănă, în ce limbă te mai ... în el de vot?

Later edit:
Mai am un exercițiu de imaginație: lucrezi într-o companie românească având 22 salariați, tu fiind printre cei 18 care fac parte dintr-un comitet decizional. Acesta are de ales referitor la mersul companiei începând de mâine, inclusiv la creșterea veniturilor. Ți se pare corect contextul în care locul tău de muncă să fie dirijat de ceea ce au exprimat 9 dintre cei 18? Pentru că doar 9 se duc până în sala de ședințe în ziua cu pricina? Nici mie :)

Îmbrățișarea

Orașul m-a sufocat, acum la propriu. Plămânii mei refuză metri cubi de aer plumbuit, mercurizat& comp. Inspir adânc, dar mă blochez. Creierul se prinde că e ceva în neregulă și aiurează, cum știe el. Deschid gura să trag așa gazul esențial, ultima salvare. Intră mai ușor, dar tot parcă nu vrea să îmi hrănească celulele.

Merg pe străzi de culori care nu-mi aparțin. Mă pierd printre oameni la care nu simt nevoia să mă uit. Trec pe o tablă de șah cu atâția pioni mobili. Și cu mulți nebuni, dar nicio regină. Până când apare.  Ochii ei mă privesc gol. Eu gol, ochii goi. Multă goliciune în preajma ei. Are un trup pe care îl simt conturat între palme, deși nu o ating, n-am mai atins-o de câteva zile. A insistat să ne vedem, iar eu nu voiam să văd nici măcar o oglindă. Mi-a adus un carnet cu foi uscate, mirosind a vechi. Pe copertă scrie caligrafic: iluzii, imagini și țepi. Mă roagă să scriu acolo despre stările astea puturoase, țepoase. Vrea să mă citească. De parcă ea nu știe că eu abia îmi învâț alfabetul.

M-a așteptat luni pe o bancă. Știa că trec pe acolo, dar nu mi-a zis că vine. Eu n-am trecut. S-a dus cuminte acasă, și-a făcut un ceai și a adormit. Cică a visat că plutea pe valuri cu mine. Într-o barcă cu gaură. Voiam să ne salvăm, dar niciunul nu era sigur că poate înota cale lungă. Am decis să mai vâslim o vreme și apoi am stat îmbrățișați pe fundul bărcii, privind cerul și transformările lui. De la albastru, la mov, portocaliu și apoi negru. Stelele se mirau de liniștea noastră în fața destinului. Eu am început să fumez și ea și-a întors privirea. Voiam să o sărut, dar știam că nu-i place cu aromă de tutun, așa că am aruncat țigara și am strâns-o mai tare la piept. Îmi spunea toate astea ca și cum și-ar fi dorit să o țin la fel acum. Mă uitam la ochii ei de o tristețe surdă, dureroasă pentru mine chiar. Ei spun mereu mai mult decât vrea ea. Sper că ai mei n-o lasă totuși să mă citească la fel. A continuat cu trezirea salvatoare, produsă tocmai când începuse multă apă să ajungă la noi. Îmi explică însemnătatea visului: ne paște un pericol și tot ce facem ca să-l înfruntăm, în loc să găsim soluții, e să ne îmbrățisăm pe tăcutelea și să privim stele, valuri sau alte de-astea. Noi nu vorbim, deși flecărim o grămadă. Iar eu caut refugii în altceva. Vezi fumatul. Ca și cum m-ar salva. Dar în fiecare fum expirat îi văd fața rugându-mă să mă las.

Mă apropii de ea știind că trupu-i tânjește după o îmbrățișare. Astea sunt cuvintele noastre. Așa ne spunem atâtea și-atâtea. Ea înțelege tot, eu încă deslușesc la ale ei. Mă cuprinde apăsat, prelung și uneori creierul îmi joacă imagini cum toate organele noastre se îmbrățișează și ele. Plămânul meu stâng bolnav cu plămânul ei drept sănătos, rinichii mei cu rinichii ei, ficatul meu cu ficatul ei și evident, inimile. Cele care bat și răzbat zilnic. Uneori mai tare, mai ales când e celălalt prin preajmă. Mi-era dor de parfumul ei de ierburi aromate. Stăm așa ca-ntr-o sculptură urbană, pe-un trotuar de lângă gară. Ar putea trece ore, zile și nu m-aș desprinde. Nici n-o fac acum. Să vedem care-i primul care nu mai vrea. Parcă facem transfer de cuvinte și de forță. Ea îmi dă putere să trăiesc, eu îi dau putere să mă suporte. De ce?

