Din puf şi sâmbure - praf şi pulbere

Am puf de dat şi-un sâmbure esenţial. Mă bate ploaia nestingherită şi mă scutură vântul luându-mi fărâme de puf. Parcă n-ar şti că-mi distruge protecţia. Şi vreau să pastrez puful pentru cineva care-i va aprecia atingerea, nu pentru locuri disparate şi moarte unde îl poate purta un vânt cu aromă de sălcii pletoase în bălţi puturoase la miezul zilei toride a miezului de vară.

S-au adunat norii din cromatica albastrului cu gri închis aberdonian şi muşcă neprietenos dealurile din nordul livezii. Mai la est au coborât pe-o vale şi au înghiţit până şi copaci în amalgamul lor de culori reci. Mi-am făcut culcuş în nişte iarbă tunsă ieri. E aşa proaspătă vara. Şi de un verde aproape comestibil încât îmi vine s-o gust şi să mă hrănesc doar cu ea. Până când mi-oi face curaj, voi locui doar în verde.Vine-o furtună care parcă nu mă lasă să respir. Eh, şi-aşa nu mai sunt conectată la mlădiţa ce mi-a dat viaţă. Acum mi-au tăiat legatura şi mă zbat în lume. Rostogolire fără sens până mă găseşte şi mă ia acasă. Măcar să rămân la fel de rumenă şi să nu-mi crească riduri aşa repede. Măcar să-i pot oferi, înainte să putrezesc, din gustul meu acrişor-înţepător. Din câteva guri m-ar da gata că-s moderată la dimensiuni. Sau poate nu m-ar vrea că nu-s cea mai apetisantă care-i face cu ochiul la momentul potrivit. Da, poate fi doar o chestiune de sincronizare. Hm, nu, trebuie să mă afle pe mine.

Ah, tocmai a fulgerat. Să nu vină cu pietre c-or să mă zdrobească... Şi nu mă va mai găsi.

Oricum, înainte să rupă din mine aş vrea să mă ţină în palme, să mă adulmece cu răbdare infinită pe toată sfera imperfectă ce sunt, să se uite bine, frumos şi blând la mine ca să-şi amintească voluputuos imaginea, forma şi esenţa celei mai savuroase piersici.

Bule de viaţă

Ieri m-am revăzut cu un om drag cu care, de-a lungul timpului, am împărţit mai mult decât acelaşi an de naştere. Pentru elucidarea oricăror îndoieli derivând din această afirmaţie, relev faptul că o cunosc pe Ea a lui şi mi-e la fel de dragă, dar doar jumătate de dragă pe cât îmi sunt de dragi împreună.

Între o cafea şi-o limonadă mi-a povestit despre ultimele lor realizări, despre planurile pe care le au şi cam ce urmează să facă într-un viitor semi-apropiat. L-am ascultat cum ascultă copii mici basmele: tăcând, cu respiraţia înceată şi eliberând uşor imaginaţia cât să-mi desenze tot ce auzeam. Cu fascinaţia aceluiaşi copil care se uită cu ochii mari la povestitor. Am admirat simplitatea liniară a planului şi modul corect şi sănătos, după mine, evident, în care gândeşte. E superb să nu te complici, să nu te scarpini la perciunul stâng cu mâna dreaptă. Şi îi foarte respect pentru chestiunea asta.

Cronică târzie. Islanda - din gheaţă şi cenuşă

[ După ce v-am spus că vă aştept să ne răcorim privirile la vernisaj şi după ce v-am informat oarecum formal despre cum a fost, vă dau acum de veste ce am simţit eu la Islanda - din gheaţă şi cenuşă. Avertizez că e doar bucăţica pentru care am găsit cuvinte. ]

În prima zi a lui Cuptor, Ducu Gheorghiescu şi Adi Smădu ne-au vorbit pentru simţul vizual despre gheaţă şi cenuşă. A fost atât de convingător încât s-a simţit şi în vreme căci, greu de crezut, capitala avea un aer respirabil. Parcă se aliniase gheaţa deasupra oraşului să topească din arşiţă. Tot uşor paradoxal a fost demersul lor prin prisma locului ales pentru expoziţie: au prăvălit veridicitatea glacială şi îndepărtată a Islandei peste autenticul românesc, cald şi aproape, regăsit la Muzeul Ţăranului Român.

  Vernisajul a fost suficient de cuprinzător cât să ofere, prin alpinistul Alex Găvan, detalii despre cei doi, dar, în acelaşi timp, îndeajuns de scurt cât să nu plictisească răbdarea contemporană scurtă în natura ei. Discursurile s-au finalizat cu rezumatul filmat al expediţiei Ice and Lava 2010 care a spus atât cât să merite pus în rame de suflet. Muzica s-a acordat cu filmul într-un spectaculos dans viking. Savoarea expunerii n-are acoperire în cuvintele mele.

[ Şi-acum, despre ce-au spus ochii mei.]

