Există weekenduri. Există lumină

Există duminici în care te întorci sleit, în cel mai bun sens pe care-l poate căpăta cuvântul. Pentru că ai dat tot și ai primit nesperat. Duminici în care te ciupești un pic de degetul mic părându-ți că ai trăit nu două zile pline, ci cinci.

Există weekenduri care te inspiră, te lovesc cu bine, îți repară aripile și forțele, alimentându-ți venele uscate cu soare proaspăt.

Există nopți senine în care îți vezi steaua (sau stelele :) și o observi (s)clipind pentru tine.

Există zile când se aliniază planetele cât să te bucuri de magia trio-ului perfect: oameni luminoși, locuri colorate și muzici de suflet(e zbuciumate). Zile cu pace, muuuultă pace într-o mare de agitație.

Există momente când, îmbrațișând un copac, primim cele mai simple și naturale răspunsuri.

Există zâmbete care vorbesc mai mult decât cuvintele studiate și există priviri care cântă.

Există weekenduri în care pozele mintale te emoționează mai mult și sunt mai clare decât orice raw-uri sau jpeg-uri ar fi înregistrat aparatul foto. Pixelii din ele sunt ocupați de energii nebănuite, fiecare ascunzând o cantitate de informație transformată în bucurie. Bucuria.

Există cuvinte care pot cuprinde mulțumiri și recunoștință, dar uneori nu sunt suficiente.

Pe o rază străpungând un nor spre apus, soarele mi-a zâmbit ieri. Știe el ceva.

Fluturești

Fluturel şi Fluturica erau un cuplu invidiat. Nu atât prin prisma frumuseţii lor în doi şi individuale întrucât el era elegant, charismatic, inteligent şi capabil, iar ea gingaşă, simpatică şi încântătoare, cât pentru compatibilitatea şi duioşia din relaţia lor. Erau împreună peste tot, luau nectar complementar şi-l împărţeau, se bucurau de soare în aceeaşi poiană şi tot aşa.

A venit o zi când Fluturica a trebuit să plece singură printr-o pădure alăturată până în Poieniţa de lângă Izvor. Fluturel n-a acceptat iniţial, dar s-a resemnat cu gândul că n-o putea însoţi şi că va face el toate treburile comune până la sosirea ei. Doar că deplasările Fluturicăi erau din ce în ce mai dese, ajungând la vreo trei zile consecutiv. Întârzierile, nepermis de mari. Din curiozitate sau poate din întâmplare, Fluturel ajunse în Poieniţa de lângă Izvor. Când se aşeză pe o piatră să-şi odihnească frumoasele aripi portocalii cu bulinţe inegale maro observă cum, fix în stânga, Fluturica lui construia cuib fluturesc, dar nu singură, ci împrreună cu Fluturoiul. Se lăsă pe o parte să vadă mai bine, cu un soi de sadism.

A 2012a VARĂ

A venit vremea să fac restrospectiva verii, așa cum am făcut-o și aici pentru 2011. Se pare că reușesc să mă țin de propria tradiție și că pot dezvălui învățăturile verii ce-a trecut. Cum vara trecută a fost mai mult o teorie și a fost despre cuvinte, 2012 mi-a oferit o vară bestială, ușor mai practică, despre oameni. Oameni noi, oameni vechi, oameni dragi, oameni pe care i-am revăzut după milenii, oameni pe care nu i-am (mai) văzut, oameni pe care invariabil i-am studiat, oameni cu care am avut discuții senzaționale. Normal că ei sau ideea mea despre ei a fost destul de influențată de locuri. Iar vara asta am avut parte de de cele mai multe și mai diverse locuri, în majoritate la altitudine mintală.

