Povestea I

Îşi priveşte vârfurile bocancilor cum ating zgomotos gheaţa de pe trotuar. Aşa conştientizează propria-i existenţă în prezent, căci privirile îi erau absolut orientate spre momentele în care păşea pe aceeaşi stradă, către aceeaşi destinaţie, dar cu ea. Trecuse un an. Ca vântul scoţian. Rapid şi rece. Ar vrea să găsească sub stratul îngheţat urmele de-atunci şi să calce doar pe ele, să găsească senzaţiile şi bucuria. Îşi adună toate fărâmele de imagini din zona aia temporală. Magazinul de pe stânga, vernisajul expoziţiei de pictură, restaurantul cu cele mai bune murături. Şi se trezeşte zâmbind acrişor căci nu putea zâmbi total.
Ajunge în dreptul galeriei îmbătat de voluptatea zilelor când sufletul ei era cald şi aproape. Intră într-un vis auriu, mulţumit că evenimentul începuse deja şi se poate strecura uşor prin mulţime, fără ca ea
să-i sesizeze prezenţa maxim jubilantă. Venise hotărât să fie indiferent şi să se ţină tare pe poziţii (în ce sens nici el nu ştia, ideea era să pretindă cel puţin nepăsarea faţă de ce-ar fi simţit), dar ochii i s-au umplut de lumină cu viteza luminii la descoperirea ei. Acum zâmbea tâmp cu tot trupul. A zărit-o printre participanţi exact când începuse să vorbească despre cartea pe care o lansa acolo. Era centrul atenţiei tuturor, dar toţi adunaţi nu i-ar putea acorda atâta atenţie cât el, cât merită ea, de fapt. O auzea ca într-o melodie. S-au risipit uşor toate zgomotele de fond, foiala aia continuă încetase. Nu mai rămăseseră decât ei doi şi peisajele spânzurate pe pereţii galeriei. Decupate milimetric din lumea lor ideală, unde şi-ar dori să meargă împreună, unde sunt cascade fantastice, unde e albastru, verde şi linişte. Visarea s-a curmat când l-a sesizat şi Ioana. Il privea uşor mustrător, cu un colţ al buzelor ridicat, dar nu-i ieşea prea bine mustrarea din pricina dragului ce-a invadat-o instant şi simplu. Îi făcea grimase în glumă, nepăsătoare la toţi cei prezenţi care îi analizau fiece gest, nepăsătoare chiar că o va vedea Alin. Totuşi venise cu el aici, nu? Şi el crede că e muza masculină a romanului. N-avea cum să bănuiască influenţa lui George în scriitura Ioanei.

După alte discursuri fără sfârşit şi sens, timp în care li se obstrucţiona culoarul vizual creat printre umeri şi plete, s-a încheiat partea oarecum formală. Acum urmau autografele, dedicaţiile şi discuţiile între 4, 6, 8, 10 ochi cu cei care sorbeau intens cuvintele Ioanei înainte chiar să le rostească. Mulţi erau fascinanţi de personalitatea tinerei romanciere şi vedeau cu imensă claritate în ea viaţa care-i pulsa în scrieri. Vroiau sa rupă din energia ei vitală s-o ducă acasă şi sa-şi trăiască zilele conectaţi la ea. Nu-i făcea imensă plăcere procesul, fapt pentru care s-a decis să amâne puţin, să-i lase pe cititori să-şi mai rumege clişeele înainte să-i adreseze întrebări despre vremea din Rusia, unde curge acţiunea romanului. 

 ~ Va urma ~