Vei fi acolo? - Guillaume Musso

...este cartea pe care mi-ar fi plăcut s-o scriu eu. Nu neapărat din punctul de vedere al scriiturii, ci, cel mai mult, pentru chestiunile tratate, întrebările puse şi cvasi-soluţiile oferite.

E o carte despre timp, decizii, regrete, prietenie şi iubire. Timpul ca spectator implicat al vieţii fiecărui om, deciziile care ne duc undeva, nu neaparat unde am vrea, o prietenie fidelă şi o iubire oarecum neîmplinită prin prisma timpului şi a deciziilor care îl arată pe personajul principal singur la 60 ani.

Este povestea unui doctor ajuns aproape de declinul vieţii care-şi doreşte cel mai mult înainte de final să o revadă pe singura femeie pe care a iubit-o şi faţă de moartea căreia se simte uşor vinovat. Oare ne putem întoarce în timp? Romanul arată o perspectivă a unei astfel de călătorii, punând accentul nu pe ştiinţă, nu pe modul în care am putea face asta ci pe ceea ce simte un om pus în faţa sa, cel de acum 30 ani, cu toate întrebările derivând dintr-o posibilă intervenţie în destin. Alegerile pe care le-am făcut într-un punct atrag domino-ul altor şi altor decizii care ne aduc la ceea ce suntem astăzi. Dacă am schimba o rotiţă trecută cât din ceea ce suntem acum ar mai fi valabil şi unde am fi? 

Datorită imensei iubiri pe care o simte şi după ce reuşeşte să o revadă pe ea, Elliott, convins de varianta lui cu 30 ani mai tânără, o salvează de la moarte pe Ilena. Acest fapt primeşte sancţiunile de rigoare si lucrurile se complică într-un puzzle cu altă imagine decât cea pe care o ştie Elliott cel de 60 ani. Dar îşi asumă preţul. Nu poate anticipa însă pierderea celui mai bun prieten.

E un roman savuros, pe care l-ai citi într-o singură bucată de timp, fascinat fiind de posibilităţile regresului temporal. Te aduce uşor-uşor la convingerea că e chinuitor să te întorci în timp, să-ţi revezi greşelile ştiind că le-ai putea îndrepta. A schimba cursul lucrurilor conduce însă către un alt prezent în care tu, cel obişnuit cu tine, devii alt om, înconjurat de alţi oameni, având un alt trecut pe care trebuie să înveţi să-l accepţi fără a beneficia de timpul care te-a ajutat să faci asta cu fostul tău trecut. Încurcat, nu? Garantez că romanul este mult mai puţin încurcat decât am reuşit eu să-l descriu. 

Dialogul este verosimil şi crud, iar unul dintre exemplele concludente după mine se află în conversaţia cu sinele mai în vârstă care îl acuză pe tânăr:

- Ai omorât-o pentru că n-o iubeşti cum trebuie. O iubeşti ca şi cum aţi avea toata viaţa înaintea voastră... Nu aşa trebuie să iubeşti.

Esenţa unei teme a romanului se află în rândurile astea. Cam cum ar trebui să iubim luând în calcul, pe lângă posibilitatea vieţii, iminenţa morţii? Căci ea e iminentă şi la 30 ani.
O carte voluptuoasă care mi-a dat mai mult de reflectat. Cu privire la teorii, întrebări, riscuri, îndepărtări, oamenii dragi şi pierderile noastre zilnice. Ne pierdem, ne pierdem îndepărtându-ne de esenţial.
Lectură conştiincioasă îţi doresc!

Părere scrisă pentru campania vALLuntar.

Mărțișorumeu

Ziua și-a scurs amarnic orele într-o oală albastră, slinoasă și plină de tăciuni, mirosind a pirostrii afumate. Minutele s-au făcut ciorbă râncedă și pe secunde le-a luat un vânt către o zi mai bună. Primele s-au pus la foc mic și fierb a nepăsare cu iz de toropeală de viață. Au adăgat taste și texte când se pregăteau să mai pună de-o tocăniță unde totul e tocat mărunt degeaba. Sau de un ghiveci stătut. 