Anunt

Pierdut nepasare cu ceva timp in urma. As vrea s-o declar nula, mi-ar placea s-o loveasca tare nulitatea, dar mai mult vreau sa o regasesc.
E de culoare inchisa si ar trebui sa raspunda la numele ei fara forma de dativ-genitiv a numelui meu, caci, dupa asa mult timp, a uitat sigur aparteneta ei la mine.
Gasitorului ii promit recompensa in sentimente si emotii intense ca nu mai am spatiu si nici ce face cu ele. Mai bine le ofer cuiva care s-ar descurca sa le detina.

Despre lucrurile neterminate între un el şi o ea

[ Acest articol a fost scris pentru TheSexist, un site care publică în paralel ideile unui tip şi-ale unei tipe despre un anume subiect din sfera relaţiilor. N-am înţeles de ce în coloane tipul e primul, dar e irelavantă înţelegerea mea:) Lectură voluptuoasă şi la cât mai puţine lucruri neterminate ]

Dintre cei mulţi care se-ntâlnesc cu noi pe strada vieţii nu de toţi ne rupem sau ni se rupe în acelaşi mod. Cu unii ne vedem la semafor când vin în paralel cu noi, pe unii îi salutam din mers, unora le cedăm trecerea, iar alţii ne dau nouă prioritate. Într-un fel sau altul, căci regulile nu’s aşa de stricte ca în circulaţie. Ca şi acolo însă, se trişează cumva. Natura drumului sau a minţii ne-ndeamnă să continuăm spre unde plecasem, fără abateri. Astfel, cel puţin cu una/unul într-o viaţă, întâlnirea e o experienţă similară savurării unei cafele tari: fără dulcegării, timp scurt în bucurie, senzaţie intensă ce te ţine treaz la trup şi suflet. O vreme. În imaginaţia-mi heterosexuală, mă refer, desigur, la o persoană de sex opus. Nu că n-ar fi posibile şi alte combinaţii, nu mă-ntelegeţi greşit. Nu că nu se-ntâmplă de-astea şi cu persoane de acelaşi sex, dar acolo se tinde spre o contextualizare ce nu iese din sfera camaraderiei, or nu la asta urmează să mă refer.

Post vernisaj: invitaţie la răcorit şi clătit ochii - Islanda din gheaţă şi cenuşă -

[ După cum vă invitam în acest post, înseamnă că acum nu putem vorbi decât post vernisaj :) În continuare voi face uz de singurul semi-comunicat de presă pe care l-am încropit. De la trei pre-eveniment, am rămas la unul, suficient de pretenţios cât să nu mă mulţumească pe deplin, dar cu el defilăm acum. Şi ce paradă. Impresiile mele, îngrămădite într-o cronică, vor urma pe aici, în funcţie de chef şi alte raţiuni obscure. Aşadar, ]

Nimic frumos nu e atât de departe încât să nu-l putem atinge. Dacă nu puteţi merge zilele următoare în Islanda, puteţi măcar ajunge să o vedeţi în fotografiile noastre – ne-a spus Ducu Gheorghiescu vineri, 1 iulie, la vernisajul expoziţiei de fotografie Islanda – din gheaţă şi cenuşă pe care a organizat-o împreună cu Adi Smădu la Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti.

Fotografiile expuse au fost realizate în perioada 22 august - 28 septembrie 2010, în expediţia ”Ice and Lava 2010” a celor doi artişti din Curtea de Argeş. Islanda este ţara în care, într-o singură zi, poţi trece prin toate cele patru anotimpuri: răcoarea verde a primăverii, căldura de tricou a verii, vântul de toamnă, viscol şi ninsoare, a afirmat Adi Smădu.

Lista cuvintelor enervante

Dacă aţi mai aterizat prin casa mea virtuală, posibil să fi realizat că am un hobby din a face liste. Aici scriam despre ce-mi doresc de la 2011, şi-aici făceam rezumate de veri de 2009 şi 2010. Pe blog numai, că-n viaţa reală mi-e groază şi de liste de cumpăraturi. Acum, există anumite cuvinte pe care mintea mea refuză să le rumege sau refuză să asculte contextul până la capăt, zgâriată fiind de aceste violenţe verbale. Puneţi-vă centurile de siguranţă, nu am pretenţii de empatie pentru treaba asta. E doar o mică parte din capitolul asumat în ciudăţenia fiinţei mele. Există astfel de cuvinte şi-n română şi-n engleză, dar încep cu materna:

-    bănuţi sau orice diminutiv plasat aiurea fără să ducă la scopul pentru care sunt făcute sufixele diminutivale. Aici intră şi ‚plinuţă’, dar acesta este atât de plin, încât merită să facă obiectul unei analize separate.  Acum ceva vreme, datorând constant pentru întreţinere, mi se cereau lunar ‚bănuţii’. Dar cum dracu’ poţi să numeşti suma pe care trebuie s-o plăteşti pentru apă, căldură, gunoi etc drept ‚bănuţi’? Nu ţi se irită limba? Nu-ţi cresc pălămide în gură? Oare din ideea stupidă ca diminutivând mi se vor părea mai puţini? No way, ‚bănuţii’ se calculează tot în lei ca şi banii. Să nu amintim de magazinele unde se cer şapte lei şi cin'zeci de bănuţi. Oare de ce? Scrie şi pe monedă numele subdiviziunii leului: BAN.

