Scrisoare către tine, tinere.

 Mă adresez ție, celui sau celei cu care am fost colegă în școala generală. Sau poate ne-am intersectat pe culoarele liceului, poate am fost la o petrecere studențească împreună ori ne-am întâlnit în vreun proiect de voluntariat. Poate avem prieteni comuni pe facebook sau poate am dat like aceluiași filmuleț. Esențial e că avem ceva în comun, dincolo de intervalul de vârstă. Niciunul dintre noi nu a învățat exact la școală cum e cu politica, ce face stânga, ce vrea dreapta. Am prins din mers. Eh, știu că te-ai săturat, că ești sufocat de politică. Te înțeleg. Nu mai vrei, e deja prea mult, atâtea știri, atâtea dezbateri, o mocirlă care ne înghite pe toți. Te gândești să emigrezi sau poate, sătul de birocrația românească, locuiești deja în altă țară știind că acolo ai parte de o viață mai bună. Dar ai încă nostalgii după patria ta. Îi urmărești totuși mersul.

Situația e că nu trăim în anarhie, ci într-un sistem, așa precar organizat cum e el. Și avem datoria, da, datoria, să punem umărul la organizarea asta ca să o scoatem din lipsuri. Nu e doar în sarcina celor ce ne conduc. Pe bune. A crede așa ceva e dovadă de cruntă limitare. Pe lângă efortul pe care cred că trebuie să-l depunem individual prin a ne face treaba cum trebuie, când trebuie și fără șmecherii inutile, românisme urâte, e necesar să decidem ce facem cu țara asta. Cui o dăm, dar mai ales de ce? Și cât vrem să mai fie încă al nostru. Trebuie să decidem pentru că democrația, așa șchiopătândă cum e ea, cere ca noi să dictăm direcția. Tu, eu, ea, el, ei, ele. Chiar noi. Ți se pare aberant, zici ca poate n-ai tu nicio influență, că zarurile sunt aruncate sau mai știu eu ce argument cu lehamite ai. Dar lucrurile mari se fac din bucăți mici. Întotdeauna.

Eu nu-ți voi spune cu cine să votezi, nici măcar nu-ți dezvălui cine e cel pe care îl aleg dintre cei doi. Nu. Și-așa mi-e ciudat să scriu un astfel de post pe un blog care e una din gurile de aer ale cotidianului asfixiant. E fix treaba ta pe cine simpatizezi și cui îi acorzi încredere. Vreau doar să te rog insistent să ieși din casă/carapace și să mergi la vot. Să ajungi mai devreme de unde vei fi plecat duminică pentru a intra într-o secție de votare să pui ștampila. Și să o pui pe unul dintre candidați, nu să scrii diverse imprecații pe buletinul de vot. Ți se pare că e mai nimerit să îți anulezi votul? Te simți cu o clasă mai sus decât restul făcând asta? Află că nu ești. Ba dimpotrivă. E ca și cum ai defeca pe viitorul tuturor în Piața Universității, doar că aici o faci singur într-o cabină de votare unde nu te vede nimeni și-ți permiți lașitatea. Ia să-i văd eu strigând la ieșirea din urnă că ei au anulat buletinul. Ce câștigi? Dar conștiința ta ce zice? E mulțumită că alegi să ignori în ce direcție va merge țara pentru următorii aproximativ 10 ani deși te-ai dus până la secția de votare? (Da, știu că mandatul are doar 5, dar experiența ne arată ca vor fi cam două, adică 10). A mea n-ar fi deloc liniștită. Mai ales că votul ăla s-ar duce, pe alte căi, la unul sau la altul. De ce să nu fiu eu cea care hotărăște ce face cu el?