Reușesc să rezum învățămintele la niște puncte, liniuțe sau așa, dar nu ajung să rezum încă oamenii la nimic. Pentru că sunt mai complecși decât poate cuprinde o minte. Niște puncte vor avea sintagma ’există oameni’. Mă gândesc să înlocuiesc pe ici pe colo cu termenul ’personaje’ pentru a evita repetiția și poate pentru a le evidenția caracteristica de jucători de roluri. Ca și alte dăți, unele lecții sunt general aplicabile în timp ce altele sunt valabile doar mie. Deci, să vedem cu ce m-am îmbătat de știință în vara lui 2012:

1. să nu cred decât în prezent și în ce îmi oferă el. Da, putem lupta pentru un viitor luminos și ne putem gândi la el în măsura luptei, dar aceasta se duce doar în PREZENT;
2. să nu fac promisiuni înalte și să nu le cred pe-ale altora. Omul este esențialmente imprevizibil, iar circumstanțele esențialmente variabile îl ajută să fie așa. Unele promisiuni pot să nu mai fie valabile în alte împrejurări. Numai un om de o infinită onoare le-ar respecta indiferent de circumstanțe. Ceea ce e admirabil. Însă, când vine vorba de fapte mari, la un timp după, chiar și cel mai om de onoare, ajunge să regrete că a fost așa. Poate doar în adâncul sufletului lui. Toate astea se leagă cu punctul anterior. Nu pot să promit decât prezentul și nu pot să accept promisiuni referitoare la mai mult decât atât. Știu, e posibil să extrapolez prea tare.

Cine-a inventat parcul turistic?

Deci (pentru că este realmente o concluzie) eu iubesc România. Voi striga asta cât voi avea aer în plămâni şi emisferă cenuşie. Da, e posibil ca jumătate din tine să mă urască acum pentru afirmaţie. Totuşi am motive s-o iubesc, dar nu le dezbat. Iar asta se întâmplă după o perioadă de negare a potenţialului autohton urmată de o reîntoarcere către adevărul meu. Am raţiuni să-mi imaginez cum le crăp buza celor care o numesc Românica având un surâs semi-sarcastic şi semidoct lăsând să se înţeleagă că ştiu ei mai bine şi simt ei cum merg treburile. Acum mă şi contrazic cu toţi atotştiutorii care văd de aici fără binoclu, sau cu mină de turist, cum curge mierea-n fluviu la alţii. 

În fine, nu despre subiectul iubirii de ţară voiam să-ţi vorbesc. E vorba de explozia de bucurii pe care mi-o produce un lucru bine făcut de oameni bine intenţionaţi şi bine ancoraţi. Ultima descoperire de genul a fost ceva ce se intitulează Parcul Turistic Poiana.

Vara plinădecuvinte

Odată cu vremea recent absurdă mi s-a terminat şi vara. „Mi” pentru că mi-o arog, fiecare vară e a mea. Nu ştiu cine deţine celelalte anotimpuri, dar verile sunt pentru mine. Chiar dacă pare că pierd proprietatea asupra lor cu fiecare an care trece şi-mi lasă un gust din ce în ce mai searbăd. Nu mă opresc să sper la mai bine. 

Mi-am amintit de tradiţia pe care mi-am creat-o rememorând pe-aici lucrurile pe care le-am învăţat în acest supra-anotimp. Uitându-mă peste post-urile din anii trecuţi îmi pare c-au trecut milenii de când am conştientizat ce-am scris acolo. Habar n-am dacă încă mai ştiu tot.

Weekend-ul trecut

[Am scris pe hârtie rândurile ce urmează când chiar era vorba despre weekend-ul trecut. Acum au mai trecut alte câteva peste mine, dar mă voi referi la bucăţica respectivă de timp tot aşa. Deci,]

În weekend-ul trecut n-am avut semnal la telefon, dar am avut doruri autentice. Unele stinse tocmai prin prisma destinaţiei şi-a călătoriei, altele rămase, filtrate, curăţite puţin de otravă, deşi am senzaţia că sursa otrăvii încă zace în vreun colţ de mine. Credeam c-o să mă simt din nou bătrână, dar au fost zilele când am revenit la 18 ani. Trecuse un deceniu de când n-am mai avut sentimentul, nu vârsta în sine. Am sesizat că nu s-au schimbat multe din refrenul cântecului, doar că la partea cu „visul meu îl trăiesc chiar acum” ar mai fi de făcut retuşuri. Acum trăiesc doar cu imaginea visului şi culeg răbdarea pentru până la el. Cu toate riscurile, cu toate pietrele, cu toate. 

