Moşii universului

Moş Nicolae mi-a plăcut întotdeauna mai mult ca Moş Crăciun. Poate pentru că era mai misterios, nu ştiam cum arată, pe unde şi de unde vine, cu ce, cum îl cheamă pe renul/animalul trăgător al vreunui mijloc de transport etc. Deci, mai puţin marketing cu variabile cunoscute şi general acceptate (haina şi căciulă roşu cu alb) şi cu o tolbă mai multă imaginaţie. Iar, în imaginaţia mea. moşu' avea aromă de portocale sau de mandarine în vremea când nu existau hypermarketuri şi oferte la kilogram sau plasă. Apoi, avea bucuria suprizei. Nelimitată, nemăsurabilă. Deşi era singura dimineaţă din an în care m-aş fi trezit cu drag devreme. Şi ce s-au mai schimbat lucrurile.

Bineînţeles, în timp, s-a dus faza cu ghetuţele, dar am rămas cu o oarecare nerăbdare care s-a transformat în aşteptarea a ceva mai mult decât în aşteptarea unor lucruri anume. Iar anul trecut moşu' a fost aşa darnic încât a lăsat universul să-mi ofere o reîntoarcere energizantă şi plină de lumină în ochi. Şi-n ochii mei, normal. Dădeam o pagină cu scris ca să văd pozele colorate de pe verso. Erau culorile sufletului meu. Aş vrea să reeditez senzaţia şi lumina, dar nu mai am pârghiile de-atunci. Probabil şi culorile s-au estompat.

Oricum, indiferent de încrederea în ei, moşii ăştia ar trebui să ne lase speranţe. De ce vrem noi. De ceva-ul de care ziceam. Care n-a apărut în bocanci în noaptea cu pricina, nici ieri toată ziua, dar pe care mă încăpăţânez să cred că-l aştept şi că vine.

Să lăsăm universul să ne ofere mici moşi în fiecare zi! Eu încă mă întreb dacă unele lucruri cu surprize incluse sunt de la el, de la univers, adică, prin moşii zilnici.