E simplu, chiar dacă nu-ți place fața vreunuia dintre ei. Sunt doi poli opuși. Unul în stânga, cu o anume orientare, unul în dreapta, cu o anume viziune. Fiecare a dovedit ceva ce a făcut. Cum anume, judecă tu, doar de-aia ai cap. Unul în peste 2 ani de guvernare, altul în 14 ani de administrație locală. Vezi și compară. Sau pune în ciur și alege. Internetul e fabulos pentru informare. Ai acces la postările lor, ale oamenilor lor, ale neutrilor, vezi filmulețe cu ei live, vezi analize economice explicate inclusiv pentru ne-economiști. Știi cum și-a lansat fiecare candidatura? Cred că și asta spune ceva despre fiecare. Digi24 a făcut niște documentare foarte interesante pe care le găsești aici. Fă-ți timp să te informezi, nu o servi pe aia cu n-am eu timp de așa ceva. La rândul tău, nu mai crezi când primești asemenea replici. Treci dincolo de măști, de încercările diverse și disperate de manipulare, de populism, de ironiile inutile. Știu că ai o conștiință, sătulă și ea, e-adevărat. Dar ai și o voce înăuntrul tău care, dacă n-ar fi sufocată, ți-ar spune lucid că e timpul să decizi pentru țara ta și cum anume. Las-o să vorbească. Apoi imaginează-ți următorul scenariu: Peste câțiva ani, copilul tău va studia istorie. Grație unui profesor entuziast, află că România era într-un impas extraordinar la finele lui 2014. Și că România a ales. Urmare a alegerii, România se află într-o anume etapă. Profesorul le va fi povestit copiilor cam cum era situația politică, ce se întâmpla, ce fierbere era peste tot și le va fi expus și scenarii referitoare la cum ar fi fost invers. Școlarul ștrengar, care tocmai învață să ia hotărâri pentru el, curios cum reacționau ai lui când trebuiau să decidă soarta țării și doritor să vadă de care parte a baricadei te situai și cum ai contribuit la dezvoltarea ulterioară a țării, te întreabă naiv, sclipind în ochi, cu ce-ai votat tu atunci. Te vei uita la el lung și tâmp spunându-i că ți s-a părut de rahat să ieși din casă într-o duminică de noiembrie ca să votezi unul în care nu crezi sau unul de care ți s-a luat. Că ai preferat să ieși la bere după ce te vei fi odihnit bine pentru a mai face față unei săptămâni în care trăiai ca să muncești și nu invers. Ei, cum se uită băiatul tău la tine acum? Ce ochi are fata ta?

Vorba lor, daca nici înaintașii nu se prezentau în momentele de cumpănă, în ce limbă te mai ... în el de vot?

Later edit:
Mai am un exercițiu de imaginație: lucrezi într-o companie românească având 22 salariați, tu fiind printre cei 18 care fac parte dintr-un comitet decizional. Acesta are de ales referitor la mersul companiei începând de mâine, inclusiv la creșterea veniturilor. Ți se pare corect contextul în care locul tău de muncă să fie dirijat de ceea ce au exprimat 9 dintre cei 18? Pentru că doar 9 se duc până în sala de ședințe în ziua cu pricina? Nici mie :)

Amânările

În dimineața asta vreau să amân. Respirația. Viața. Dimineața cu totul, de fapt. Să amân trezitul, îmbrăcatul. Să-l rog pe Soare, ce-a ajuns să-mi lumineze fruntea, să mai stea puțin. Să se oprească Pământul din rotație. Hai, fie, și din revoluție. Să întârzie orele de dragul unei leneveli post-trezire. Vreau să amân întâlnirea cu ochii din oglindă. În semi-adormire, pot gândi astea. Sunt atâtea de amânat. Azi, nu mai mult. Acum, nu mai târziu.

Totuși, patul nu mai e așa confortabil și pare să-mi zdobească un os la șold, așa cum stau, pe-o parte. Simt o greutate pe gât și mici șiroaie de apă pe pielea din jurul ei. Cu ochii din nou închiși, dădeam curs acestei rugăciuni, dar universul mi-a poruncit să-i deschid. Iată-te buimac, somnoros, cum te uiți la neliniștea mea. Lași mai jos brațul ce-mi apăsa clavicula și mă tragi spre tine. Poate mișcarea asta să mă calmeze că nu am nimic de făcut azi, așa că nu-i nevoie să amân nimic. Totul e aici și acum. M-ai citit. La demers te ajută valurile mării care-și vede impasibiliă de treabă la vreo cinci-șase metri de noi. Da, osul șoldului meu protesta de la izopren. Ce bine că ești. Ce mirare că suntem aici.

