Tura asta e din 2015, septembrie. Scriitura tot cam de-atunci. Am ajustat doar
ici-colo. Să rămână în toamna trecută.
Mi s-a făcut poftă să scriu. Teribilă. Dar nu
ficțiune. Ceea ce trăiesc acum e mai puternic decât orice aș fi putut inventa.
Așa că va fi relatare.
Plec seara să zbor pe două roți. Șoseaua e dreaptă-dreaptă. Exclusiv din
punctul de vedere al traiectoriei pentru că, fără atenție sporită, am mari
șanse la șanț. După câțiva kilometri
lejeri, depășim un biciclist afumat care făcea labirinturi. Sau încerca să iasă
dintr-unul. Nu cel din mintea lui. La încă vreo sută de metri ne depășește un
altul cu o semi-cursieră. Mă uit cu stupoare la Alexandra vrând să ghicesc dacă
și ea e surprinsă de îndrăzneală. Da. Nici noi nu eram melcișori. Pe la căminul
de la Capul Dealului niște tineri comentează ceva cu mămăligă, probabil de la
tricoul meu Mămăliga Warriors.
- Cred
că vor mămăligă, mă avânt eu.
- Daaaa,
direct de la tine de pe piept, mă încurajează Alexandra.
Nu ne terminasem porția de hlizeală când vedem
biciclistul nr. 2 aplaudând la trecerea noastră. Triumfal. Regal. Suntem
prințese pe două roți. I-am zis că aplauzele le merită el pentru rapiditate.
N-am auzit replica, dar părea simpatic. Nici urmă de libidoșenie în
manifestări. Mai rar.
Virăm la stânga de unde începe zona rurală, deși suntem
cu totul în municipiu. A pătruns toamna pe toate străzile. Au aroma ei
impregnată, întreruptă doar de venirea vacilor de la islaz. Cu aroma specifică
și-n formele consecvente pe asfalt. Unele ni se lipesc inevitabil de
cauciucuri. Continuăm printre oameni și vaci, vii, copii cu triciclete, miros
de fructe, struguri și fum. Se termină asfaltul, ajungem la drumul cu
circulație închisă, teoretic. Înaintăm până la o proprietate îngrădită ce are
stupi din lemn nou pe care l-aș fi adulmecat. M-am abținut.
Apicultorul era pe lângă rulotă.
- Bună
seara! Aveți albine?
- Bună!
Daaa, sunt câteva.
- Și
sunt simpatice?
- Depinde
din ce parte privești. De la voi, dincolo de gard, sunt, da. De la mine, nu
prea. Oricum, mai simpatice sunteți voi cum urcați pe lângă biciclete.
Muhahahaaa, ne dat de gol. Spiritual apicultor.
Livada din dreapta pare părăsită. Probabil nu lezăm pe
nimeni dacă ne înfruptăm din două-trei-patru-cinci prune care ne așteaptă
aglomerate pe ramuri. Savurăm admirând
pădurile. Una-n stânga, una-n dreapta, una-n față, peste vale. Binecuvântat
loc. Alexandra remarcă ușoara schimbare de colorit. Eu remarc frigul. Dați-mi vara-napoi! Cerul
trimite o lumină gălbuie spre zări. Avem un ochi de soare aproape de apusul căruia
i-au pus norii baricadă. Ne prind niște idei raționale legate de lăsarea
întunericului tocmai când agreăm ce loc frumos de uitat la stele, boală de care
suferim amândouă. Mda.
Drumurile din livezi se întâlnesc cu cele de la baza
pădurii, continuăm pe undeva, ajungem la intersecții, decidem. Ne oprim doar
când surprinderea a doi ochișori maronii fix ca-n carte e mai mare decât a
noastră. În felul ei, căprioara ne întreabă ce căutăm pe acolo. Ne blocăm și
noi cu răspunsul între dinți. Pleacă în salturile specifice, zici că sare
câte-un foc la fiecare ”pas”. Țop, apare și puiul având, la rândul lui,
nelămuriri. În lipsa reacțiilor noastre, ne studiază, apoi țop-țop ori doi și
intră în profunzimile locului. Bun. Siderate, reîncepem pedalarea. Frumoase
căprioare are Argeșul. Altă intersecție și indicator cu ”pășunatul interzis în
livezi”. Ajungem fix la locul pe care-l căutam, dar la care eu venisem mai
demult pe o altă variantă. Imediat ce dăm de luminiș, apare asta (Copyright Alexandra):
Cu remarcile referitoare la calitatea lentilei, mult mai
slabă față de ochiul uman. Dar putem extrapola. Făgărașul demn, releul și
restul de pixeli. Pauză de admirat. Expiră, inspiră, expiră, inspiră. Cele mai
frumoase dealuri, cea mai cea împărăție. Deja coborâtul pe lângă bicicletă (copitele
vacilor lasă urme de nepedalat pe alocuri) și frigul de apoi nu au mai contat.
Am fost, am văzut, am simțit, ne-am încărcat.
Mulțumim, Univers cu dimensiuni, culori și energie.