-    drăguţa, scumpa, iubita – o categorie aparte de adresări articulate, neurmate astfel de numele persoanei. ‚Imediat, iubita’ , ‚Sunt pe drum, scumpa’. Nu, pe bune? Iubita cui? Scumpă la preţ? Drăguţă la chip? Mai mult, cunosc doar persoane cu care n-am avut tangenţe mai mari decât cele colegiale care foloseau exprimarea asta unsuroasă inclusiv faţă de mine. Parcă ar fi dat iama în garniţa cu untură şi-apoi, lingându-se pe la bot de satisfacţie pisicească, mă cheamă să-mi comunice rezultatul săpăturilor în grăsime şi greţoşenie. Bineînţeles, mă cheamă aşa pe lângă milioane de alte ‚draguţa’şi ‚scumpa’ că doar, dacă mi se adresează în acest mod n-aş putea să am pretenţia  să fiu individualizată. Mi-ar plăcea să mă strige cineva ‚lucida’ , ‚inutila’ sau chiar ‚afurisita’. Vă dau idei:)

-        plinuţă – asta mă face să turbez. Pe lângă faptul că variaza ceea ce se descrie prin acest cuvânt mai mult decât fluctuează cursul leu-euro, dar după privirile critice şi categorizatoare, mă gândesc la evoluţia acestui cuvânt. Plin înseamnă că ar conţine un ceva, dar fără să dea pe-afară. Deci asta ar însemna idealul, nu? Fără ataşamente excesive. Toţi vrem o viaţă plină, o halbă plină, o sticlă plină cu otravă etc. Şi, dacă ne raportăm la diminutiv, nu s-ar deduce chiar că nu e nici măcar gata de surplus? Adică e aproape plină ideea. Dar nu, cică plinuţă înseamnă că are mai mult decât i-ar trebui, pe ici, pe colo. Şi-atunci logica unde s-a topit? Îmi mai amintesc apoi de momentul când el-ul ei a intrebat de mine şi de existenţa mea, iar descrierea mărturisită mie cu inocenţă ulterior a fost că aş fi altfel decât ea, adică ‚plinuţă’. Să-mi trag palme dacă nu găsea nimic mai definitoriu pentru tot ce eram decât asta. Mai am o dilemă: una care nu e plinuţă cum e? Goluţă?

-          fursecuri -  mi se pare deranjant cum sună. Atâta tot. Mai bune’s limbile de pisică, dacă le ştiţi.

-          simeze – un cuvânt sinistru şi-atât. Vreau să mă aşez pe simeze şi să le suprim din limba română:)

Sigur mai sunt, dar le pastrez să fac un suc mai încolo.
Până e gata sucul, nu uitaţi de Islanda - din gheaţă şi cenuşă a lui Ducu Gheorghiescu şi a lui Adi Smădu. Promit solemn că merită întru ne-enervare. Nimic pe simeze, dar fotografii la Sala Acvariu. Mâine, vernisajul, până pe 17 iulie, expoziţia. MTR. Bucureşti.

Lămurire de poveste

Am început odată ca niciodată sa scriu o poveste. Pentru că mi-a placut ideea ei, esenţa ei şi pentru că am investit mult în ea şanse de trăiri voluptuoase, senzaţii intense, foc continuu şi posibil happy-end. Povestea are până acum  Partea I, Partea a II a. One and only, Partea a III a.Keep talking,  Partea a IV a.It's gotta be you şi Partea a V a. Iubeşte-mă, dar i-am făcut apoi şi pagină specială la acest link. Oricum, bucăţicile pot fi citie şi separat. Deşi părţi ale aceluiaşi întreg, au o independenţă sentimental-narativă.

Vă mulţumesc dacă aţi citit oricare parte şi dacă aţi înţeles. Sau dacă nu. Tocmai pentru asta vroiam să fac nişte precizări.

Povestea nu s-a scris cu intenţie narativă, epicul a fost lăsat în plan secund după mintea şi sufletul personajelor. Nu naraţiunea interesa, ci capacitatea scrierii de a face cititorul să termine textul ciupindu-se că nu el e acolo, în inima trăirii. Vroiam ca fiecare parte să descrie suficient cât să se intre în şi sub pielea personajului. Asta doream atunci, nu ştiu ce-a ieşit.