Acum. Aici. Armonie

Sunt aici -------------------------------------------------------->

E liber la invidie, dacă vă ajută cu ceva, dar s-o ştiu şi eu. Pe invidie, adică ;-)

 

M-am lungit pe mal uitându-mă palpabil la albastru. E şi ceva alb în structuri confuze, difuze, aruncate aiurea şi dătătoare de imaginaţii în multiple forme. Soarele îşi trăieşte ultimele clipe ale zilei de azi pe-o coamă de deal.

Ca-ntr-o meditaţie regulamentară, am lăsat fiecare parte a corpului să expire şi să inspire. Îmi simt inima pulsând şi sângele bătând prin vene. Am conştiinţa tuturor măruntaielor şi emoţiile fiecărui milimetru pătrat de epidermă. Se uită pădurea la mine cu ochiul dintr-o poiană arsă, iar copacii se înnegresc de întuneric în timp ce dansează moale armonia unei adieri. Dacă n-ar fi aşa bine şi cald unde stau, m-aş mişca în ritmul lor. Rămân aici o vreme să mai încarc din descărcate. Se colorează orizontul în timp ce apa lacului şi-a înmuiat, de asemenea, nişte portocaliu pe după conturul ce se oglindise când încă era lumină.

Pentru că e chiar aşa şi n-o pot spune mai concis de atât, îmi permit să-nchei la fel cum sfârşeam compunerile de la ciclul primar până când domnul învăţător ne-a rugat (da, cam toată clasa suferea de clişeu) să schimbăm metoda:

Ce frumoasă e lumea în care trăim!

În clipa de faţă, după meditaţiile regulamentare şi ne, îmi doresc un singur lucru: să am mereu ochi să văd asta şi să inventez nişte ochelari pe care să-i folosesc atunci când nu mai pot. Când nu mai pot a vedea frumuseţea lumii, adică. Neputinţa generală nu se vindecă aşa uşor. 

Să plouă cu ochi conştienţi, zic:-)

Azi noapte

Azi noapte am fost în acelaşi loc unde-mi doresc să fiu de când m-am inventat. Şi pe care n-am apucat să-l aprofundez, deşi ajung acolo în fiecare noapte. Şi ziua deseori.

Azi noapte mi-am lăsat cerceii pe colţul biroului tău. Zâmbind. Ca atunci. Angoasele le-am aruncat pe fereastră, să cadă dracului în întuneric şi să se spargă.

Azi noapte m-am cuibărit la tine şi nu ne era frică de nimic. Mie pentru că aveam locul din braţele tale, ţie pentru că eram şi-aveam de gând să rămân. 

Azi noapte s-a auzit un ecou din chitară.
Azi noapte îţi străluceau ochii.

Azi noapte mă topeam de bine.

Azi noapte mi-ai spus.

Azi noapte era pace.

Vreau să existe azi noapte.

Dar azi noapte e fum. Acum.

Din puf şi sâmbure - praf şi pulbere

Am puf de dat şi-un sâmbure esenţial. Mă bate ploaia nestingherită şi mă scutură vântul luându-mi fărâme de puf. Parcă n-ar şti că-mi distruge protecţia. Şi vreau să pastrez puful pentru cineva care-i va aprecia atingerea, nu pentru locuri disparate şi moarte unde îl poate purta un vânt cu aromă de sălcii pletoase în bălţi puturoase la miezul zilei toride a miezului de vară.