Amânările

În dimineața asta vreau să amân. Respirația. Viața. Dimineața cu totul, de fapt. Să amân trezitul, îmbrăcatul. Să-l rog pe Soare, ce-a ajuns să-mi lumineze fruntea, să mai stea puțin. Să se oprească Pământul din rotație. Hai, fie, și din revoluție. Să întârzie orele de dragul unei leneveli post-trezire. Vreau să amân întâlnirea cu ochii din oglindă. În semi-adormire, pot gândi astea. Sunt atâtea de amânat. Azi, nu mai mult. Acum, nu mai târziu.

Totuși, patul nu mai e așa confortabil și pare să-mi zdobească un os la șold, așa cum stau, pe-o parte. Simt o greutate pe gât și mici șiroaie de apă pe pielea din jurul ei. Cu ochii din nou închiși, dădeam curs acestei rugăciuni, dar universul mi-a poruncit să-i deschid. Iată-te buimac, somnoros, cum te uiți la neliniștea mea. Lași mai jos brațul ce-mi apăsa clavicula și mă tragi spre tine. Poate mișcarea asta să mă calmeze că nu am nimic de făcut azi, așa că nu-i nevoie să amân nimic. Totul e aici și acum. M-ai citit. La demers te ajută valurile mării care-și vede impasibiliă de treabă la vreo cinci-șase metri de noi. Da, osul șoldului meu protesta de la izopren. Ce bine că ești. Ce mirare că suntem aici.

Cu mutra ștrengară și ochii zâmbind întredeschiși, îmi fredonezi ”vreau să ma trezesc din somn într-un pat de femeie frumoasă”. Hei, n-o fi ăsta pat, dar ce-ai cu femeia? Miroase tare a zori, a sare și cumva a noi. De ce-am vrea și aromă de măr? Încă nu ne-a sosit toamna. Ca răspuns la protestul din ochi, găsești de cuviință să-ți lipești buzele de umărul meu dezgolit și să stai așa preț de 13 clipiri, invitând la leneveală. Procesând totul, îmi permit să zâmbesc imens cu recunoștință. Suntem. Avem soare, aer și apă. Bine, și nisipul enervant, dar e neglijabil în mulțimea de voluptăți. Mă iei acum de mână, probabil pentru că m-ai citit din nou și îți exprimi, la rându-ți, bucuria. Dacă nu punem la socoteală ritmicitatea spumoasă a valurilor, e liniște. Dar și asta face parte din netulburare. Deschid fermoarul cortului și, evident, turcoazul infinit mă cheamă. Mă întorc către tine. Din nou, ai înțeles. Alergăm prin gânduri către valuri. Înlocuim dușul de dimineață cu răcoarea sărată. Azi sunt fericită. Azi nu mai vreau să amân nimic. Azi mă îmbrac în fluturi.

Pe când eram o operă de artă - E.E. Schmitt

Pe Eric Emmanuel Schmitt l-am descoperit întâmplator, deși mi se recomandase ”Oscar și tanti Roz” cu mult înainte. Îmi pare fascinant, dătător de dependență, brutal de realist și straniu de optimist în același timp. Da, se poate. După Oscar, am mai citit opere; pe lângă cea din titlu recomand cu voluptate și drag ”Cea mai frumoasă carte din lume”, ”Visătoarea din Ostende” și ”Concert în memoria unui înger” care sunt culegeri de nuvele, după cum le numește autorul. După mine sunt descrieri ale unor situații de viață de o frumusețe similară cu a ei: complicată, greu de observat în mod liniar, dură, dar pe alocuri atât de delicată, cu trăiri puternice și semne de întrebare.

”Pe când eram o operă de artă” este o metaforă a snobismului lumii contemporane. În zilele noastre, se împing spre absolut situații greu de conceput. Admirăm lucrurile ”la modă” pentru că o mulțime de alți oameni le plac, fără să le fi trecut prin vreun filtru, se declară consternați de măiestria lor, fără să le gândească. De asemenea, nu putem sesiza bucuria existenței până nu apar semne de exclamare sub formă de oameni sau evenimente care ne zdruncină. Delicatețea necesară a libertății se simte doar când devenim lipsiți de ea. Atenție: aici nu e vorba de o libertate anume, cum ar descrie-o și ocroti-o Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci de cam toate libertățile la un loc, reunite oarecum sub titulatura de libertatea de a dispune de viața noastră.

Primavara copacilor căzuți. Primăvara

Pe 27 februarie 2014, la Curtea de Argeș, a avut loc expoziția de aranjamente florale "Primăvara copacilor căzuți" a doamnei Paula Fulga, precum și o expoziție de fotografii cu păsări surprinse de membrii Societății Ornitologice Române.