La dracu, a venit 1 martie și eu n-am vorbe diafane. Ba chiar vorbesc in dodii. Dragi spectatori, n-am vorbe nici de bucurie, nici de duh. Oricum, plutește spirititul pe toate tarabele, să fie cules de furculițe ascuțite fin cât să ia, dar să nu-nțepe. Bucuria zilei de maximă bucurie primăvăratică.

Stau cu gândurile făcute sarmale și înfipte în ochi. Așa mă uit la soare. Al cui? Al tuturor. Al meu e puțin apus.

Să ai o babă mișto! whatever that means.

Să îți vină primăvara! Unde vrei tu!

Cititori cu voluptate - Simo

O colecție de împrejurări mi-a adus-o pe Simo din prea virtual în real. Așa am descoperit încă o lipsă a virtualului: nu te lasă să vezi cât de grozav este un om. În plus, nici nu-ți permite să te gândești că spontaneitatea se prelungește în spatele internetului și-n față. Față în față. Noroc c-avem o viață departe de taste.

 

1. Misiunea ta în lume.

Dacă aș avea variante de răspuns a), b), c), aș alege c) - unde c) de cele mai multe ori e nu știu, atunci când nu e nu știu încă. Ar mai putea fi nu m-am decis, dar nu-mi place.

În mod sigur nu e de a schimba lumea. Sau de a salva vreo planetă.

Știu că am mișcat oameni, locuri, lucruri pe care le-am atins..mă feresc să zic schimbat, pentru că nu vreau, nu-mi place să schimb. Vreau doar să găsesc rețeta perfectă pentru ingredientele date.

2. Viaţa. Metaforă sau p cuvinte – definiţie

Viața e o călătorie. Un fel de ocolul pamântului fără bilet și cu destinație neașteptată.

Când nu e planificată în detaliu și bagajele-s făcute-n grabă te mai rătăcești, poți trece de mai multe ori prin acelasi loc, dar oricum ar fi, în mod neașteptat ajungi acolo unde nu te aștepți.

3. Ce combustibil foloseşte motorul tău intern? Cum porneşte iarna/vara? Accesorii ale maşinii?

Motorul...se alimentează din instinct și pornește pe bază de emoții, atât iarna cât și vara. Accesoriile au venit la pachet și nu pot fi înlocuite în caz de avarie/ revizie:).

4. Persoană care te inspiră să trăieşti/să acţionezi/să zici.

Sunt oameni care însoțesc și marchează momente. Oameni de la care mă inspir, pe care îi inspir, respir.

Pentru oricare dintre cele trei „să” cât și pentru toate adunate, inspirația vine din ceea ce simt în, dar și printre momente.

5. România. 5 aspecte de negăsit altundeva.

România e locul de unde nu mi-am dorit vreodată să plec altfel decât în scurte călătorii în scop de curiozitate, cu mijloacele la îndemână la timpul dat. Și acum că am mărturisit, am inclus aici cele 5 aspecte, așa ca-n “Micul prinț” - desenează-mi o oaie...aici e oaia ta...:)

6. Liniştea. Metaforă sau p cuvinte – definiţie.

Perfectă spre mai mult ca perfectă :), liniștea e oarecum fițoasă. Nu se deplasează către tine, trebuie să o cauți, să o recunoști și mai ales să o gasești.

7. Care a fost rezultatul pentru care ai muncit cel mai mult până acum? Context.

Uneori se leagă lucrurile, alteori se leagă întrebările.

Încă muncesc la asta, deci nu am rezultatul. Revin updated, promit :).

Îți mulțumesc, Simo. Pentru încredere și încurajări, pentru că ești aici, ai fost acolo la un episod din redescoperirea frumuseții și continui să fii;-)

Despre frumusețea uitată a vieții

Este titlul unei cărți de-a lui Pleșu. Într-o împrejurare voluptuoasă și oarecum surprinzătoare, mi s-a reamintit de ea. Mai mult, de ele, de carte și de frumusețe în sine. Era ceva acolo, în aer, în oameni, în brazi și dincolo de ei care mă apropia de reconfirmarea încrederii în strălucire.

