Povestea V. Iubeşte-mă

O perdea firavă filtrează lumina becului din faţa balconului şi-o lasă să se prabuşească pe parchet. Îi dă senzaţia c-ar vrea să se obişnuiască în semi-obscur doar pentru a vedea o altă faţă a soarelui. Probabil c-a funcţionat. Camera, cer de dimineaţă de vară, nu e înaltă, are un perete oblic şi e reflectarea sufletului Ioanei: aglomerată. De lucruri, de paradoxuri, de dileme. Plină de cărţi, fişe, foi, manuscrise, inutilităţi mărunte şi de suveniruri din episoadele ei de călatorie, dar niciodată genul pe care le-ai găsi în Souvenir shop. Doar obiecte mici ce-i dădeau aroma colţului unde-a fost: pietre, flori uscate, pene, conuri. La picioarele patului sunt două PC-uri la fel de funcţionale. Doar la unul are starea şi poate să scrie. Celălalt e profanul, utilizat pentru marketing şi internet. Ambele pornite îl fac pe George să se creadă într-o hală producătoare de piese de schimb pentru oameni. Ioana le lăsase aşa cu intenţia de a găsi un fond sonor momentului, dar uitase.

Cuvintele sunt insignifiante pentru magnitudinea clipei. Cu fluturi uriaşi în stomac şi genunchi tremurânzi, cu mintea vârtej de râu în albie mâloasă şi sufletul spânzurat de-o stâncă într-un mare gol, nu găsesc de cuviinţă decât să se privească. Un sărut prelung le ia minţile, dar le-a lăsat tremurul, fluturii, luna şi inimile. Lumea toată s-a prăbuşit, castel de cărţi de joc dărâmat de suflul conexiunii chimice dintre ei. Se poartă stângaci cum încearcă un copil mic să imite adulţii. Zbieretul surd al calculatoarelor a tăcut şi nu se aud decât buzele lor fierbinţi de setea timpului. Mâinile măsoară centimetri pătraţi de trup si textile parcă pentru a putea reproduce ulterior o machetă din memoria simţului tactil. Singura umbră de realitate e un ceas care piuie la oră fixă. George l-ar arunca în hăul vremii. O bucată de creier îi urlă să se oprească. Simţul auditiv i se rupe în fărâme şi nu poate percepe decât respiraţia Ioanei. N-a fost niciodată atent la asta. Nu e conştient dacă o aude sau doar îi simte mângâierea pe piele. Deşi nu ştie dacă are ochii deschişi, îi vede nările mici fremătând la fiecare inspiraţie. Degetele zboară de mai multe ori pe aceeaşi suprafaţă parcă să nu greşească vreo denivelare a machetei.

Ioana e răscolită şi se simte de şaiş’pe ani, timp faţă de care au trecut peste ea sute de ani. Cu emoţii, ezitări uşoare, cu sângele zbătându-se clocotind în vene, cu sute de aripi de libelule în tot trupul. Întrebările i s-au topit în acuitatea arzătoare a stării. Se desprinde uşor de gura lui vie şi e martoră la propriile şoapte:

- Te iubesc.

Ah, cum de i-a scăpat asta? Nu trebuie să ştie, nu poate să audă asta, dar râşniţa din capul lui a fost scoasă din priză. Astfel, întreabă blând, mai mult din pupilele dilatate :

- Cum? Cel mult fizic?

Ioana îl priveşte ca pe un delirant.

- Nu. Ce-ai?

Părul ei miroase a cireşe inimă de porumbel şi la tâmple aduce a dude negre, iar pielea e un amestec ciudat de muguri de brad şi nectarine tari. Cum să n-o iubească el? Şi-acum avea şi o bucăţică de reciprocitate.

Vorbele s-ar fi ars de-aici încolo, dacă Ioana, n-ar fi zis câteva milenii mai târziu, sprijinindu-şi moale capul pe pieptul lui suficient cât să adie a vară:

- Nu vreau să te pierd.

George e un arc comprimat ce se destinde la fiecare nouă întrerupere a liniştii. Nu ştie cum să raspundă cât să nu spargă fragilul absolut concretizat.

- N-ai să ma pierzi, iubita mea!

- Eh, nu. Şi iubit eşti tu!

Corpurile lor au continuat să cânte cea mai frumoasă melodie pe care însă n-au putut-o înregistra. Pare că trebuie performată la infinit ca de fiecare dată să o poată asculta şi să se bucure de ea.

Au adormit cuibăriţi în cel mai odihnitor somn. Nici vise n-au avut căci totul era acolo. Dimineaţă, când George deschide ochii, ea încă miroase a somn, dar se uită la el cu un zâmbet tâmp. Iarăşi orice cuvânt e irelevant. El merge la birou şi caută asta:

Stai pe acelasi drum, iubeşte-mă,
Voi fi un om mai bun, priveşte-mă
Stai pe acelaşi drum şi crede ce-ţi spun acum


Nu, nu te-ndepărta, stai în dreapta mea...