Copacii au fost la propriu cazuți pentru că gazda a cules urmele cantității mari de zăpadă dăruite nouă: crengi, crenguțe și trunchiuri care au fost armonizate splendid cu flori și mult suflet, așa cum reiese din imagini. Aranjamentele au fost însoțite de haiku-uri sugestive. Un eveniment desfășurat în orașul în care cei mulți se plictisesc. Pierderea lor :)

Când ninge cu dragoste

Ninge cu dragoste. Dragoste naivă, albă, pură, nevinovată aproape. Ninge cu atâta dragoste cât să cuprindă pe toată lumea. Ninsoarea asta va ajunge la toți, dar cei mai mulți o vor blama. O vor da la o parte cu instrumentele lor ca pe ceva nedorit, vor fugi din calea ei ca de o boală contagioasă flămândă, o vor scutura cu forță de pe ei ca nu cumva să fie atinși de virus, o vor condamna că a venit. Tocmai acum, tocmai aici. Dragostea însă ninge impasibilă la frământările lor meschine. E așa liniștită. Îmbrăcată cu o haină imensă pentru trupul ei slab parcă se uită cu ochii mari, bătând discret din gene, sprijinită de un copac în pădurea care o primește fără complicații.

Unii oameni vor arunca sare în ea s-o facă să plângă, de frica nemărginirii. Alții se vor revolta că nimeni nu face nimic întru dezdrăgostire. Da’ cum, dom’le, să ne ia pe nepregătite? Ar fi vrut să îi aștepte pe ei să fie pregătiți de dragoste. Deși au atâtea motive în jur. Ar fi vrut să aștepte veșnic până ce ultimul întârziat va fi fost capabil să-și deschidă sufletul măreției.

Sunt prea puțini cei care pot îndura atâta dragoste. Ei sunt sinceri și puri la fel ca dragostea care tot ninge. Ei sunt cei ce merită. Cei mai mulți sunt copii. Ei nu dau dragostea la o parte cu lopata, ci stau sub ninsoarea ei râzând, deschizând gura să guste un fulg-doi de parcă nu le-ar ajunge imensul de alb din dragoste ce a cuprins tabloul. Restul sunt cei care, deși au trecut prin ani, păstrează un entuziasm de copil și o bucurie infintă. Au zâmbetul nepătat de timp și râd sincer, cu poftă, din inimă. Fericirea ce îi cuprinde și acum vine din magia sufletului lor neschingiuit de îndepărtarea lumii de la lucrurile esențiale. Cu toate că dragostea ninge la fel peste toți… Ei n-o scutură de frică să nu se imbibe de ea. Dimpotrivă, se aruncă în alb și fac îngerași de dragoste. Sau, cu imaginație, rostogolesc și obțin oameni de dragoste, simpli și albi.

Iar dragostea ninge în continuare și îi atinge de-a dreptul doar pe cei ce vor și care nu se ascund de ea. 
Mă duc să prind un fulg. Sau mai mulți. Când nu mai ninge, știu că mi i-a păstrat cineva. Tot cu...

Mini-lecție de gramatică și ortografie sau de bun-simț lingvistic

Motto: Eu iubesc limba română. [Citat din mine]

Nu mă interesează ce fac alții cu ea, mai degrabă ce simt față de ea, dar mă enervează cumplit când unii o folosesc ca pe un gadget supercomplicat căruia totuși nu vor a-i citi minimele instrucțiuni. Cu toate că aceste instrucțiuni ale limbii sunt făcute cunoscute cam tuturor, sau tuturor acelora la care mă voi referi, excluzând situația ca aceștia să nu se afle în procentul de populație alfabetizată. Da, dragilor, limba română ne-a fost prezentată tuturor începând cu școala primară (scrisul, fiindcă vorbitul e ceva mai precoce), școală pe care se presupune că au absolvit-o toți cei care au acum diplome universitare și analfabetism în scriere.

Buuun, atunci când ochiul critic umblă liber pe net dă peste o mulțime de aberații și-i curg lacrimi de răzvrătire pornite tot din iubirea față de limba română. Prima remarcă pe care o fac legat de cele de mai sus și mai jos este că totuși sunt de acord cu libera exprimare, literalmente ex-pri-ma-re, dar sunt pentru folosirea ei în situațiile în care realmente TE POȚI EXPRIMA. Așadar, daca nu ști a scrie românește, rezumă-te la vorbit sau învață dracului … că “a găsi” la formele verbale de viitor are un singur i: eu voi găsi, tu vei găsi, voi veți găsi (dacă veți căuta cum se scriu, toate aberațiile pe care le scoateți din taste).

