Altă poveste, altă distribuţie : Nimicul, Normalul şi Pierdutul - 1

Atmosfera e apăsătoare, uşor gri, fiindcă doar rareori soarele mai salută centrul Bucureştiului de printre nori. Nu e aglomerat, dar nici lipsit de agitaţie. Corporate, hippie, ieşiţi sau foarte intraţi în tipare, trecătorii au desenată pe chip veselia apropierii de weekend. Amelia îi analizează curioasă. Îşi alege câte o persoană dacă îi sare ceva în ochi, fie că e geaca sau strălucirea din privire. O urmăreşte până îi iese din raza vizuală. Se felicită că a programat întâlnirea cu tipul de la firma de team-building în faţă la Grand Café Van Gogh. Poate observa atâţia oameni. Se joacă în minte cu scenariile: unde se duc, ce-au mâncat la prânz, cu cine locuiesc. Se amuză, se uită la ceas fără iritare, cu răbdarea omului care s-a împăcat cu timpul, care ştie că cea mai bună relaţie cu abstractul duşmănit e cea în care îl iei ca atare, un etalon, o convenţie, şi nu elementul central al vieţii. După colţul BNR-ului apare un tip cu o alură ce i-ar fi reţinut privirea mai mult dacă nu sesiza că se îndreaptă spre Van Gogh şi ar fi cam dubios să-l fixeze aşa.

- Bună! Tu semeni cu Amelia, îi zise cu uşurinţa unui zâmbet poznaş.

- Ăăăăăăă, chiar eu sunt Amelia! Şi după ce procesă puţin:

- Hmmmm, Dan?

- Bineînţeles şi bine intuit. Iar scuzele mele pentru întârziere tocmai ce sunt

exprimate.

- Ah, nu-i nimic, mă amuză să văd omenirea din câte-un colţ, afirmă Amelia sesizându-i mai atent ochii verzi, netulburaţi, la adăpostul frunţii uşor bronzate, deşi e final de octombrie.

- Hai să intrăm, te rog! Rămânem jos sau urcăm la nefumători?

- Eu mmmmmmnu fumez şi mă cam enervează fumul.

- Hahahaha. Ba fumezi şi tu, dar diferenţa dintre noi doi e că eu dau bani pe ele.

Totuşi, avem o întâlnire de oareşce afaceri şi nu vreau să-mi indispun clienţii, aşa că urcăm, fie.

Amelia e contrariată că un personaj atât de outdoor şi al cărui job îi permite să fie

mai mereu outdoor e fumător.

            În salonul de la etaj sunt singuri şi au libertatea să-şi aleagă doar printr-o intersecţie de priviri o masă la geam. Cele două oglinzi de pe pereţii opuşi îi aminteau fetei de o carte de literatură din liceu când învăţa despre tehnica povestirii în povestire. Printr-un joc simpatic îi vede spatele bărbatului din faţa ei. Acum poate să-l examineze, dar ca pe un om, deci indiferent ce sex poartă. Trece răbdător prin ochii care sunt, de fapt, o nuanţă nedefinită, între verde şi gri. Probabil e cea mai reuşită combinaţie cu părul ca trunchiul unui copac al cărui nume nu şi-l putea aminti. Ceva de un castaniu deschis. Îi observă degetele frumos desenate în desele-i gesticulări. Verigheta e un aspect pe care-l sesizează la fel cum i se întâmplă la volan să le vadă pe ale şoferilor care vin din sens opus când se apropie şi ţin dreapta la vedere: există şi spune ceva despre om. Atât. Încă e în ochii ei doar un om. La fel de riguros ar fi putut analiza şi o femeie.

            Discuţia despre team-building-ul companiei la care lucrează Amelia n-a durat mult, dar, urmare a unui consens de priviri, au mai rămas să sporovăiască până la ultima picătură de ceai amânată.

Peste două zile se văd în autogară la plecarea autocarului către Moeciu. Ea are prima dată conştiinţa că omul e, de fapt, de sex masculin. Poate e soarele ce îi cade în unghi perfect peste creştet, poate e prea linişte în sufletul ei dimineaţa asta, poate. Noaptea i-a fost scurtă şi nu mai apucase să-l viseze pe Radu, deşi, de cinci săptămâni şi trei zile de când nu mai ştie nimic de el, îl vede aproape în fiecare repriză de somn furată vieţii ei interioare agitate. Dan îi pare un tip ale cărui trăsături sunt în echilibru, nimic în plus, nimic de condimentat, aşa cum fizicul lui e perfect adaptat la felul de-a fi, descoperit pe alocuri în prelungirea discuţiei de la Van Gogh. Are inteligenţa şi vigoarea care o măguleau.

            La Moeciu, în joculeţele de team-building, Amelia simte o atenţie specială îndreptată asupra-i, pe lângă privirea lui întârziată mereu cu câteva secunde în ochii ei, absenţi de lumea fără Radu. Nu poate crede nimic de vreme ce mina ei e mai mult zeflemitoare, iar cheful de amuzament şi coeziune cu echipa lipseşte teribil. Oricum, ajunsese să fie intrigată de tip. Poate doar ca experiment antropologic, sociologic, psihologic sau altceva ce s-ar termina în „logic”. Putea fi un exemplar de studiat. 

-Va continua-