Cu mutra ștrengară și ochii zâmbind întredeschiși, îmi fredonezi ”vreau să ma trezesc din somn într-un pat de femeie frumoasă”. Hei, n-o fi ăsta pat, dar ce-ai cu femeia? Miroase tare a zori, a sare și cumva a noi. De ce-am vrea și aromă de măr? Încă nu ne-a sosit toamna. Ca răspuns la protestul din ochi, găsești de cuviință să-ți lipești buzele de umărul meu dezgolit și să stai așa preț de 13 clipiri, invitând la leneveală. Procesând totul, îmi permit să zâmbesc imens cu recunoștință. Suntem. Avem soare, aer și apă. Bine, și nisipul enervant, dar e neglijabil în mulțimea de voluptăți. Mă iei acum de mână, probabil pentru că m-ai citit din nou și îți exprimi, la rându-ți, bucuria. Dacă nu punem la socoteală ritmicitatea spumoasă a valurilor, e liniște. Dar și asta face parte din netulburare. Deschid fermoarul cortului și, evident, turcoazul infinit mă cheamă. Mă întorc către tine. Din nou, ai înțeles. Alergăm prin gânduri către valuri. Înlocuim dușul de dimineață cu răcoarea sărată. Azi sunt fericită. Azi nu mai vreau să amân nimic. Azi mă îmbrac în fluturi.

Fără liste

Nu-mi amintesc să-mi fi propus lucruri de genul „de luni scot murăturile din viaţa mea”, „de mâine mă abţin de la piersici” sau „de pe 1 voi gândi mai puţin”. Îmi pare că cel mai bun moment pentru planuri îndrăzneţ-schimbătoare este acum. De ce-aş amâna până peste 3 zile şi v ore? Ca să mă bucur de respectivul viciu cât moare încet în comportamentul meu? În fine. Probabil că acum a fost uneori momentul potrivit de vreme ce, chiar sub impulsul foarte impulsiv de la momentul r, situaţia fusese intens analizată şi dezbătută de gemenii interni rămaşi în pronunţare. Trebuia să fi existat un clic declanşator care să ma inspire în a spune cu graţie violentă stop. A mers o perioadă, cred. Pentru că nu se rezuma la vicii, ci la comportamente prin viaţă care erau influenţate şi de personajele faţă de care-mi făceam respectivele promisiuni.

Adăugaţi o legendă

Poate că din cauza improbabilităţii rezultatului şi lipsei de vicii general acceptate (ale mele sunt mai grave şi mai bolnave decât fumatul şi celelalte) doar anul trecut m-am jucat cu listuţă de dorinţe pe 2011. Eşec! Eşec major! Mi-au ieşit prea puţine, adică unele din cele câteva ce ţineau strict de persoana mea, restul fiind năzuinţe pe care universul ar fi trebuit să le pună la cale în calea mea. Bineînţeles, cu propria-mi contribuţie inclusă, dar era nevoie de un praf de magie universală. Acum, mă abţin de la a face liste şi reiterări. Sper totuşi să nu fie cazul să fiu de acord cu ceea ce scria un bătrân de la un azil pe panoul cu gânduri şi dorinţe de Crăciun, alături de concretele visuri de călătorie, sănătate, vizite mai dese etc: „Doresc să nu-mi mai doresc.” Există momente când mă aflu între aceleaşi ghilimele, dar mă lupt cu mintea-mi să înlătur această otravă. A nu-ţi mai dori e echivalent cu a muri sufleteşte şi, chiar dacă sunt zile cu administrare de doze de moarte sufletească lentă, mă încăpăţânez să găsesc caut motive pentru reversul acestei morţi.

Aşadar, pentru 2012 îmi doresc rezumat într-o singură năzuinţă, aşa cum mai multe drumuri duc la acelaşi acolo. Diferenţa dintre ele este de timp, de viteza cu care poţi să le parcurgi având în vedere starea diferită a drumului, de peisajul de pe margini şi din faţă, de energia emanată de locurile de trecut prin şi, eventual, de cine te-nsoţeşte. Cu riscul de a repeta o concluzie dintr-un post anterior, dar cu o convingere că repetarea înseamnă determinare crescândă, vreau ca 2012 să fie cel mai voluptuos an al existenţei mele, sau, cum spunea o blondă care gândeşte, sfârşitul lumii pe care am ştiut-o până acum. Va fi! Asta subsumează zeci sute de dorinţe mai mici, împărţite pe variantele-drumuri cu acelaşi sens şi scop, pe care nu îndraznesc totuşi să le mai adun. Ştiu doar că trebuie să-mi strâng forţa disipată prin cotloane de 2011, să zic da atunci când am spus nu şi viceversa dacă e cazul, plus altele şi altele spre acolo, unde mă aflu eu în variantă îmbunătăţită, cu zâmbete, entuziasm şi upgrade la realitate.