Am găsit chiar de curând un site dedicat dragului meu (pângărit în fiecare vară) Transfăgărășan. Mi s-au colorat ochii în roșu de la numărul de i-uri are pluralului substantivului “kilometru”. La dracu, dacă spui 35 km se traduce în treizeci și cinci de kilometri, nu kilometrii. Doi i vor fi uneori atunci când articulezi substantivul (cum ar veni dacă nu mai ai număr în față). Exemplu: Kilometrii de prostie care circulă nestingheriți pe net dau dureri de cap în traficul cerebral. Adică acei kilometri, nu alții. La fel, nici metri nu e cu doi i, nici câți centimetri sau milimetri au circumvoluțiunile lor adunate. Ale celor ce-au scris așa.

N-o să vă explic acum cât de mult îmi place mie cum miluim săracii, bătrânii și alți bieți oameni doar în preajma Crăciunului, dar uităm cu desăvârșire că există (ei sau vreun sentiment uman) în celelalte 364 zile sau, mai degrabă, 365 (ori 366) minus săptămâna/săptămânile în care facem pregătiri de genul. În schimb vă voi spune ce mult ador să citesc toate anuțurile pentru evenimentele organizate cu aceste preaminunate prilejuri. Să ne-nțelegem: nu trebuie să se ocupe de așa ceva un om care nu vrea să caute instrucțiunile limbii. Din diverse motive, printre care credibilitate scăzută, dezinteres pentru respectiva ocazie etc. etc. Dragilor făcători de afișe și creatori de evenimente feisbuc, lăsați-i pe alții să întreprindă aceste activități întrucât:

- “noi vom reuși” are un singur i. Voi nu veți reușii decât să vă arătați limitarea.

- “va face”, “va drege”, “va cânta” nu au nicio cratimă pe nicăieri, oricât VEȚI căuta. “V-a” e ca și cum AȚI (deci fără cratimă și el) spune “v-acă”.

- “vreo”, “vreun” nu au cratimă. Punct. Iar “nicio” și “niciun” se scriu legat (regulă recentă, recunosc), numai că la ele există niște excepții. Nu-mi bat capul, căutați în DOOM2. Oricum, mai în toate situațiile în care l-am văzut pe “nicio” cu cratimă se scria legat, nu dezlegat. Aaaa, ce e aia DOOM? Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române. Foarte folositor piarurilor făcătoare de texte cu invitații și oricărui liber expresionist al netului. Da, e o carte groasă care sperie cărțiofobii, însă se găsește pdf liber pe net și așa nu apucă să inducă vreo fobie. Acolo, dragilor, se găseeeeesc multe cuvinte, cu pluralurile lor, verbe cu formele verbale, despărțiri în silabe etc etc.

-“faceți” n-are cratima nici el, săracul. Adică, voi faceți umbră aiurea. Dacă e imperativ la persoana a2a, singular, este “fă-ți”. De genul: fă-ți ordine în cap! Ah, iar imperativul negativ este “Nu face!”, niciodată “Nu fă!”. Bine, s-ar putea un “Nu, fă!”, dar aici e altceva, sesizați virgula, vă rog:)

- ochii nu pot fi niciodată albaștrii, ci doar albaștri. Nici copiii nu pot fi ai noștrii, ci doar ai noștri, fir-ar mamele și tații lor de copii să fie. Aici e și o nuanță legată de copii, dar iar nu-mi bat capul, vezi DOOM2.

- “nu fi” are un singur i, iar “să fii” are chiar doi.

- “nu știi” are doi i, iar “să știi” tot doi.

-  oricât de frumos, pompos și gomos ar suna “locație”, acest cuvânt înseamnă ÎNCHIRIERE. Deci, nu vă mai fandosiți să-mi explicați unde e locația fiindcă în mintea mea deja ați primit o scatoalcă peste față. Sau o rafală. Ce sens are să lungești idiotic simplul “loc”? Nu-ți ridici buza pretențios când spui “loc”? Nu unduiești maiestuos limba? Ți se pare că e prea gol și ai nevoie să închiriezi un alt loc în coardele vocale? Deci, nu, scutiți-mă de cretinătatea locațiilor, oricât de des le-ați auzi în mult culturalizanta noastră media. Da, există o opinie conform căreia s-ar fi introdus recent in DEX cu sensul de loc, prin calcul lingvistic (adică un soi de copiere, dar cu adaptare) din limba engleză, însă nu pot să nu rămân la întrebările enunțate mai sus. Ce are “loc”? Ce are “spațiu”? De ce ne rotunjim buzele și mințile?