Cartea, o colecție de editoriale din Dilema Veche și Adevărul, am purtat-o cu mine în locuri și vremuri în care simțeam nevoia vitală de a mă conecta în vreun fel la vreo frumusețe. Doar că, atunci, ea chiar exista, fiind eu prea oarbă s-o pipăi, iar cartea se adăuga numai. N-am terminat-o acolo și în acel timp, ci acum, cu prilejul și în cinstea reamintirii.

Fără vreun stil avocățesc, Pleșu reușește o magnifică pledoarie pentru deschis ochii, aspect pe care și eu am insistat în câteva post-uri. Deși analizează cu ironie grea unele aspecte, problemele pe care le pune sunt prezentate deseori într-o notă subtil optimistă, care te lasă cu gura întredeschisă, gata să rostească întrebarea „da’ eu cum de nu m-am gândit la asta până acum?”.

Există momente

Există momente când, dacă vrei să fii un copac, ai dori să fii bradul neostenit, nins de toate nisorile pământului, cu crengile atârnând leneş de masa zăpezilor depuse de timp, dar încă verde şi nepus la pământ de vicisitudinile externe.

Există momente când, dacă vrei să fii un cântec, ai fi melodia paşilor tăi scârţâind moale cea mai fină zăpadă posibilă.

Există momente când, dacă vrei să fii o senzaţie, ai alege pacea unei cărări care te duce acolo. Sau doar undeva.

Există momente când, dacă vrei să fii o sursă de încălzire, îți dorești să fii căldura corpului de lângă sufletul tău.

Există momente când, dacă vrei să fii un obiect, ai opta pentru bocancii care văd totul şi păstrează nimic, simt potecile şi iniţiază urmele.

Există momente când, dacă vrei să fii o lumină, ai fi sclipirea unei stele norocoase ţie pe un grăunte de zăpadă.

Există momente când, dacă vrei să fii o suprafaţă, ai prefera solul protejat de pelerina albă, permeabilă, dar protectoare, izolatoare de frigul lumii.

Există momente când, dacă vrei să fii un fenomen natural, ai alege ninsoarea care îţi trezeşte fiecare milimetru pătrat de epidermă expusă. Și-l trezește blând ca o mângâiere de aripă pufoasă.

Există momente când, dacă vrei să fii o aromă, eşti mirosul nopţii suficient de geroase cât să îngheţe gândurile omului, dar încă puternice cât să te ţină conectat cu zăpada, cu brazii, cu stelele, cu paşii singuratici pe cărări neîncepute.

Există momente... Există momente la altitudine mare. Mintală, geografică etc., Există oameni care creează momente, există amintiri din momente, există lucruri frumoase în locuri voluptuoase... și există ochi care văd, neorbiți de urâțenia înfundată în orbitele noastre pe diverse căi verbale sau virtuale. Să-i avem, zic. Sau să-i descoperim.

Cititori cu voluptate - La Fée

Promiteam să stau de vorbă aici cu oameni care mă inspiră mai mult şi mai intens decât alţi trecători prin viaţa mea. Probabil nu voi putea să discut cu toţi, dar vreau să te bucur măcar cu unii. Poate să te şi inspir într-ale existenţei.

Azi, La Fée, zâna care te poate atinge pe suflet cu bagheta îndeplinind doar dorinţe bune la semnalul Cling!

1. Care este misiunea ta în lume?

Cred că misiunea mea a fost de a-i iubi pe oameni, de a-i ocroti și de a le fi devotată. A fost sursa celor mai mai fericiri și sursa celor mai crude dezamăgiri.

2. Închide ochii, deschide inima: epocă, loc, oameni.

Când închid ochii și deschid inima, văd chipuri dragi de oameni din epoci diferite, din locuri diferite. Acești oameni de demult sau de acum au contribuit la cizelarea mea. M-au învățat să le stau alături, cu devotament, celor ce au avut vreodată nevoie de mine.