Acum nu mai cred în poveste, deşi episoade din ea mai am scrise pe foi aspre de suflet. Habar n-am dacă o voi continua, dacă le voi transcrie. Habar n-am ce-o să simt mâine. Cert e că azi mi-a plouat din nou direct pe suflet. Şi ploaia s-a transformat în lapoviţă, lapoviţa-n crivăţ şi-apoi a nins cu ţepi de oţel. Iar ţepii au intrat în carne şi-au sfârâmat inspiraţia ce-mi curgea liniştitor prin vene.

Pentru mine vara asta ar fi fost începutul permanenţei. Acum, după taifunuri lungi, apare ca un nou uragan care poate mă va duce departe sufleteşte, iar acolo nu mai am material inspirativ. Depărtarea fizică e mult mai puţin perversă decât aia sufletească. Garantez cu bucăţi din mine, duse departe şi aduse înapoi. Aceleaşi bucăţi le-aş vrea acum străine. Cred că aş sacrifica inspiraţia de dragul sfârşitului agitaţiilor mele interne. Dar simt atât de târziu momentul ăla... Până atunci mă înfrupt din propria-mi mişcare browniană. Nu-ncercaţi acasă, e un experiment nereuşit.

Vă doresc linişte, curaj să nu vă feriţi de foc, doar pentru ca există un călduţ la îndemână şi să nu regretaţi vreodată o decizie luată. Mai ales atunci când hotărârea implică mai multe părţi care n-au certitudini în procesul decizional.

Invitaţie la răcorit şi clătit ochii - Islanda din gheaţă şi cenuşă

Ce veţi vedea mai jos ar trebui să fie un comunicat de presă. Nu e unul standard că nu-mi plac aşa. Pentru obiecţii, întrebări, înscrieri, invitaţii personalizate, răutăţi, apăsaţi butonul de comentarii şi promit să vă răspund. Aşadar,

                                                                                

Dacă în Islanda rezultatul erupţiei este cenuşă şi paralizarea traficului aerian, Islanda – din gheaţă şi cenuşă promite doar erupţii cu frumos şi nicio paralizie. Poate doar o uşoară blocare în faţa fiecărui exponat. Ah, şi gheizere de emoţii pozitive.

Promitem că nicio placă tectonică nu se va deplasa vineri, 1 iulie, începând cu ora 17:00, pe tot parcursul vernisajului, dar nu garantăm că nu veţi fi mişcaţi măcar puţin de artă la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. N-o să vă spunem ce puteţi vedea întrucât cuvintele limitează, iar fotografiile vorbesc.

Mai mult, nu trebuie să fii critic de artă ca să apreciezi frumosul. Nici fotograf, maşinist, scriitor, miner, blogger sau manichiuristă. Deci, fie că te încadrezi în enumerare, fie că nu, te aşteptăm pe 1 iulie, ora 17:00. Sau până pe 17 iulie, în acelaşi loc: Muzeul Naţional al Ţăranului Român, sala Acvariu. Deci,

·         Islanda – din gheaţă şi cenuşă,

·         expoziţie de fotografie

·         marca Ducu Gheorghiescu (www.photoducu.ro) şi Adi Smădu.

Partener principal: Muzeul Naţional al Ţăranului Român .

Ne-au fost parteneri în expediţie şi au rămas cu noi şi pentru această expoziţie: myposter.ro,  dualmind.ro, azero.ro, FotografulTau.ro .

Parteneri media: Şapte seri, 4arte.ro, news20.ro, 9pm.ro, vernisaje.com, Romania Pozitivă,  Calendar Evenimente, Stud-life, cameraobscura.ro.

Povestea V. Iubeşte-mă

O perdea firavă filtrează lumina becului din faţa balconului şi-o lasă să se prabuşească pe parchet. Îi dă senzaţia c-ar vrea să se obişnuiască în semi-obscur doar pentru a vedea o altă faţă a soarelui. Probabil c-a funcţionat. Camera, cer de dimineaţă de vară, nu e înaltă, are un perete oblic şi e reflectarea sufletului Ioanei: aglomerată. De lucruri, de paradoxuri, de dileme. Plină de cărţi, fişe, foi, manuscrise, inutilităţi mărunte şi de suveniruri din episoadele ei de călatorie, dar niciodată genul pe care le-ai găsi în Souvenir shop. Doar obiecte mici ce-i dădeau aroma colţului unde-a fost: pietre, flori uscate, pene, conuri. La picioarele patului sunt două PC-uri la fel de funcţionale. Doar la unul are starea şi poate să scrie. Celălalt e profanul, utilizat pentru marketing şi internet. Ambele pornite îl fac pe George să se creadă într-o hală producătoare de piese de schimb pentru oameni. Ioana le lăsase aşa cu intenţia de a găsi un fond sonor momentului, dar uitase.

Cuvintele sunt insignifiante pentru magnitudinea clipei. Cu fluturi uriaşi în stomac şi genunchi tremurânzi, cu mintea vârtej de râu în albie mâloasă şi sufletul spânzurat de-o stâncă într-un mare gol, nu găsesc de cuviinţă decât să se privească.

