Vara plinădecuvinte

Odată cu vremea recent absurdă mi s-a terminat şi vara. „Mi” pentru că mi-o arog, fiecare vară e a mea. Nu ştiu cine deţine celelalte anotimpuri, dar verile sunt pentru mine. Chiar dacă pare că pierd proprietatea asupra lor cu fiecare an care trece şi-mi lasă un gust din ce în ce mai searbăd. Nu mă opresc să sper la mai bine. 

Mi-am amintit de tradiţia pe care mi-am creat-o rememorând pe-aici lucrurile pe care le-am învăţat în acest supra-anotimp. Uitându-mă peste post-urile din anii trecuţi îmi pare c-au trecut milenii de când am conştientizat ce-am scris acolo. Habar n-am dacă încă mai ştiu tot.

Ei bine, vara încheiată a fost mai mult despre cuvinte decât despre orice altceva, chiar şi decât despre suflet, deşi poartă în el cuvintele scrijelite. Cuvinte scrise, vreo 10.000 dintr-o dată, cuvinte de învăţat, cuvinte de auzit, de spus şi de citit. Iar aceste ultime trei categorii sunt cele mai grele, la care-mi pare că pic testul de fiecare dată. Testul cu mine şi cu reacţiile mele. Îmi place să mă gândesc că iau sub nota de trecere doar când e vorba să nu pot măsura în cuvinte spuse în locul şi momentul bucuria ce-mi inundă fiecare moleculă, dar asta s-a întâmplat prea rar şi prea puţin. Uneori am avut răgazul, răbdarea şi putinţa să colorez ulterior în cuvinte sărace bucuria, câteodată aşa aproape de-o fericire. Doar uneori. Există şi bucurii care n-au mai avut glas după consumarea lor. Iar motivele cad tot din banalele cuvinte. Mi-au lipsit curajul şi putinţa să exprim cuvintele mele în faţa altor cuvinte. Un cerc mai mult vicios decât lexical pe care însă mi-am promis să nu-l mai las a se întâmpla. Ce spun aici intră la categoria lucruri învăţate, căci în intervalul de care vorbesc am fost instruită cu preponderenţă în lucruri despre mine având astfel prea mare greutate în vreo aplicare către alţii. Aşadar, n-o să înşirui ce-am aflat despre mine şi viaţa mea. Rămân la împărtăşirea înţelepciunii ce poate fi general valabilă. Împărtăşirea, că-nţelepciunea mea, mică şi nelistată la bursa de valori, nu e valabilă şi altora.

Deci,

1. Mi s-a reafirmat, recalculat şi scris mare cu litere colorate în faţa viziunii proprii că fuga nu face problema să dispară, că distanţa nu descâlceşte, iar kilometrii nu spală. Doar că pauzele, chiar şi alea din gândit şi luciditate, pot să schimbe lentilele vechilor ochelari. Sper că nu de cal, nu de alta, dar ăia n-au lentile.

2. Am constatat că oricât de greu, lene, lehamite ne e să ştergem (praf şi altele) şi să aruncăm (lucruri nefolositoare şi altele), după ordine şi curăţenie, sufletul chiar se simte mai bine. Cuvintele ce-au fost scrijelite pe el ori s-au dus, ori s-au filtrat Chiar dacă progresul e infinit de mic raportat la satisfacţia pe care ne-am imaginat-o rezultând din ordinea produsă de divinitate, univers sau alţii. Eu vreau să fac câte-un pic poate în fiecare zi începând din prima zi din restul vieţii mele, adică azi. Şi vreau să-mi pese mai puţin spre deloc de fiecare lucru scos definitiv din uzul sufletului meu, de fiecare moment pe care încerc să-l şterg, de fiecare cuvânt contrazis.

3. Am aflat ceva de maximă importanţă ce aş vrea să-mi amintesc la fel de în fiecare zi: dramele sunt doar în mintea noastră. Aşa că de noi depinde cum şi cu cine (le) trăim. Mă pregătesc să-mi fac un afiş cu treaba asta. Ceva comenzi? :D 

Te salut, am plecat să şterg, rup, scutur, spăl, arunc. Şi să-mi calculez recompensa în postere. 

Adăugat ulterior: în anii trecuţi îmi îndemnam bruma de cititori să-mi spună la ce puncte se încadrează.  Nu neapărat pe blog. Acum mă rup de partea asta din tradiţie. Dar, dacă insişti, pot să te ascult. :)