- spune cineva “copacul care m-am suit”? Sau “casa care am stat”? Dacă nu, atunci de ce nu spunem toți “copacul PE CARE l-am privit”, “casa PE CARE am vândut-o”, “fata PE CARE am văzut-o”??? Oameni buni, nu-l mai uitați pe “pe”, dar nici nu-l folosiți aiurea ca mai jos.

- “pe tren” sau “pe autobuz” mie îmi sugerează mult vânt, o prindere excelentă (coardă?) pentru a rezista la viteze mari acolo sus și riscul de a lua în freză vreun tunel-două. Deci, “în tren”, “în autobuz” și “în mașină”. Chiar așa, “pe mașină” n-am auzit până acum. Așadar, de ce dracului “pe tren”?

- “a înșela” la persoana a3a singular și plural este “înșală”, nicidecum înșeală. Îmi amintește de o melodie stupidă în care e-ul în plus era foarte accentuat: “Instinctul meu de fată mare nu mă-nșeală”. Ba, sigur o înșela instinctul limbii române. La fel este așază, nu așează.

Bine, recunosc că am trecut și dincolo de bulversantele afișe, feisbuc iventuri și alte bălării, însă toate cele de mai sus au un pur scop educativ. Exemple de așa nu în materia limbii noastre bestiale. 
Nu mă lansez în a aprecia de ce se întâmplă atâtea idioțenii. Știu, dar prefer să nu creez polemici mai mari decât voi fi creat cu treaba asta. Oricum, n-ar strica să mai punem mâna pe o carte din când în când. Vă jur că nu doare.

Mai sunt, mai sunt o grămadă, să curgă comentariile, poate mai facem și un alt post cândva, dar deocamdată m-am răcorit. Iar prietena Diacritica le spune mult mai frumos, chiar acid și le găsește mai des ca mine.

Vă rog din suflet, nu mai mutilați limba română! Când aveți dubii (chiar și când sunteți prea siguri), căutați. 

A 2012a VARĂ

A venit vremea să fac restrospectiva verii, așa cum am făcut-o și aici pentru 2011. Se pare că reușesc să mă țin de propria tradiție și că pot dezvălui învățăturile verii ce-a trecut. Cum vara trecută a fost mai mult o teorie și a fost despre cuvinte, 2012 mi-a oferit o vară bestială, ușor mai practică, despre oameni. Oameni noi, oameni vechi, oameni dragi, oameni pe care i-am revăzut după milenii, oameni pe care nu i-am (mai) văzut, oameni pe care invariabil i-am studiat, oameni cu care am avut discuții senzaționale. Normal că ei sau ideea mea despre ei a fost destul de influențată de locuri. Iar vara asta am avut parte de de cele mai multe și mai diverse locuri, în majoritate la altitudine mintală.

Reușesc să rezum învățămintele la niște puncte, liniuțe sau așa, dar nu ajung să rezum încă oamenii la nimic. Pentru că sunt mai complecși decât poate cuprinde o minte. Niște puncte vor avea sintagma ’există oameni’. Mă gândesc să înlocuiesc pe ici pe colo cu termenul ’personaje’ pentru a evita repetiția și poate pentru a le evidenția caracteristica de jucători de roluri. Ca și alte dăți, unele lecții sunt general aplicabile în timp ce altele sunt valabile doar mie. Deci, să vedem cu ce m-am îmbătat de știință în vara lui 2012:

1. să nu cred decât în prezent și în ce îmi oferă el. Da, putem lupta pentru un viitor luminos și ne putem gândi la el în măsura luptei, dar aceasta se duce doar în PREZENT;
2. să nu fac promisiuni înalte și să nu le cred pe-ale altora. Omul este esențialmente imprevizibil, iar circumstanțele esențialmente variabile îl ajută să fie așa. Unele promisiuni pot să nu mai fie valabile în alte împrejurări. Numai un om de o infinită onoare le-ar respecta indiferent de circumstanțe. Ceea ce e admirabil. Însă, când vine vorba de fapte mari, la un timp după, chiar și cel mai om de onoare, ajunge să regrete că a fost așa. Poate doar în adâncul sufletului lui. Toate astea se leagă cu punctul anterior. Nu pot să promit decât prezentul și nu pot să accept promisiuni referitoare la mai mult decât atât. Știu, e posibil să extrapolez prea tare.

Pentru

Pentru că nopțile zilelor mohorâte de toamnă sunt ciudate, pentru că zilele închise la culoare și la suflet dau vise rupte din realități paralele, pentru că nu toate adevărurile trebuie rostite, unele nici măcar gândite, pentru că azi noapte am fost unde nu mai vreau să fiu, pentru că m-am trezit cu gustul amar al unor imagini, dar și pentru că știu și cred că există soarele, pentru că am încredere și forță, pentru că pot și vreau, pentru că sunt capabilă să îmi fac timp, pentru că mi-au revenit în cap poveștile, cheful de stilou și am regăsit caietul magic, pentru…

However, you will never know...