Dar(uri)

Cadourile sunt voluptuoase doar  uneori. Ar trebui sa fie un gest de apreciere, de drag si de altele din categorie, dar exista situatii cand devin o datorie. Da, da, toti dam cadouri pentru ca trebuie, nu pentru ca simtim. Chiar si sub alte denumiri. Si e trist pentru ambele parti.

Mie imi plac cadourile, dar cred ca mai mult sa le fac decat sa le primesc. Nu ca nu apreciez gestul, nu ca nu ma simt dragut ca cineva s-a gandit la mine, daca excludem "must"-urile. Pe care le detectez usor, din pacate. Mi-ar placea sa ma mint si sa cred ca toti oamenii sunt simpatici fara sa urmareasca asta, dar... Prefer sa daruiesc pentru ca sunt ciudat de pretentioasa si prea putini sunt cei ce pot sa-mi ofere ceva care sa ma incante 100%. Mai mult, imi place sa vad bucuria luminand ochii unui om, de care-mi pasa suficient de mult cat sa-i fac un cadou, chiar si fara ocazii. Sa-i vad fata zambicioasa de surpriza pe care n-o astepta si care-i valoreaza mult in stima de sine si raportare la lume. 

Nu suntem constienti de urmele pe care le lasam in ceilalti si, cand le descoperim printr-un gest ce ni se potriveste,  pare o bucatica de portret schitat in sufletul daruitorului. Tuturor ne plac reflexiilee noastre. Oglinzile sunt cel mai comun mod de le arata, dar cadourile pentru suflet sunt cele mai frumoase structuri de genul.

De data asta, nu pentru-ntaia oara, nu vreau nimic material. Vreau stari, ganduri pozitive, energie, bariere rezistente de la mine pentru mine, confirmari sau infirmari, verde+albastru, liniste si visuri mai aproape, dar cu arome de piersici. Si-ar mai fi ceva, dar o sa-i spun personal...

 Keep loving yourself [and others]! That's the best gift in the world you can afford.

THE way?

Nu cred in oscaruri si-n clasamentele lor. Poate pentru ca nu le inteleg. Nu prea ma uit la filme in general, asa incat cultura mea cinematografica are nivelul unui fir proaspat de iarba. Si nu mi-e rusine, dom'le. Intrebata fiind (nu de alta, dar n-as aduce din proprie initiativa o discutie de genul) , imi place sa spun ca filmul meu preferat e viata reala.  Si, daca ma apuc sa vad vreunul, intuitia trebuie sa-mi fi spus dinainte ca merita sa pierd vreo doua ore cu ochii-n ceva luminos-miscator. Pentru ca filmele trebuie sa ma faca sa ma simt mai bine. Doar de-aia nu ma uit la horror, avataruri si-alte tampenii irelevante. Nu vreau sa termin filmul bulversata ca poate in intunericul din baie apare nenea cu toporul si dinti de sange ori gasesc in cada o creatura albastra cu urechi ascutite. Sau, cel putin, un film merita daca ma pune pe ganduri. Altfel, industria asta poa’sa dea faliment, macar stiu ca peretii vor fi mai puri in lipsa unor afise cu monstri sau apocalipse.

Acum am facut chiar efortul de a merge la cinema sa vad The Way. Normal ca si-aici mi-au aparut tipologiile, de parca as citi romane si-ar trebui sa fac niste caracterizari de personaje. Cum spuneam: tipa mid 40’s fumatoare inraita cautand ceva, gurmandul care vrea sa slabeasca, dar nu rateaza nicio experienta culinara c-ar fi pacat, scriitorul logoreic care e usor iesit din scena din pricina bauturii si, normal, tatal workaholic care n-are o relatie buna cu fiul si nu-i intelege acestuia puseurile de a ajunge in cat mai multe locuri. Acest tata, Martin Sheen (si-oi fi eu sub firul ierbii dpdv cinematografic, dar de el auzisem si-mi placea), e personajul principal care, afland ca fiul sau a murit in pelerinajul spre Santiago de Compostela, ajunge cumva sa faca acelasi drum. Intalneste alti calatori-pelerini simpatici si mai putin morocanosi ca el si se duce chiar dincolo de Santiago, unde-l sfatuise un tigan (spaniol! care stia a pedepsi propriul fiu furacios si putea sa vorbeasca despre asta in engleza. Parca as face si eu pelerinajul doar sa-mi satisfac o curiozitate din existenta acestei specii ca prea l-au facut plauzibil) sa lase cenusa. V-ati prins voi, sper, ce a ars. Se intelege ca, pe parcurs, tipul lasa in punctele esentiale cate un pumn din aceeasi cenusa.

Galeria personală, deci drepturi aferente ;)

Nu e un film cu happy-end. Tipa nu se lasa de fumat, tipul nu a slabit miraculos si scriitorul nu stiu ce n-a mai facut, iar tatal arunca cenusa-n ocean si-apoi se duce prin lume cu rucsacul lui fi-so. Apropo de asta, filmul parca ar fi facut reclama la The North Face. Dar ideea e faina, se indeparteaza intrucatva de la filmul american, peisajele grozave si coloana sonora inspirata. Mai ales continand James Taylor si Alanis Morissette. Plus ca are momente amuzante, fara sa fie glume porno.