3. Absolutul -  metaforă sau definiţie. Sau ambele.

Absolutul este, mai degrabă, o metaforă a reperului celui mai de sus, care rămâne, totuși, intangibil. Definiţia sa nu o pot concepe decât prin raportare la antonimia cu relativul.

4. Diplomaţie în a exprima ceva versus adevărul pur şi simplu. 

Exprimarea unui adevăr trebuie să fie făcută cu multă diplomație. Adevărul e relativ. Nu-i elegant să îl afirmi cu bruschețe ci cu prudență.

5. Fie copilaria un aperitiv, maturitatea un fel principal şi bătrâneţea un desert. Ce conţine fiecare pentru La Fée? 

Ingredientul comun copilăriei, maturitătii şi bătrâneţii este iubirea în nuanţele ei definitorii pentru fiecare etapă. În copilarie ne formează iubirea părinţilor, ne construieşte; la maturitate e imperios necesară o iubire zguduitoare care să te ajute să construieşti; la bătraneţe iubirea celor în care ai investit iubirea proprie.
Eu nu receptez culinar etapele acestea. Totuși, văd copilăria ca pe un mic dejun frugal, luat în grabă și cu mofturi. Nu știi încă ce ai vrea… poate un fruct, mâncat în drum spre școală sau, dacă e duminică, clătite. De aceea asociez clătitele cu vacanța.
Maturitatea presupune rafinament. Trecerea prin școli, autoperfecționarea duc la desăvârșire și mă determină să aleg un fel principal care să nu fie doar hrana din care să îmi iau energia de a merge mai departe, ci și un răsfăț al simțurilor. Așa că maturitatea e o anghilă bine preparată, pe un pat de legume ce trăiesc în bună vecinătate și cu sos de capere. Un pic dulce, un pic acru, un pic sărat, după modelul: ceva nou, ceva vechi, ceva de împrumut.
Senectutea ar trebui să fie un desert despovărat de blaturi groase, oricum vine odihna veșnică. Acum ador prăjiturile Joffre, dar cred că bătrânețea trebuie să fie o mousse de ceva, orice.

Îţi mulţumesc, La Fée. Pentru tot şi toate, de ne-enumerat aici.

Dragă cititorule,

În demersul meu de a începe cel mai bun al vieţii mele, cum ziceam mai devreme, m-am gândit să postez cât mai pozitiv posibil în calitate de primă scriere publică. Constat că, atunci când nu mai vine natural, optimismul se obţine cu strădanie. Deci, mă străduiesc. Pe de altă parte, nu ţi-am acordat până acum un post întreg. Aşadar, îţi scriu.

N-am multe de spus, nu vreau să justific existenţa blog-ului ori chestiuni de gen. Cea mai importantă informaţie pe care vreau s-o comunic e că mă bucur că eşti cititor. Indiferent că îţi place de mine, că te bucură ce şi cum scriu, că te transpui în poveştile mele, că simţi similar, că te amuz, indiferent că mă uraşti, că intri pe blog doar urmare a îndemnului:"intra de citeşte, a scris georgeasca", că m-ai găsit pe google căutând zonele de voluptate de pe trupul iubitei (s-a întâmplat, pe cuvânt de statistici) etc. Oricare ar fi motivele şi motivaţiile, de vreme ce-ai ajuns aici şi-ai citit ceva, am o bucurie. Că aşa sunt oamenii, au bucurii meschine şi inexplicabile altora.

A doua informaţie e că intenţionez să public din când în când un fel de discuţie cu un cititor, care nu e neapărat şi comentator direct. Pe mine unii oameni mă inspiră să trăiesc (da, ştiu, sună dubios, dar are fundamente în iţele minţii mele) şi/sau să scriu. Pentru că îmi par oameni de la care se poate învăţa, vreau să iau o bucăţică de învăţătură şi pentru blog-ul care e citit de tine, cel/cea căruia mă adresez acum. Cu unii dintre aceştia (depind de multe variabile, inclusiv disponibilitatea lor) vreau să discut pe blog la modul la care eu le pun vreo trei-patru întrebări oarecum metafizice şi ei răspund cât de metafizic vor şi îşi permit. Am în minte deja câteva persoane, dar, dacă ai vreo propunere, fie de întrebări, fie de oameni întrebabili, spune. În 2012 ascult mai mult...