Despre frumusețea uitată a vieții

Este titlul unei cărți de-a lui Pleșu. Într-o împrejurare voluptuoasă și oarecum surprinzătoare, mi s-a reamintit de ea. Mai mult, de ele, de carte și de frumusețe în sine. Era ceva acolo, în aer, în oameni, în brazi și dincolo de ei care mă apropia de reconfirmarea încrederii în strălucire.

Cartea, o colecție de editoriale din Dilema Veche și Adevărul, am purtat-o cu mine în locuri și vremuri în care simțeam nevoia vitală de a mă conecta în vreun fel la vreo frumusețe. Doar că, atunci, ea chiar exista, fiind eu prea oarbă s-o pipăi, iar cartea se adăuga numai. N-am terminat-o acolo și în acel timp, ci acum, cu prilejul și în cinstea reamintirii.

Fără vreun stil avocățesc, Pleșu reușește o magnifică pledoarie pentru deschis ochii, aspect pe care și eu am insistat în câteva post-uri. Deși analizează cu ironie grea unele aspecte, problemele pe care le pune sunt prezentate deseori într-o notă subtil optimistă, care te lasă cu gura întredeschisă, gata să rostească întrebarea „da’ eu cum de nu m-am gândit la asta până acum?”.

Moşii universului

Moş Nicolae mi-a plăcut întotdeauna mai mult ca Moş Crăciun. Poate pentru că era mai misterios, nu ştiam cum arată, pe unde şi de unde vine, cu ce, cum îl cheamă pe renul/animalul trăgător al vreunui mijloc de transport etc. Deci, mai puţin marketing cu variabile cunoscute şi general acceptate (haina şi căciulă roşu cu alb) şi cu o tolbă mai multă imaginaţie. Iar, în imaginaţia mea. moşu' avea aromă de portocale sau de mandarine în vremea când nu existau hypermarketuri şi oferte la kilogram sau plasă. Apoi, avea bucuria suprizei. Nelimitată, nemăsurabilă. Deşi era singura dimineaţă din an în care m-aş fi trezit cu drag devreme. Şi ce s-au mai schimbat lucrurile.

Bineînţeles, în timp, s-a dus faza cu ghetuţele, dar am rămas cu o oarecare nerăbdare care s-a transformat în aşteptarea a ceva mai mult decât în aşteptarea unor lucruri anume. Iar anul trecut moşu' a fost aşa darnic încât a lăsat universul să-mi ofere o reîntoarcere energizantă şi plină de lumină în ochi. Şi-n ochii mei, normal. Dădeam o pagină cu scris ca să văd pozele colorate de pe verso. Erau culorile sufletului meu. Aş vrea să reeditez senzaţia şi lumina, dar nu mai am pârghiile de-atunci. Probabil şi culorile s-au estompat.

Oricum, indiferent de încrederea în ei, moşii ăştia ar trebui să ne lase speranţe. De ce vrem noi. De ceva-ul de care ziceam. Care n-a apărut în bocanci în noaptea cu pricina, nici ieri toată ziua, dar pe care mă încăpăţânez să cred că-l aştept şi că vine.

Să lăsăm universul să ne ofere mici moşi în fiecare zi! Eu încă mă întreb dacă unele lucruri cu surprize incluse sunt de la el, de la univers, adică, prin moşii zilnici.

Noapte bună, copii!

[Am evitat să fac recenzii aici. Mi se pare că n-am citit suficient cât să pot critica un roman într-un mod atât de public. Dar, de la un punct de enervare încolo, realizând că în căsuţa mea virtuală regulile mi le fac singură şi cititorii tot eu îi adun sau alung, am conchis că n-ar strica să mai pun o părere (deci abandonez preţiosul „recenzie”) despre nişte titluri aprofundate. Cu tot cu al lor conţinut, evident.]