S-au adunat norii din cromatica albastrului cu gri închis aberdonian şi muşcă neprietenos dealurile din nordul livezii. Mai la est au coborât pe-o vale şi au înghiţit până şi copaci în amalgamul lor de culori reci. Mi-am făcut culcuş în nişte iarbă tunsă ieri. E aşa proaspătă vara. Şi de un verde aproape comestibil încât îmi vine s-o gust şi să mă hrănesc doar cu ea. Până când mi-oi face curaj, voi locui doar în verde.Vine-o furtună care parcă nu mă lasă să respir. Eh, şi-aşa nu mai sunt conectată la mlădiţa ce mi-a dat viaţă. Acum mi-au tăiat legatura şi mă zbat în lume. Rostogolire fără sens până mă găseşte şi mă ia acasă. Măcar să rămân la fel de rumenă şi să nu-mi crească riduri aşa repede. Măcar să-i pot oferi, înainte să putrezesc, din gustul meu acrişor-înţepător. Din câteva guri m-ar da gata că-s moderată la dimensiuni. Sau poate nu m-ar vrea că nu-s cea mai apetisantă care-i face cu ochiul la momentul potrivit. Da, poate fi doar o chestiune de sincronizare. Hm, nu, trebuie să mă afle pe mine.

Ah, tocmai a fulgerat. Să nu vină cu pietre c-or să mă zdrobească... Şi nu mă va mai găsi.

Oricum, înainte să rupă din mine aş vrea să mă ţină în palme, să mă adulmece cu răbdare infinită pe toată sfera imperfectă ce sunt, să se uite bine, frumos şi blând la mine ca să-şi amintească voluputuos imaginea, forma şi esenţa celei mai savuroase piersici.

Bule de viaţă

Ieri m-am revăzut cu un om drag cu care, de-a lungul timpului, am împărţit mai mult decât acelaşi an de naştere. Pentru elucidarea oricăror îndoieli derivând din această afirmaţie, relev faptul că o cunosc pe Ea a lui şi mi-e la fel de dragă, dar doar jumătate de dragă pe cât îmi sunt de dragi împreună.

Între o cafea şi-o limonadă mi-a povestit despre ultimele lor realizări, despre planurile pe care le au şi cam ce urmează să facă într-un viitor semi-apropiat. L-am ascultat cum ascultă copii mici basmele: tăcând, cu respiraţia înceată şi eliberând uşor imaginaţia cât să-mi desenze tot ce auzeam. Cu fascinaţia aceluiaşi copil care se uită cu ochii mari la povestitor. Am admirat simplitatea liniară a planului şi modul corect şi sănătos, după mine, evident, în care gândeşte. E superb să nu te complici, să nu te scarpini la perciunul stâng cu mâna dreaptă. Şi îi foarte respect pentru chestiunea asta.

Invitaţie la răcorit şi clătit ochii - Islanda din gheaţă şi cenuşă

Ce veţi vedea mai jos ar trebui să fie un comunicat de presă. Nu e unul standard că nu-mi plac aşa. Pentru obiecţii, întrebări, înscrieri, invitaţii personalizate, răutăţi, apăsaţi butonul de comentarii şi promit să vă răspund. Aşadar,

                                                                                

Dacă în Islanda rezultatul erupţiei este cenuşă şi paralizarea traficului aerian, Islanda – din gheaţă şi cenuşă promite doar erupţii cu frumos şi nicio paralizie. Poate doar o uşoară blocare în faţa fiecărui exponat. Ah, şi gheizere de emoţii pozitive.

Promitem că nicio placă tectonică nu se va deplasa vineri, 1 iulie, începând cu ora 17:00, pe tot parcursul vernisajului, dar nu garantăm că nu veţi fi mişcaţi măcar puţin de artă la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. N-o să vă spunem ce puteţi vedea întrucât cuvintele limitează, iar fotografiile vorbesc.

Mai mult, nu trebuie să fii critic de artă ca să apreciezi frumosul. Nici fotograf, maşinist, scriitor, miner, blogger sau manichiuristă. Deci, fie că te încadrezi în enumerare, fie că nu, te aşteptăm pe 1 iulie, ora 17:00. Sau până pe 17 iulie, în acelaşi loc: Muzeul Naţional al Ţăranului Român, sala Acvariu. Deci,

·         Islanda – din gheaţă şi cenuşă,

·         expoziţie de fotografie

·         marca Ducu Gheorghiescu (www.photoducu.ro) şi Adi Smădu.