Si, in final, chiar m-a facut sa ma simt mai bine si sa reflectez. Da, e un film pe care ar trebui sa-l vada si parintii mei. Din varii motive.

Bujori, dimineaţă, verde, nostalgie de-o vară

M-a ajuns o vară, dar nu ştiu dacă e VARA. Încerc s-o adun, caut gândurile pozitive ce-ar îndrepta-o spre mine şi măresc astfel numărul de zâmbete pe minutul pătrat (sau rotund, după preferinţe şi starea zâmbicioasă). Asta pentru că orice număr pozitiv cic-ar fi mai mare ca zero. Pentru mine vara e atunci când inima mi s-ar rostogoli pe o pajişte la înălţime, când energia-mi pică din energia universală, iar lumina îmi deschide ochii peste orizonturi. Vara mea nu coincide cu a lor. A celor care i-au măsurat fix trei luni. Adică le-ar include, dar s-ar mai lungi la mine-n suflet şi-n stânga şi-n dreapta (calendarului). Buuuuun, îmi fac o adunare a incantaţiilor, le prezint într-un dans fără buric şi sper la cei 3 V realizaţi instant: Vară, Verde şi Voluptate. Deeeeci,

Îmi plac bujorii şi dimineţile. Mai ales cele cu zâmbet tâmp. Incredibil de magnifice dacă's şi uşor deasupra norilor. Da, da, la propriu.

Ador căldura cu atât mai mult cu cât vine din interior. Şi-o miros de departe.

Verdele ierbii, al pădurii şi-al liniştii plus turcoazul ceresc sunt cele mai geniale culori pictate in peisajul meu. Şi l-aş lăsa pe termen lung atât de nud cât vine verde cu albastru. Iar copii rezultaţi din combinaţia asta sunt cei mai frumoşi şi deştepţi. Garantez cu mâna pe exemple concrete:).

Sunt un corp care se încarcă de la energia regenerabilă a Soarelui (cât de eco, enorm de biooooo). Încărcarea presupune energie proprie şi bucurie dobândită. Şi se încarcă aşa de bine încât i-aş da Soarelui un deget să-mi ia toată mâna pentru solstiţii continue.

Admir liniştea cimitirelor, dar o prefer pe aia vie împărţită la propriu şi figurat.

Iarba proaspăt tăiată (nu de-aia de gazon, dom’le, tre’be să aibă flori prin ea-otavă, mirişte etc.) şi fânul îmi năvălesc copilăria-n prezent. Şi ce-aş mai mânca o supă de dovlecel cum făcea (ma)Maia, ah. Încă n-am aflat de ce apa cea mai plată şi mai potolitoare a setii se numeşte sălcie. O fi ceva cu sălciile? Din alea jur că n-am gustat.

Mă topesc mirosul de tei şi aroma lui, coajă de piersic după furtună. Nu neapărat în această ordine, nu neapărat cumulativ.

Serile de vară sunt o metaforă a eternităţii. Mai ales ascultând brotăceii de pe vale şi, când li s-a oprit armonia, condimentând cu muzica lui. Care-mi face pielea de găină (că aşa-i vorba, nu există nicio zicere cu piele de viţică, deşi, după unii, ar fi echivalente). Care vale? Culmea, se află-ntr-un oraş, dar nu e trecută în ghidurile turistice.

Şi, cum tacticile motivaţionale afişează un clişeu nu neapărat ordinar conform căruia fericirea e mai mult despre cale decât despre destinaţie, mă-ntreb inocent dacă nu cumva am ratat indicatorul.

Hm, deci unde am rămas?

Despre distanţă, românisme, îmbătrânire şi alţi demoni

Se apropie momentul plecării. Din nou. Vreau să fie ultima dată când plec şi când vin, pentru că, de data asta, intenţionez să rămân. Am fugit suficient de mult, departe şi repede, am obosit cumplit de-atâta alergare. Îmi doresc să intru în armonie cu mine, cu locul şi cu timpul şi să mă stabilesc. Gândurile măreţe pentru casadelemn în doi le îngrop in derizoriu. Deocamdată, să zic.