Tu, da, da, tu ce-ai vrea să se petreacă până la sfârşitul anului viitor?
Foto 1.

Cum stăm cu moartea?

În ultimul timp m-am gândit mai mult la moarte. Nu pentru că ar fi fost cazul, ci doar pentru că am avut timp să reflectez şi să filosofez cu cealaltă parte din interior. Am stat la un ceai cu mine însămi să ascult ultimele dume. Trecuseră nişte fluvii peste noi (mine+eu, se-nţelege) şi n-am apucat de-atunci să mai gust sinceritatea debordantă. În plus, am citit ceva articolaşe cu regretele oamenilor pe patul de moarte. La propriu, căci se fundamentau pe observaţiile făcute de o infirmieră referitor la pacienţii pe care i-a îngrijit. Bine, trebuie privit dincolo de uşoara dulcegărie transmisă. Subconştientul şi-a făcut treaba şi iminenţa morţii se tot punea în discuţie. Iar, dinainte să moară nenea Jobs, aveam deschis în browser discursul lui de la Standford, dar am tot amânat. Astăzi l-am ascultat de două ori. Ca să fiu sigură atât că-l înţeleg corect cât şi că subconştientul şi conştientul vor reţine câteva din lucrurile pe care le spune înţeleptul. Mi s-a părut fabuloasă ideea conform căreia mândria, frica de eşec sau de ruşine pier dacă te raportezi la moarte. Deşi mai e cale lungă până când aş putea acţiona având asta în cap. Ei, şi dacă mor mâine n-aş îndrăzni? Ei, şi dacă mor în secunda următoare nu aş spune ce cred şi face mai mult ce vreau? Oricum, nu sunt încorsetată de ce-ar spune “lumea” sau de ceea ce “se face” sau nu, dar tot am un grad de auto-limitare pe care perspectiva sfârşitului l-ar elimina. Dar (mi-)ar folosi?

De printre ploi

Ploaia e un fenomen admirabil şi contrastant: necesară, dar nedorită, continuă în manifestare, dar discontinuă în apariţii. Spuneam cândva despre cât de mult îmi plac furtunile şi ploile furtunoase. Acum sunt pe cale să apreciez puţin, dar puţin de tot, şi ploile celelalte. Exterioare, căci pe-alea interioare ştiu ca nu le voi suporta vreodată, deşi le simt pe şi sub piele, în vene şi membre. E fascinant cum pică aproape cu toate râurile lumii, cum curge apa dulce din nişte forme pe care nu le-am putea atinge cu mâna nici dacă am fi la înălţimea lor. Pentru c-am trăit mult cu, nu printre, nori, acum îi admir şi pe ei mai mult ca-nainte.  Când n-ai ce să vezi deasupra ta în sens albastru, tot ţinteşti în sus, orice nuanţă ar avea. Mă trezesc holbându-mă la cer, timp de expunere mare în termen de fotografii mintale, doar pentru forma şi diversitatea de culori de deasupra noastră. Tu când te-ai uitat ultima dată cu atenţie la un nor? I-ai desenat cumva conturul în mintea ta recompunând culoarea din paleta sufletului tău? Ştiu, norii cenuşii ai ploilor mărunte nu au exuberanţa liniştită a pufoşeniilor albe pe fond albastru, nici forţa bleumarin a aglomerărilor furtunoase. Dar cică s-ar spune că n-am aprecia frumuseţea luminii dacă n-ar exista întuneric. Aşa o fi, eu încă aştept. Lumina de după norii cenuşii, nu întunericul.

Ştiu că nu-s multe de făcut când plouă. Se numără banii sau se fac copii. Asta dacă exista materie primă, pentru ambele cazuri. Un exemplu de activitate mi l-au dat nişte pisici pe-un pervaz unde se adăpostiseră de picuri. Dormitau somn pisicesc, se curăţau, se împungeau, se încălzeau, se uitau la trecători. Lor le era bine, deşi în aer liber. Dincolo de geamul murdar, după pervazul pătat de prea multă vreme, era culoarul unui spital şi se simţea că, indiferent de zgribulire, viaţa din ele era mai plăcută decât a neinvidiaţilor trecători.