De Radu Pavel Gheo n-auzisem şi-mi pare rău că nu l-am descoperit mai devreme. Cred că în Dilema Veche citisem o recenzie (chiar părea) a romanului despre care comentez şi eu, dar, de la momentul respectiv până la cel în care m-am apucat de lecturat, au trecut peste mine o primăvară, o vară, nişte furtuni şi o samă de cuvinte. Iniţial am considerat locul de lectură drept factorul care-i creştea cota, deşi, într-un mediu cu o frumuseţe care mă atingea aproape fizic, cititul era doar o opţiune. În fine, am terminat ultimele X pagini acasă, suficient cât să realizez că locul era doar o bijuterie: arată bine, te face să te simţi bine, dar nu schimbă substanţa. Romanului. După această gargară asumată (deh, am promis părerea, nu recenzia), îţi spun că acest roman m-a fascinat teribil, cum n-a mai făcut-o vreo carte în ultimii R ani, probabil după Vraciul lui Dołęga-Mostowicz sau după Drumul egal al fiecărei zile, Gabriela Adameşteanu. 

Mie-mi place viaţa într-o carte. Dacă simt viaţă, multă, intensă, sadică, dulce, amăruie, romanul e de la bun în sus. Şi asta am găsit aici. Multă şi spumoasă viaţă, cu detalii suficiente cât să mă transporte în fiecare scenă, cu dialoguri specifice vârstei personajelor şi epocii, cu visurile tinereţii şi devenirea lor. Autorul mi s-a părut genial şi pentru că nu e fidel cronologiei, dar explicaţiile cu privire la an sunt date cât să nu confuzeze. Tehnica este admirabilă cu atât mai mult cu cât îi şi reuşeşte. Abia la final realizezi bildungsromanul de la o mie nouă sute B până la două mii. 

Vara plinădecuvinte

Odată cu vremea recent absurdă mi s-a terminat şi vara. „Mi” pentru că mi-o arog, fiecare vară e a mea. Nu ştiu cine deţine celelalte anotimpuri, dar verile sunt pentru mine. Chiar dacă pare că pierd proprietatea asupra lor cu fiecare an care trece şi-mi lasă un gust din ce în ce mai searbăd. Nu mă opresc să sper la mai bine. 

Mi-am amintit de tradiţia pe care mi-am creat-o rememorând pe-aici lucrurile pe care le-am învăţat în acest supra-anotimp. Uitându-mă peste post-urile din anii trecuţi îmi pare c-au trecut milenii de când am conştientizat ce-am scris acolo. Habar n-am dacă încă mai ştiu tot.

Cum stăm cu moartea?

În ultimul timp m-am gândit mai mult la moarte. Nu pentru că ar fi fost cazul, ci doar pentru că am avut timp să reflectez şi să filosofez cu cealaltă parte din interior. Am stat la un ceai cu mine însămi să ascult ultimele dume. Trecuseră nişte fluvii peste noi (mine+eu, se-nţelege) şi n-am apucat de-atunci să mai gust sinceritatea debordantă. În plus, am citit ceva articolaşe cu regretele oamenilor pe patul de moarte. La propriu, căci se fundamentau pe observaţiile făcute de o infirmieră referitor la pacienţii pe care i-a îngrijit. Bine, trebuie privit dincolo de uşoara dulcegărie transmisă. Subconştientul şi-a făcut treaba şi iminenţa morţii se tot punea în discuţie. Iar, dinainte să moară nenea Jobs, aveam deschis în browser discursul lui de la Standford, dar am tot amânat. Astăzi l-am ascultat de două ori. Ca să fiu sigură atât că-l înţeleg corect cât şi că subconştientul şi conştientul vor reţine câteva din lucrurile pe care le spune înţeleptul. Mi s-a părut fabuloasă ideea conform căreia mândria, frica de eşec sau de ruşine pier dacă te raportezi la moarte. Deşi mai e cale lungă până când aş putea acţiona având asta în cap. Ei, şi dacă mor mâine n-aş îndrăzni? Ei, şi dacă mor în secunda următoare nu aş spune ce cred şi face mai mult ce vreau? Oricum, nu sunt încorsetată de ce-ar spune “lumea” sau de ceea ce “se face” sau nu, dar tot am un grad de auto-limitare pe care perspectiva sfârşitului l-ar elimina. Dar (mi-)ar folosi?

Weekend-ul trecut

[Am scris pe hârtie rândurile ce urmează când chiar era vorba despre weekend-ul trecut. Acum au mai trecut alte câteva peste mine, dar mă voi referi la bucăţica respectivă de timp tot aşa. Deci,]

În weekend-ul trecut n-am avut semnal la telefon, dar am avut doruri autentice. Unele stinse tocmai prin prisma destinaţiei şi-a călătoriei, altele rămase, filtrate, curăţite puţin de otravă, deşi am senzaţia că sursa otrăvii încă zace în vreun colţ de mine. Credeam c-o să mă simt din nou bătrână, dar au fost zilele când am revenit la 18 ani. Trecuse un deceniu de când n-am mai avut sentimentul, nu vârsta în sine. Am sesizat că nu s-au schimbat multe din refrenul cântecului, doar că la partea cu „visul meu îl trăiesc chiar acum” ar mai fi de făcut retuşuri. Acum trăiesc doar cu imaginea visului şi culeg răbdarea pentru până la el. Cu toate riscurile, cu toate pietrele, cu toate. 