Ai analizat vreodată modul în care oamenii bătrâni trec strada? Mi se pare reflexia exactă a timpului care mi-a trecut aici, prin gând, dar nu prin inimă. Încet, fără nicio speranţă pentru când vor fi ajuns la capătul celălalt, cu fiecare pas riguros făcut, simţit până în măduvă, de o lentoare aproape mortală. Şi eu am îmbătrânit aici. Simt că s-au dus vreo patru ani în nouă luni. Mi-ar fi fost suficient să dau o nouă viaţă. Dar sarcina mea a născut ceva mai pervers decât un pui de om. E pervers să nu te mai entuziasmezi pentru nimic. În faţa ta şi-n sinea ta, căci în faţa altora mai poţi compune reminiscienţe de entuziasm. E pervers ca expresia feţei să-ţi fie egală dacă e soare, dacă plouă, dacă te urlă vântul sau te calcă alţi trecători prin trotuarele vieţii. Şi e cel mai pervers să nu mai găseşti satisfacţie în nimic, nici măcar în puţinele lucruri pe care le vedeai adorabile în prealabil. Mâncarea nu mai are gust şi trupul mi-e străin. Sufletul nu ştiu unde e ca să văd dacă mai are puls. Poate s-a ascuns în genunchii îmbătrâniţi şi dureroşi care nu-i dau voie somnului să mă uite de mine.

Simt că las o bucată semnificativă din existenţa mea aici. Şi asta nu-i nici de bine, nici de rău, doar se întâmplă indiferent. Probabil trebuia s-o las şi pe ea undeva. E bucata care a crezut că, dacă fugi de frici, ele nu vin cu tine (că poate sunt teritoriale), că, dacă te îndepărtezi geografic, te poţi distanţa şi sufleteşte, că dorurile dispar, chiar dacă obiectul lor sunt situaţiile neterminate. Aceeaşi parte era de acord cu opinia majoritară conform căreia orice e prost, idiot şi fără sens în ţara natală, e aşa pentru ca suntem români în România, care nu şi-a imaginat că de unele lucruri mici (clar teritoriale) ţi se poate face dor, tocmai pentru a le putea aprecia ulterior. Şi pentru totdeauna, aş îndrazni. E bucata care nu vedea imperfecţiunile altora, ci doar pe-ale naţiei sale şi le dădea zoom in constant şi maxim. Partea care vedea în carieră maximul de împlinire, fără să mai adauge şi alte ingrediente la complinirea asta şi care nu şi-ar fi imaginat niciodată întregul în ipostaza de nevastă. De fapt, cred că mă bucur şi găsesc satisfacţie tocmai în desprinderea greutăţii ăsteia imense. Să rămână aici, îngropată în frigul gri, să mă elibereze.

Mi-e dor de o idee, de o stare, de un gând. Pentru că mi-e prea frică să-mi fie dor de concretul care nu mi-a aparţinut niciodată şi pe care l-am simţit mişcător în apropiere. Măcar de-ar fi fost mlăştinos să mă scufunde în el şi să nu-mi mai lase ieşire în vreun abstract de nepăsare...

Vreau să trăiesc în România şi mă bucur că asta-mi va ocupa tot timpul!

Cui? Cuiul meu şi cuiele de bătut în carnea hoţilor

Revin la scris ca la refugiul unui cel mai bun prieten care mă ascultă terapeutic. Nu zice nimic, dar efectul prezenţei lui e vindecător prin simplul fapt că mă "aud" şi mă citesc. Şi singură îmi pun intrebările apoi. Sau îmi dau raspunsuri, după caz. Rareori se întamplă ambele şi mai rar au corespondenţă.

Azi mi s-a furat bicicleta. Banal, da. Nu era de vreo valoare financiară extremă, deşi frânele pe disc o făceau mai şmecheră decât altele din acelaşi suport de unde a fost luată. Dar era super importantă pentru mine, atât în fiinţa ei (exact, am obsesia ataşamentului faţă de lucruri, nu neg) cât şi în funcţia ei de mijloc de transport care împărţea la trei timpul pe care-l fac pe jos până la orice destinaţie. Şi la doi ploaia cu vântul, căci eram două: ea şi eu. 

Aş fi vrut să pot să (mă) plâng ţie. Nu, nu ar fi trebuit să faci nimic, nici măcar vreo glumă despre cum (sigur!) îşi va rupe gâtul şi genunchii hoţul. Nu cred că nu poţi să înţelegi că nu vreau nimic atunci când îţi comunic ceva. Vreau doar să fii. Şi-ai fi fost vocea din telefon care m-ar fi ascultat, dându-mi iluzia că nu sunt atât de singură precum mi se pare. Iluzia, da, ca orice iluzie, deci nefondată şi efemeră, dar cu o rădăcină în realitatea mea întârziată. Însă tăcerea ta îmi dă senzaţia că ai dreptate: e mai bine să arăţi că nu-ţi pasă, decât să pretinzi opusul, dar să te doară fix in ce stai.

Bate incredibil vântul. Mişcă ferestrele, mută copacii, omoară frunzele, rupe iarba. Şi parcă bate prin mine şi fluieră a pustiu. Vreau să mă trezesc în stare solidă, cum eram odată.