Aş vrea să mă iei la tine. Şi pe ploaie. Nu, nu să facem copii, nici să numărăm bani. Să stăm aşa simplu şi să privim dincolo de fereastra sincerităţii pe care-am fi pătruns. Să ne bucurăm de fiecare picur care spală o negreală, sa topim neîncrederile şi să le lăsăm să curgă cu apa murdară la valea nefericirii căci noi vom fi rămas „sus” în amonte, frumoşi, adevăraţi.

Azi noapte

Azi noapte am fost în acelaşi loc unde-mi doresc să fiu de când m-am inventat. Şi pe care n-am apucat să-l aprofundez, deşi ajung acolo în fiecare noapte. Şi ziua deseori.

Azi noapte mi-am lăsat cerceii pe colţul biroului tău. Zâmbind. Ca atunci. Angoasele le-am aruncat pe fereastră, să cadă dracului în întuneric şi să se spargă.

Azi noapte m-am cuibărit la tine şi nu ne era frică de nimic. Mie pentru că aveam locul din braţele tale, ţie pentru că eram şi-aveam de gând să rămân. 

Azi noapte s-a auzit un ecou din chitară.
Azi noapte îţi străluceau ochii.

Azi noapte mă topeam de bine.

Azi noapte mi-ai spus.

Azi noapte era pace.

Vreau să existe azi noapte.

Dar azi noapte e fum. Acum.

Lămurire de poveste

Am început odată ca niciodată sa scriu o poveste. Pentru că mi-a placut ideea ei, esenţa ei şi pentru că am investit mult în ea şanse de trăiri voluptuoase, senzaţii intense, foc continuu şi posibil happy-end. Povestea are până acum  Partea I, Partea a II a. One and only, Partea a III a.Keep talking,  Partea a IV a.It's gotta be you şi Partea a V a. Iubeşte-mă, dar i-am făcut apoi şi pagină specială la acest link. Oricum, bucăţicile pot fi citie şi separat. Deşi părţi ale aceluiaşi întreg, au o independenţă sentimental-narativă.

Vă mulţumesc dacă aţi citit oricare parte şi dacă aţi înţeles. Sau dacă nu. Tocmai pentru asta vroiam să fac nişte precizări.

Povestea nu s-a scris cu intenţie narativă, epicul a fost lăsat în plan secund după mintea şi sufletul personajelor. Nu naraţiunea interesa, ci capacitatea scrierii de a face cititorul să termine textul ciupindu-se că nu el e acolo, în inima trăirii. Vroiam ca fiecare parte să descrie suficient cât să se intre în şi sub pielea personajului. Asta doream atunci, nu ştiu ce-a ieşit.

Acum nu mai cred în poveste, deşi episoade din ea mai am scrise pe foi aspre de suflet. Habar n-am dacă o voi continua, dacă le voi transcrie. Habar n-am ce-o să simt mâine. Cert e că azi mi-a plouat din nou direct pe suflet. Şi ploaia s-a transformat în lapoviţă, lapoviţa-n crivăţ şi-apoi a nins cu ţepi de oţel. Iar ţepii au intrat în carne şi-au sfârâmat inspiraţia ce-mi curgea liniştitor prin vene.

Pentru mine vara asta ar fi fost începutul permanenţei. Acum, după taifunuri lungi, apare ca un nou uragan care poate mă va duce departe sufleteşte, iar acolo nu mai am material inspirativ. Depărtarea fizică e mult mai puţin perversă decât aia sufletească. Garantez cu bucăţi din mine, duse departe şi aduse înapoi. Aceleaşi bucăţi le-aş vrea acum străine. Cred că aş sacrifica inspiraţia de dragul sfârşitului agitaţiilor mele interne. Dar simt atât de târziu momentul ăla... Până atunci mă înfrupt din propria-mi mişcare browniană. Nu-ncercaţi acasă, e un experiment nereuşit.

Vă doresc linişte, curaj să nu vă feriţi de foc, doar pentru ca există un călduţ la îndemână şi să nu regretaţi vreodată o decizie luată. Mai ales atunci când hotărârea implică mai multe părţi care n-au certitudini în procesul decizional.

