Atmosfera e apăsătoare, uşor
gri, fiindcă doar rareori soarele mai salută centrul Bucureştiului de printre
nori. Nu e aglomerat, dar nici lipsit de agitaţie. Corporate, hippie, ieşiţi
sau foarte intraţi în tipare, trecătorii au desenată pe chip veselia apropierii
de weekend. Amelia îi analizează curioasă. Îşi alege câte o persoană dacă îi
sare ceva în ochi, fie că e geaca sau strălucirea din privire. O urmăreşte până
îi iese din raza vizuală. Se felicită că a programat întâlnirea cu tipul de la
firma de team-building în faţă la Grand Café Van Gogh. Poate observa atâţia
oameni. Se joacă în minte cu scenariile: unde se duc, ce-au mâncat la prânz, cu
cine locuiesc. Se amuză, se uită la ceas fără iritare, cu răbdarea omului care
s-a împăcat cu timpul, care ştie că cea mai bună relaţie cu abstractul duşmănit
e cea în care îl iei ca atare, un etalon, o convenţie, şi nu elementul central
al vieţii. După colţul BNR-ului apare un tip cu o alură ce i-ar fi reţinut
privirea mai mult dacă nu sesiza că se îndreaptă spre Van Gogh şi ar fi cam
dubios să-l fixeze aşa.
- Bună! Tu semeni cu Amelia,
îi zise cu uşurinţa unui zâmbet poznaş.
- Ăăăăăăă, chiar eu sunt Amelia!
Şi după ce procesă puţin:
- Hmmmm, Dan?
- Bineînţeles şi bine intuit.
Iar scuzele mele pentru întârziere tocmai ce sunt
exprimate.
- Ah, nu-i nimic, mă amuză să
văd omenirea din câte-un colţ, afirmă Amelia sesizându-i mai atent ochii verzi,
netulburaţi, la adăpostul frunţii uşor bronzate, deşi e final de octombrie.
- Hai să intrăm, te rog!
Rămânem jos sau urcăm la nefumători?
- Eu mmmmmmnu fumez şi mă cam
enervează fumul.
- Hahahaha. Ba fumezi şi tu,
dar diferenţa dintre noi doi e că eu dau bani pe ele.
Totuşi, avem o întâlnire de oareşce afaceri şi nu vreau
să-mi indispun clienţii, aşa că urcăm, fie.
Amelia e contrariată că un
personaj atât de outdoor şi al cărui job îi permite să fie
mai mereu outdoor e fumător.
În
salonul de la etaj sunt singuri şi au libertatea să-şi aleagă doar printr-o intersecţie
de priviri o masă la geam. Cele două oglinzi de pe pereţii opuşi îi aminteau
fetei de o carte de literatură din liceu când învăţa despre tehnica povestirii
în povestire. Printr-un joc simpatic îi vede spatele bărbatului din faţa ei.
Acum poate să-l examineze, dar ca pe un om,
deci indiferent ce sex poartă. Trece răbdător prin ochii care sunt, de fapt, o
nuanţă nedefinită, între verde şi gri. Probabil e cea mai reuşită combinaţie cu
părul ca trunchiul unui copac al cărui nume nu şi-l putea aminti. Ceva de un
castaniu deschis. Îi observă degetele frumos desenate în desele-i gesticulări.
Verigheta e un aspect pe care-l sesizează la fel cum i se întâmplă la volan să
le vadă pe ale şoferilor care vin din sens opus când se apropie şi ţin dreapta
la vedere: există şi spune ceva despre om. Atât. Încă e în ochii ei doar un om. La fel de riguros ar fi putut
analiza şi o femeie.
Discuţia
despre team-building-ul companiei la care lucrează Amelia n-a durat mult, dar,
urmare a unui consens de priviri, au mai rămas să sporovăiască până la ultima
picătură de ceai amânată.
Peste două zile se văd în
autogară la plecarea autocarului către Moeciu. Ea are prima dată conştiinţa că omul e, de fapt, de sex masculin. Poate
e soarele ce îi cade în unghi perfect peste creştet, poate e prea linişte în
sufletul ei dimineaţa asta, poate. Noaptea i-a fost scurtă şi nu mai apucase
să-l viseze pe Radu, deşi, de cinci săptămâni şi trei zile de când nu mai ştie
nimic de el, îl vede aproape în fiecare repriză de somn furată vieţii ei
interioare agitate. Dan îi pare un tip ale cărui trăsături sunt în echilibru, nimic
în plus, nimic de condimentat, aşa cum fizicul lui e perfect adaptat la felul
de-a fi, descoperit pe alocuri în prelungirea discuţiei de la Van Gogh. Are
inteligenţa şi vigoarea care o măguleau.
La
Moeciu, în joculeţele de team-building, Amelia simte o atenţie specială
îndreptată asupra-i, pe lângă privirea lui întârziată mereu cu câteva secunde
în ochii ei, absenţi de lumea fără Radu. Nu poate crede nimic de vreme ce mina
ei e mai mult zeflemitoare, iar cheful de amuzament şi coeziune cu echipa lipseşte
teribil. Oricum, ajunsese să fie intrigată de tip. Poate doar ca experiment
antropologic, sociologic, psihologic sau altceva ce s-ar termina în „logic”. Putea
fi un exemplar de studiat.
-Va continua-
Asteptam cu sufletul la gura! Sa fie intr-un ceas bun lansarea noii povesti!
RăspundețiȘtergereO poveste de iubire calma, calda, cu eroi credibili, pe care ni-i putem imagina printre noi! Despovarata de orice urma de nefiresc, proza Iuliei devine un loc unde sa adastam cu drag si in tihna!
RăspundețiȘtergereMultumim, Iulia!
Asteptam cu nerabdare continuarea!
RăspundețiȘtergereLa Fee, eşti măgulitoare cu proza mea şchioapă. Mă străduiesc să mă ridic la aşteptările mele, fiindcă nu vreau să mă îmbolnăvesc cu ale celorlalţi:P
RăspundețiȘtergereInteresant ce spui cu adăstarea:D Să fie cu drag şi tihnă, atunci!
Deci Iul, iti pastrezi ideea in care personajul principal, tipa, oscileaza intre doi indivizi. Imi place si mie la Van Gogh si astept cu nerabdare continuarea :)
RăspundețiȘtergereDeci, Rox, ideea e cu totul si cu totul alta, pe cuvant de onoare:) Vei vedea. Partea a 2a exista deja aici:http://iulia-georgescu.blogspot.com/2011/11/nimicul-normalul-si-pierdutul-2.html
RăspundețiȘtergereSi promit ca o sa imprastii si povestile in care, nici macar in aparent, ideea nu e aceeasi:D