21.09.2014

Îmbrățișarea


Orașul m-a sufocat, acum la propriu. Plămânii mei refuză metri cubi de aer plumbuit, mercurizat& comp. Inspir adânc, dar mă blochez. Creierul se prinde că e ceva în neregulă și aiurează, cum știe el. Deschid gura să trag așa gazul esențial, ultima salvare. Intră mai ușor, dar tot parcă nu vrea să îmi hrănească celulele.
Merg pe străzi de culori care nu-mi aparțin. Mă pierd printre oameni la care nu simt nevoia să mă uit. Trec pe o tablă de șah cu atâția pioni mobili. Și cu mulți nebuni, dar nicio regină. Până când apare.  Ochii ei mă privesc gol. Eu gol, ochii goi. Multă goliciune în preajma ei. Are un trup pe care îl simt conturat între palme, deși nu o ating, n-am mai atins-o de câteva zile. A insistat să ne vedem, iar eu nu voiam să văd nici măcar o oglindă. Mi-a adus un carnet cu foi uscate, mirosind a vechi. Pe copertă scrie caligrafic: iluzii, imagini și țepi. Mă roagă să scriu acolo despre stările astea puturoase, țepoase. Vrea să mă citească. De parcă ea nu știe că eu abia îmi învâț alfabetul.
M-a așteptat luni pe o bancă. Știa că trec pe acolo, dar nu mi-a zis că vine. Eu n-am trecut. S-a dus cuminte acasă, și-a făcut un ceai și a adormit. Cică a visat că plutea pe valuri cu mine. Într-o barcă cu gaură. Voiam să ne salvăm, dar niciunul nu era sigur că poate înota cale lungă. Am decis să mai vâslim o vreme și apoi am stat îmbrățișați pe fundul bărcii, privind cerul și transformările lui. De la albastru, la mov, portocaliu și apoi negru. Stelele se mirau de liniștea noastră în fața destinului. Eu am început să fumez și ea și-a întors privirea. Voiam să o sărut, dar știam că nu-i place cu aromă de tutun, așa că am aruncat țigara și am strâns-o mai tare la piept. Îmi spunea toate astea ca și cum și-ar fi dorit să o țin la fel acum. Mă uitam la ochii ei de o tristețe surdă, dureroasă pentru mine chiar. Ei spun mereu mai mult decât vrea ea. Sper că ai mei n-o lasă totuși să mă citească la fel. A continuat cu trezirea salvatoare, produsă tocmai când începuse multă apă să ajungă la noi. Îmi explică însemnătatea visului: ne paște un pericol și tot ce facem ca să-l înfruntăm, în loc să găsim soluții, e să ne îmbrățisăm pe tăcutelea și să privim stele, valuri sau alte de-astea. Noi nu vorbim, deși flecărim o grămadă. Iar eu caut refugii în altceva. Vezi fumatul. Ca și cum m-ar salva. Dar în fiecare fum expirat îi văd fața rugându-mă să mă las.
Mă apropii de ea știind că trupu-i tânjește după o îmbrățișare. Astea sunt cuvintele noastre. Așa ne spunem atâtea și-atâtea. Ea înțelege tot, eu încă deslușesc la ale ei. Mă cuprinde apăsat, prelung și uneori creierul îmi joacă imagini cum toate organele noastre se îmbrățișează și ele. Plămânul meu stâng bolnav cu plămânul ei drept sănătos, rinichii mei cu rinichii ei, ficatul meu cu ficatul ei și evident, inimile. Cele care bat și răzbat zilnic. Uneori mai tare, mai ales când e celălalt prin preajmă. Mi-era dor de parfumul ei de ierburi aromate. Stăm așa ca-ntr-o sculptură urbană, pe-un trotuar de lângă gară. Ar putea trece ore, zile și nu m-aș desprinde. Nici n-o fac acum. Să vedem care-i primul care nu mai vrea. Parcă facem transfer de cuvinte și de forță. Ea îmi dă putere să trăiesc, eu îi dau putere să mă suporte. De ce?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ai o părere şi-ai vrea s-o expui

Până acum au fost pe aici