Bujori, dimineaţă, verde, nostalgie de-o vară

M-a ajuns o vară, dar nu ştiu dacă e VARA. Încerc s-o adun, caut gândurile pozitive ce-ar îndrepta-o spre mine şi măresc astfel numărul de zâmbete pe minutul pătrat (sau rotund, după preferinţe şi starea zâmbicioasă). Asta pentru că orice număr pozitiv cic-ar fi mai mare ca zero. Pentru mine vara e atunci când inima mi s-ar rostogoli pe o pajişte la înălţime, când energia-mi pică din energia universală, iar lumina îmi deschide ochii peste orizonturi. Vara mea nu coincide cu a lor. A celor care i-au măsurat fix trei luni. Adică le-ar include, dar s-ar mai lungi la mine-n suflet şi-n stânga şi-n dreapta (calendarului). Buuuuun, îmi fac o adunare a incantaţiilor, le prezint într-un dans fără buric şi sper la cei 3 V realizaţi instant: Vară, Verde şi Voluptate. Deeeeci,

Îmi plac bujorii şi dimineţile. Mai ales cele cu zâmbet tâmp. Incredibil de magnifice dacă's şi uşor deasupra norilor. Da, da, la propriu.

Ador căldura cu atât mai mult cu cât vine din interior. Şi-o miros de departe.

Verdele ierbii, al pădurii şi-al liniştii plus turcoazul ceresc sunt cele mai geniale culori pictate in peisajul meu. Şi l-aş lăsa pe termen lung atât de nud cât vine verde cu albastru. Iar copii rezultaţi din combinaţia asta sunt cei mai frumoşi şi deştepţi. Garantez cu mâna pe exemple concrete:).

Sunt un corp care se încarcă de la energia regenerabilă a Soarelui (cât de eco, enorm de biooooo). Încărcarea presupune energie proprie şi bucurie dobândită. Şi se încarcă aşa de bine încât i-aş da Soarelui un deget să-mi ia toată mâna pentru solstiţii continue.

Admir liniştea cimitirelor, dar o prefer pe aia vie împărţită la propriu şi figurat.

Iarba proaspăt tăiată (nu de-aia de gazon, dom’le, tre’be să aibă flori prin ea-otavă, mirişte etc.) şi fânul îmi năvălesc copilăria-n prezent. Şi ce-aş mai mânca o supă de dovlecel cum făcea (ma)Maia, ah. Încă n-am aflat de ce apa cea mai plată şi mai potolitoare a setii se numeşte sălcie. O fi ceva cu sălciile? Din alea jur că n-am gustat.

Mă topesc mirosul de tei şi aroma lui, coajă de piersic după furtună. Nu neapărat în această ordine, nu neapărat cumulativ.

Serile de vară sunt o metaforă a eternităţii. Mai ales ascultând brotăceii de pe vale şi, când li s-a oprit armonia, condimentând cu muzica lui. Care-mi face pielea de găină (că aşa-i vorba, nu există nicio zicere cu piele de viţică, deşi, după unii, ar fi echivalente). Care vale? Culmea, se află-ntr-un oraş, dar nu e trecută în ghidurile turistice.

Şi, cum tacticile motivaţionale afişează un clişeu nu neapărat ordinar conform căruia fericirea e mai mult despre cale decât despre destinaţie, mă-ntreb inocent dacă nu cumva am ratat indicatorul.

Hm, deci unde am rămas?

Povestea II. One and only

Ioana se îndreaptă către anticariatul galeriei unde George privea tulburat, fără nevoi literare, titlurile. Deşi o aştepta (ca în fiecare zi, de când lumea), simţindu-i mâna pe umăr, tot corpul i s-a prefăcut într-o minge care putea sări dincolo de cel mai înalt şi zdravăn tavan. Şi la constricţia asta s-a adăugat privirea ei. Nu-i mai văzuse poate niciodată ochii atât de turcoaz, revărsând lumină, înflăcăraţi suprem. Ochii singuri vorbeau, cuvintele s-ar fi pierdut într-o inutilitate banală. George s-a simţit îmbrăţişat doar admirând-o. Nici nu-şi aminteşte ce a zis mingea din el când se iniţia un fel de conversaţie.  Doar "un fel" căci nimic din ce

Ar fi...