Partener principal: Muzeul Naţional al Ţăranului Român .

Ne-au fost parteneri în expediţie şi au rămas cu noi şi pentru această expoziţie: myposter.ro,  dualmind.ro, azero.ro, FotografulTau.ro .

Parteneri media: Şapte seri, 4arte.ro, news20.ro, 9pm.ro, vernisaje.com, Romania Pozitivă,  Calendar Evenimente, Stud-life, cameraobscura.ro.

Bujori, dimineaţă, verde, nostalgie de-o vară

M-a ajuns o vară, dar nu ştiu dacă e VARA. Încerc s-o adun, caut gândurile pozitive ce-ar îndrepta-o spre mine şi măresc astfel numărul de zâmbete pe minutul pătrat (sau rotund, după preferinţe şi starea zâmbicioasă). Asta pentru că orice număr pozitiv cic-ar fi mai mare ca zero. Pentru mine vara e atunci când inima mi s-ar rostogoli pe o pajişte la înălţime, când energia-mi pică din energia universală, iar lumina îmi deschide ochii peste orizonturi. Vara mea nu coincide cu a lor. A celor care i-au măsurat fix trei luni. Adică le-ar include, dar s-ar mai lungi la mine-n suflet şi-n stânga şi-n dreapta (calendarului). Buuuuun, îmi fac o adunare a incantaţiilor, le prezint într-un dans fără buric şi sper la cei 3 V realizaţi instant: Vară, Verde şi Voluptate. Deeeeci,

Îmi plac bujorii şi dimineţile. Mai ales cele cu zâmbet tâmp. Incredibil de magnifice dacă's şi uşor deasupra norilor. Da, da, la propriu.

Ador căldura cu atât mai mult cu cât vine din interior. Şi-o miros de departe.

Verdele ierbii, al pădurii şi-al liniştii plus turcoazul ceresc sunt cele mai geniale culori pictate in peisajul meu. Şi l-aş lăsa pe termen lung atât de nud cât vine verde cu albastru. Iar copii rezultaţi din combinaţia asta sunt cei mai frumoşi şi deştepţi. Garantez cu mâna pe exemple concrete:).

Sunt un corp care se încarcă de la energia regenerabilă a Soarelui (cât de eco, enorm de biooooo). Încărcarea presupune energie proprie şi bucurie dobândită. Şi se încarcă aşa de bine încât i-aş da Soarelui un deget să-mi ia toată mâna pentru solstiţii continue.

Admir liniştea cimitirelor, dar o prefer pe aia vie împărţită la propriu şi figurat.

Iarba proaspăt tăiată (nu de-aia de gazon, dom’le, tre’be să aibă flori prin ea-otavă, mirişte etc.) şi fânul îmi năvălesc copilăria-n prezent. Şi ce-aş mai mânca o supă de dovlecel cum făcea (ma)Maia, ah. Încă n-am aflat de ce apa cea mai plată şi mai potolitoare a setii se numeşte sălcie. O fi ceva cu sălciile? Din alea jur că n-am gustat.

Mă topesc mirosul de tei şi aroma lui, coajă de piersic după furtună. Nu neapărat în această ordine, nu neapărat cumulativ.

Serile de vară sunt o metaforă a eternităţii. Mai ales ascultând brotăceii de pe vale şi, când li s-a oprit armonia, condimentând cu muzica lui. Care-mi face pielea de găină (că aşa-i vorba, nu există nicio zicere cu piele de viţică, deşi, după unii, ar fi echivalente). Care vale? Culmea, se află-ntr-un oraş, dar nu e trecută în ghidurile turistice.

Şi, cum tacticile motivaţionale afişează un clişeu nu neapărat ordinar conform căruia fericirea e mai mult despre cale decât despre destinaţie, mă-ntreb inocent dacă nu cumva am ratat indicatorul.

Hm, deci unde am rămas?