Acum. Aici. Armonie

Sunt aici -------------------------------------------------------->

E liber la invidie, dacă vă ajută cu ceva, dar s-o ştiu şi eu. Pe invidie, adică ;-)

 

M-am lungit pe mal uitându-mă palpabil la albastru. E şi ceva alb în structuri confuze, difuze, aruncate aiurea şi dătătoare de imaginaţii în multiple forme. Soarele îşi trăieşte ultimele clipe ale zilei de azi pe-o coamă de deal.

Ca-ntr-o meditaţie regulamentară, am lăsat fiecare parte a corpului să expire şi să inspire. Îmi simt inima pulsând şi sângele bătând prin vene. Am conştiinţa tuturor măruntaielor şi emoţiile fiecărui milimetru pătrat de epidermă. Se uită pădurea la mine cu ochiul dintr-o poiană arsă, iar copacii se înnegresc de întuneric în timp ce dansează moale armonia unei adieri. Dacă n-ar fi aşa bine şi cald unde stau, m-aş mişca în ritmul lor. Rămân aici o vreme să mai încarc din descărcate. Se colorează orizontul în timp ce apa lacului şi-a înmuiat, de asemenea, nişte portocaliu pe după conturul ce se oglindise când încă era lumină.

Pentru că e chiar aşa şi n-o pot spune mai concis de atât, îmi permit să-nchei la fel cum sfârşeam compunerile de la ciclul primar până când domnul învăţător ne-a rugat (da, cam toată clasa suferea de clişeu) să schimbăm metoda:

Ce frumoasă e lumea în care trăim!

În clipa de faţă, după meditaţiile regulamentare şi ne, îmi doresc un singur lucru: să am mereu ochi să văd asta şi să inventez nişte ochelari pe care să-i folosesc atunci când nu mai pot. Când nu mai pot a vedea frumuseţea lumii, adică. Neputinţa generală nu se vindecă aşa uşor. 

Să plouă cu ochi conştienţi, zic:-)

Judecata judecăţii

Am fost judecată de multe ori. Cu certitudine de mai multe ori decât am judecat eu. Oricât îmi pare de sinistru, judec la rândul meu, inevitabil, deşi încerc cu toate pârghiile să mă abţin. Ar fi o ipocrizie să susţin contrariul, oricum aş numi procedura: constatare, observaţie, remarcă. Nu încerc să fac o pledoarie către nejudecată, vreau doar să abuzez extrem de speranţa că am putea încerca să înţelegem înainte sau chiar în locul judecăţii. Eu mă străduiesc.

Nu mă interesează cum mă cataloghează abstractul „lumea” decât în aceeaşi măsură în care mayaşii erau preocupaţi de urşii polari, dar mă afectează şi roade puternic judecata venind de la relevanţi. Cu cât sunt mai puţini (şi numărul lor scade continuu), cu atât mai relevanţi şi cu atât mai tare judecăţile lor sunt cleşti care-mi rup constant din carne. Da, criticilor, nu mă pot dezbrăca de metafore, cel puţin pe blog. Păstrez cuvintele simple şi mai slabe de sensuri multiple pentru viaţa reală, nu pot să le expun aici cu aceeaşi uşurinţă de vreme ce nu dau nume:)

Bule de viaţă

Ieri m-am revăzut cu un om drag cu care, de-a lungul timpului, am împărţit mai mult decât acelaşi an de naştere. Pentru elucidarea oricăror îndoieli derivând din această afirmaţie, relev faptul că o cunosc pe Ea a lui şi mi-e la fel de dragă, dar doar jumătate de dragă pe cât îmi sunt de dragi împreună.

Între o cafea şi-o limonadă mi-a povestit despre ultimele lor realizări, despre planurile pe care le au şi cam ce urmează să facă într-un viitor semi-apropiat. L-am ascultat cum ascultă copii mici basmele: tăcând, cu respiraţia înceată şi eliberând uşor imaginaţia cât să-mi desenze tot ce auzeam. Cu fascinaţia aceluiaşi copil care se uită cu ochii mari la povestitor. Am admirat simplitatea liniară a planului şi modul corect şi sănătos, după mine, evident, în care gândeşte. E superb să nu te complici, să nu te scarpini la perciunul stâng cu mâna dreaptă. Şi îi foarte respect pentru chestiunea asta.