...niste lucruri pe care inca nu le-am deprins, dar ar trebui:

- sa nu mai am atat de multa incredere in cuvinte. Sunt doar niste forme goale care pot capata sens in anumite circumstante. Dar daca circumstantele nu sunt favorabile, sensul cum devine?

- sa nu mai sperie timpul. Ca doar trece oricum. Cel ce-a trecut, cu atat mai putin trebuie sa ma inspaimante, iar cel ce vine ajunge la mine si fara sa-l trag eu de maneci.

- sa construiesc.

- sa fiu indiferenta mai des, mai mult, mai cuprinzator.

- sa o iau de la capat.

Tu ce ai vrea sa inveti?

Ultima scrisoare...

...pentru ca demisionez din orice dorinta de Nepal. A fost scrisa cand credeam inca. Memo asupra clipei prezente imediat dupa. Asadar,

" Luciditatea ta e un monstru care musca din mine si-mi arata cat de nicaieri a ramas a mea, odata omniprezenta. Cred ca o cauta, dar , negasind-o, rupe cu voluptate si ultima particula. Si o urasc nemasurat pentru ca ea ne impiedica sa fim noi, sa … orice. Ea te trage spre foarte departe, ea urla la tine “stooooooooooooooop” cand esti doar aproape sa-ti misti buzele in acelasi ritm cu ale mele. Ea te opreste cand vrei sa vezi ploaia in maiou alb. Ea iti sopteste texte si pretexte. Ea ma face sa nu mai intreb pentru ca mi-a creat o teama groaznica de refuzuri. Si tot ea te-mpiedica pe tine sa propui orice presupune mai mult de unul.

In fiecare zi ma simt mai mica, pentru ca’s insignifianta. Departarea micsoreaza pana ce un punct se face nimic intr-o zare pierduta. Si ma simt hidoasa. Respingerea ta ma face urata, din ce in ce mai urata. Oglinzile stiu asta si o reflecta.

Intr-o zi si-o noapte o sa ma vindec de tine. Si voi fi uitat tot ce n-a fost, nu-mi voi aminti nimic din ce tanjesc puternic sa fie. Sa ma culc intr-o noapte si sa uit ca sunt eu, sa ma trezesc intr-o alta viata in care tu ma vrei asa cum sunt, obsesia mea. Continuarea in varianta soft ar fi ca noi sa construim si sa coloram impreuna o cale, iar tu sa nu faci niciun pas de rac pe ea. Varianta sarcastica e cea in care pe mine nu m-ar interesa ca ma vrei pentru ca m-ar asteapta altii, mereu altii, si altele, alte idei, alte planuri, alte expeditii. Si nu as uri carnea de pe mine sau materia-mi slab cenusie pentru ca vroiam cel putin sa ma imbratiseze altul intr-o seara cand ai aruncat spre mine o pastila de cefacitucuea. Totusi, revin la partea umana. Vreau sa cred ca seamana mai mult cu jumatatea dominanta din esenta mea alterata. Mi-ar placea ca in drum sa nu mai vezi idei, sa nu mai judeci abstract si sa ai rabdare sa cunosti inainte sa ma extrapolezi dintr-o alta. Oare care? Oare cum? Oamenii nu’s matematica, nu li se aplica aceeasi teorema celor dintr-un grup format prin similitudini. Gelu Ruscanu m-a fascinat ca personaj; il asociam cu mine. Si eu vedeam jocul ielelor-idei. Dar tu, cel mai pragmatic si mai ancorat in realitate, ii faci concurenta in ce ne priveste. Ah, si sa vrei sa cunosti, nu sa fugi singur inspre orice altceva decat Nepal. In filmul asta mut de-a nu fi, au existat scene in care tu vroiai sa aclimatizezi piersica in lumea ta, sa te pansez cu rasul meu, sa fii mereu conectat la injectia ta de tinerete si drag, sa te trezesti pupand puf, sa fii biblioteca mea si literele mele (toate’s citate din scrisul tau voluptuos;). Regizorul nu le-a mai introdus insa si-n remake-ul vorbit, palpabil si incredibil de scurt. Si am ramas cu doruri absurde, sentimente schilodite. Si stiu ca si tu... Unde se duc toate? Poate le calca timpul in picioarele lui grele, dar nu le sfarama. Candva, niste cioburi din ele or sa revina in noi sa ne intrebe de ce n-a fost, de ce n-am riscat, de ce e asa tarziu.

