31.05.2011

Despre distanţă, românisme, îmbătrânire şi alţi demoni

Se apropie momentul plecării. Din nou. Vreau să fie ultima dată când plec şi când vin, pentru că, de data asta, intenţionez să rămân. Am fugit suficient de mult, departe şi repede, am obosit cumplit de-atâta alergare. Îmi doresc să intru în armonie cu mine, cu locul şi cu timpul şi să mă stabilesc. Gândurile măreţe pentru casadelemn în doi le îngrop in derizoriu. Deocamdată, să zic.
Ai analizat vreodată modul în care oamenii bătrâni trec strada? Mi se pare reflexia exactă a timpului care mi-a trecut aici, prin gând, dar nu prin inimă. Încet, fără nicio speranţă pentru când vor fi ajuns la capătul celălalt, cu fiecare pas riguros făcut, simţit până în măduvă, de o lentoare aproape mortală. Şi eu am îmbătrânit aici. Simt că s-au dus vreo patru ani în nouă luni. Mi-ar fi fost suficient să dau o nouă viaţă. Dar sarcina mea a născut ceva mai pervers decât un pui de om. E pervers să nu te mai entuziasmezi pentru nimic. În faţa ta şi-n sinea ta, căci în faţa altora mai poţi compune reminiscienţe de entuziasm. E pervers ca expresia feţei să-ţi fie egală dacă e soare, dacă plouă, dacă te urlă vântul sau te calcă alţi trecători prin trotuarele vieţii. Şi e cel mai pervers să nu mai găseşti satisfacţie în nimic, nici măcar în puţinele lucruri pe care le vedeai adorabile în prealabil. Mâncarea nu mai are gust şi trupul mi-e străin. Sufletul nu ştiu unde e ca să văd dacă mai are puls. Poate s-a ascuns în genunchii îmbătrâniţi şi dureroşi care nu-i dau voie somnului să mă uite de mine.
Simt că las o bucată semnificativă din existenţa mea aici. Şi asta nu-i nici de bine, nici de rău, doar se întâmplă indiferent. Probabil trebuia s-o las şi pe ea undeva. E bucata care a crezut că, dacă fugi de frici, ele nu vin cu tine (că poate sunt teritoriale), că, dacă te îndepărtezi geografic, te poţi distanţa şi sufleteşte, că dorurile dispar, chiar dacă obiectul lor sunt situaţiile neterminate. Aceeaşi parte era de acord cu opinia majoritară conform căreia orice e prost, idiot şi fără sens în ţara natală, e aşa pentru ca suntem români în România, care nu şi-a imaginat că de unele lucruri mici (clar teritoriale) ţi se poate face dor, tocmai pentru a le putea aprecia ulterior. Şi pentru totdeauna, aş îndrazni. E bucata care nu vedea imperfecţiunile altora, ci doar pe-ale naţiei sale şi le dădea zoom in constant şi maxim. Partea care vedea în carieră maximul de împlinire, fără să mai adauge şi alte ingrediente la complinirea asta şi care nu şi-ar fi imaginat niciodată întregul în ipostaza de nevastă. De fapt, cred că mă bucur şi găsesc satisfacţie tocmai în desprinderea greutăţii ăsteia imense. Să rămână aici, îngropată în frigul gri, să mă elibereze.
Mi-e dor de o idee, de o stare, de un gând. Pentru că mi-e prea frică să-mi fie dor de concretul care nu mi-a aparţinut niciodată şi pe care l-am simţit mişcător în apropiere. Măcar de-ar fi fost mlăştinos să mă scufunde în el şi să nu-mi mai lase ieşire în vreun abstract de nepăsare...
Vreau să trăiesc în România şi mă bucur că asta-mi va ocupa tot timpul!

10 comentarii:

  1. Cred ca esti unul dintre putinii oameni care u ajuns la concluzia asta. Eu zic ca treaba sta in felul urmator...se pune intrebarea: sa-ti hranesti sufletul, sau ambitiile? Adica sa ramai in Ro, langa oamenii care-ti hranesc sufletul, sau sa pleci, spre a atinge idealuri inalte?

    RăspundețiȘtergere
  2. Stiu ca sunt unul din putinii, din pacate.
    Rox, vreau sa te intreb de ce crezi ca la altii iti vei hrani ambitiile? Ce garantie ai ca in alta parte vei atinge idealurile? sau ca le vei atinge mai usor ca acasa. Raspunsul meu este nici una. Romania e o tara ca oricare alta, cu bunele si relele ei. Perfectiunea pe care ne-o inchipuim noi si la care ne raportam cand ne blamam natia nu exista.

    RăspundețiȘtergere
  3. Acum e momentul să-ţi pară încă o dată rău pentru mine. Mă foarte regăsesc, deşi eu nu plec nicăieri. Sunt de mult departe de mine.

    RăspundețiȘtergere
  4. Pfff, nu vreau să-mi pară rău decât pentru timpul pierdut şi pentru lucruri, nu pentru oameni.
    Tind să cred totuşi că acasă e ceva mai uşor să te apropii de tine.
    Dacă nu, n-am idei, am cam epuizat mijloacele de aducere a sinelui înapoi.

    RăspundețiȘtergere
  5. Nu stiu, nu am garantii, dar am auzit de multe ori vorbindu-se de un mai mare respect de care oamenii se bucura prin alte parti, de mai putine bariere in realizarea obiectivelor, si de mai putine functionare tafnoase pe la ghisee...etc...
    O fi asa, n-o fi...asta nu stiu, dar pot spera

    RăspundețiȘtergere
  6. Si eu tot pe auzite ma bazam crezand cam aceleasi lucruri. Si putin pe experienta de turist care difera semnificativ de cea a cuiva care locuieste efectiv. Am testat pe pielea mea si mi-am dat seama de cele de mai sus. Nu pretind ca e adevar universal, normal.
    Speranta e buna atat timp cat nu te incarca de energii negative cum ar fi cele rezultate din blamarea natiei si tarii. Nu merita, crede-ma pe cuvant:)

    RăspundețiȘtergere
  7. Am să vă spun un secret. În ultima vreme am văzut tot mai mulți chinezi și chinezoaice pe la noi. Tot mai mulți români pleacă unde văd cu ochii. Vă jur că eu voi ramâne. Trebuie să ne mai bocească cineva și morții noștri din cimitire și mi-e teamă că străbunii mei nu înțeleg limba chineză.

    RăspundețiȘtergere
  8. Nu doar bocitul e de inteles mai bine in limba romana. Traducerea sufletului nu suna deloc bine in nicio alta limba a pamantului.
    Multumim de juramant, La Fee. Sa mai adunam juratori:)

    RăspundețiȘtergere
  9. Dacă noi aruncăm cu noroi în noi, cred că nu putem fi decât murdari. Depinde de tine cum îţi faci ordine în casă şi trebuie să credem în ordine.Românii nu sunt pe cale de dispariţie, nici eu nu plec :)

    RăspundețiȘtergere
  10. Hehe, bine gandir, bine formulat:)
    Sa ramanem, sa curatim, sa gandim de bine!

    RăspundețiȘtergere

Ai o părere şi-ai vrea s-o expui

Până acum au fost pe aici