Povestea IV. It's gotta be you

Se uitau la ei puţin arogant oameni şi locuri de altădată: pe pereţii de lemn ai încăperii respirau poze cu oraşul din perioada interbelică. Le-ar fi spus ceva despre lucrurile importante, ca şi cum oamenii de atunci realizau că civilizaţia îi va determina să se piardă în irelevante. În pub-ul unde merge uneori, Ioana e cu puţinii prieteni comuni ei şi lui Alin. De fapt, amici de-ai ei care au devenit cu timpul cunoscuţi şi lui. Amuţită în faţa unei ceşti de cafea, vede prin ceaşcă, prin farfurie, prin masă, prin podea, prin pâmânt. Îl vede pe George, chipul lui luminat de zâmbetul drăcos, ochii ăia netulburaţi, nasul lui ”corect” cum îi place ei să-l descrie, fruntea înaltă şi umbrită de şuviţe. Ah, ce ma calcă pe nervi când îi cade părul pe frunte, parcă nici nu mă poate privi aşa. Mda, trebuie să-l fac personaj principal într-un roman. Nu e suficient episodic, are potenţial de caracter care să rămână implantat în imaginaţia cititorului. Hm, dar Alin? Nici măcar episodic nu m-a inspirat în opere. Bine că s-a identificat singur o dată şi am scăpat de explicaţii de corvoadă.

Încercând să însăileze o conversaţie ieftină cu lumea de acolo,

Cine a inghitit primavara?

As vrea sa zbor, dar nu-mi gasesc aripile. Nici increderea ca mai am vreun titlu de proprietate asupa lor.

A inflorit liliacul.

Lalelele ma privesc colorat mirate cand le apar in drumul catre frumos. Zambilele mi-au maturat spiritul cu betia lor. Magnoliile au trecut nesimtitor ca ielele dupa o noapte de vara. 

Vine verdele tumultos, renascut, viu. S-ar duce si frigul, ar pleca impreuna cu vantul daca ar avea unde.

Vino sa ma iei de mana, primavara! Du-ma in ceruri albastre, langa soare. Apoi ia-ma in regatul tau si lasa-ma sa visez ca imposibilul meu va fi atins mai devreme decat imi vor creste noi aripi. Sper ca domnesti departe de departe, dar aproape de cald si de casadelemn.

As vrea doar un sigur lucru: sa vina o primavara cu renasteri...

Povestea III. Keep talking

Please insert cash or select payment method. Please insert cash or select payment method : 2 şuturi  în fund pentru turmentatul de George. Ce căuta acolo? Ce cumpărase? Ciuperci şi paste? Probabil i-a venit ideea să facă ˝macaroanele˝ alea care îi plac Ioanei. Iar le va mânca singur. Nici măcar Laurenţiu nu-i mai poate risipi timpul gol. I-a rărit vizitele şi scurtat compania de când cu noua lui prietenă, indianca.

Nici nu realizează cum picioarele singure îi schimbă direcţia către plajă. Duce şi ciupercuţele şă vadă marea. Absurd. Dar îşi urmează corpul fără împotriviri inutile. Oamenii aleargă, discută, plimbă câinii, biciclesc. Numai marea continuă să se agite, netulburată şi rece. Nu simte nimic la vederea ei. Nu mirosea a marea pe care o vroia el. Soarele iriza vesel pe

Povestea II. One and only

Ioana se îndreaptă către anticariatul galeriei unde George privea tulburat, fără nevoi literare, titlurile. Deşi o aştepta (ca în fiecare zi, de când lumea), simţindu-i mâna pe umăr, tot corpul i s-a prefăcut într-o minge care putea sări dincolo de cel mai înalt şi zdravăn tavan. Şi la constricţia asta s-a adăugat privirea ei. Nu-i mai văzuse poate niciodată ochii atât de turcoaz, revărsând lumină, înflăcăraţi suprem. Ochii singuri vorbeau, cuvintele s-ar fi pierdut într-o inutilitate banală. George s-a simţit îmbrăţişat doar admirând-o. Nici nu-şi aminteşte ce a zis mingea din el când se iniţia un fel de conversaţie.  Doar "un fel" căci nimic din ce

Povestea I

Îşi priveşte vârfurile bocancilor cum ating zgomotos gheaţa de pe trotuar. Aşa conştientizează propria-i existenţă în prezent, căci privirile îi erau absolut orientate spre momentele în care păşea pe aceeaşi stradă, către aceeaşi destinaţie, dar cu ea. Trecuse un an. Ca vântul scoţian. Rapid şi rece. Ar vrea să găsească sub stratul îngheţat urmele de-atunci şi să calce doar pe ele, să găsească senzaţiile şi bucuria. Îşi adună toate fărâmele de imagini din zona aia temporală. Magazinul de pe stânga, vernisajul expoziţiei de pictură, restaurantul cu cele mai bune murături. Şi se trezeşte zâmbind acrişor căci nu putea zâmbi total.
Ajunge în dreptul galeriei îmbătat de voluptatea zilelor când sufletul ei era cald şi aproape. Intră într-un vis auriu, mulţumit că evenimentul începuse deja şi se poate strecura uşor prin mulţime, fără ca ea