Ma mai stropesc cu sperante si ma mai imbat cu niste cuvinte rostite odata ca sa-mi pot reaprecia singuratatea de dinainte de tine si sa ma bucur din nou ca-mi apartin in intregime.

Iarta-mi imaturitatea si produsele ei, e inerenta fiintei mele."

Acum stiu ca nici luciditatea, nici necunoasterea n-a fost determinanta in fiinta ta chinuita de vinovatii si remuscari. Acum stiu ca am fost o ultima optiune pentru cineva ce-mi devenise prioritate. Acum realizez astea in timp ce ma spal de tine de pe maini, creier, buze si suflet. Folosesc detergenti buni: indiferenta, negatie, reafirmarea lipsei tale de curaj, propria-mi luciditate sfaramata, dar sper sa nu fie nevoie sa folosesc mult din dizolvantul timp. Am nevoie de el. Asa cum am nevoie acum sa ma uit pe mine intr-un alt univers. Al meu e sufocant. Acum trebuie sa-mi reapreciez singuratatea si sa ma bucur din nou ca-mi apartin suta la suta. Dar nu cu sperante din cuvintele tale, ci cu tot ce n-au spus ele in noaptea cand imi ploua direct pe suflet. Si uitand toate intrebarile mele derivand din origini.

Keep finding the best way!

P.S. Fata de persoanele obediente si supuse nu se intampla niciodata o dominare, ci o afirmare naturala a puterii si, eventual, superioritatii. Adevarata dominare are loc atunci cand e vorba de oameni pe acelasi plan cu tine.

Fuga

Am visat ca alergam spre departe. Nepal, parca. Nu fugeam eu de tine, nici tu de o alta eu. Nu am pornit unul cu celalalt. Dupa o iarna pufoasa, cu aroma de geruri tacute, am nimerit acelasi coridor. Paradoxal, fugeam fara sa ne grabim. Incredibil, fugeam doar noi, nu si rabdarile noastre. Orgoliul si fricile se pierdusera in goana, in cutii ruginite de conserve. Timpul nu ne ajungea. Ramasese pentru prima data in urma cu mult, in urma cu multe. Era bine.

Nu alegeam decat poteci sau drumuri pietruite. Asfaltul a ramas mereu la mare distanta. Simplu si natural. Ma credeai ca imi place asa fiindca te puteai convinge. Si eu vedeam ca esti omul extremelor, fara sa pui voit piciorul in vreo cale de mijloc. In drumul nostru n-am aflat regrete sau vinovatii, iar pe celelalte nu le-am bagat in bagaj. Si adia pretutindeni a magnolie, a ceai de iasomie sau a fluturi portocalii.

Nu-ti ieseam din minte si-ti zaboveam in suflet cand nu te uitai la mine. Te respiram prin toti porii si tare mi-as fi dorit sa nu fie nevoie sa expir ca sa pastrez tot suflul tau.

Ne odihneam pe pietre si radeam de distante. Am savurat prima piersica. Samburele ei a fost suvenirul si mascota expeditiei. Voluptatea aromei, gustului si formei a produs o lacrima dulce impartita la doi: pentru tot ce urma, pentru dorurile noastre care devenisera un singur dor pe care incepeam sa-l cunoastem.

Nu o data ti-ai intins bratele si nu exista loc decat pentru mine.

Soarele rasarea in fiecare zi din alte ratiuni. Muzica ne venea de la zei. Totusi, pluteam intr-o mare de liniste. Din nou, descopeream adevaruri si disecam idei... sau invers. M-am blocat putin in noroi, dar m-ai readus pe traseu si ne-am continuat peregrinarile verzi-albastre.

Ne inecasem textele si pretextele in prima cana cu vin (sigur cana, nu pahar) pe care o beai tu cu mine.

Nu stiu daca am ajuns undeva, povestea are final deschis. Putem sa-l pictam, dupa caz, in culori calde sau in nuante reci.

A venit prezentul peste mine cu realitatile si cruzimile lui, aducandu-ma pe acelasi pamant cu temerile, dorurile si nespusele mele si cu temerile, dorurile si nespusele tale.

Imi rezerv dreptul de a fi macar putin patetica prin asta...

Keep dreaming!