Te salut cu bucuria strădaniei. 

Nu uita:

Keep smiling!

Keep dreaming! 

Keep seeking for the best way!

Cu drag,

IuliacarecautăVoluptatea

Foto

Fără liste

Nu-mi amintesc să-mi fi propus lucruri de genul „de luni scot murăturile din viaţa mea”, „de mâine mă abţin de la piersici” sau „de pe 1 voi gândi mai puţin”. Îmi pare că cel mai bun moment pentru planuri îndrăzneţ-schimbătoare este acum. De ce-aş amâna până peste 3 zile şi v ore? Ca să mă bucur de respectivul viciu cât moare încet în comportamentul meu? În fine. Probabil că acum a fost uneori momentul potrivit de vreme ce, chiar sub impulsul foarte impulsiv de la momentul r, situaţia fusese intens analizată şi dezbătută de gemenii interni rămaşi în pronunţare. Trebuia să fi existat un clic declanşator care să ma inspire în a spune cu graţie violentă stop. A mers o perioadă, cred. Pentru că nu se rezuma la vicii, ci la comportamente prin viaţă care erau influenţate şi de personajele faţă de care-mi făceam respectivele promisiuni.

Adăugaţi o legendă

Poate că din cauza improbabilităţii rezultatului şi lipsei de vicii general acceptate (ale mele sunt mai grave şi mai bolnave decât fumatul şi celelalte) doar anul trecut m-am jucat cu listuţă de dorinţe pe 2011. Eşec! Eşec major! Mi-au ieşit prea puţine, adică unele din cele câteva ce ţineau strict de persoana mea, restul fiind năzuinţe pe care universul ar fi trebuit să le pună la cale în calea mea. Bineînţeles, cu propria-mi contribuţie inclusă, dar era nevoie de un praf de magie universală. Acum, mă abţin de la a face liste şi reiterări. Sper totuşi să nu fie cazul să fiu de acord cu ceea ce scria un bătrân de la un azil pe panoul cu gânduri şi dorinţe de Crăciun, alături de concretele visuri de călătorie, sănătate, vizite mai dese etc: „Doresc să nu-mi mai doresc.” Există momente când mă aflu între aceleaşi ghilimele, dar mă lupt cu mintea-mi să înlătur această otravă. A nu-ţi mai dori e echivalent cu a muri sufleteşte şi, chiar dacă sunt zile cu administrare de doze de moarte sufletească lentă, mă încăpăţânez să găsesc caut motive pentru reversul acestei morţi.

Aşadar, pentru 2012 îmi doresc rezumat într-o singură năzuinţă, aşa cum mai multe drumuri duc la acelaşi acolo. Diferenţa dintre ele este de timp, de viteza cu care poţi să le parcurgi având în vedere starea diferită a drumului, de peisajul de pe margini şi din faţă, de energia emanată de locurile de trecut prin şi, eventual, de cine te-nsoţeşte. Cu riscul de a repeta o concluzie dintr-un post anterior, dar cu o convingere că repetarea înseamnă determinare crescândă, vreau ca 2012 să fie cel mai voluptuos an al existenţei mele, sau, cum spunea o blondă care gândeşte, sfârşitul lumii pe care am ştiut-o până acum. Va fi! Asta subsumează zeci sute de dorinţe mai mici, împărţite pe variantele-drumuri cu acelaşi sens şi scop, pe care nu îndraznesc totuşi să le mai adun. Ştiu doar că trebuie să-mi strâng forţa disipată prin cotloane de 2011, să zic da atunci când am spus nu şi viceversa dacă e cazul, plus altele şi altele spre acolo, unde mă aflu eu în variantă îmbunătăţită, cu zâmbete, entuziasm şi upgrade la realitate.

Tu, da, da, tu ce-ai vrea să se petreacă până la sfârşitul anului viitor?
Foto 1.

Există urări

Cuvintele de mai jos sunt scrise pe bâjbâite într-o seară cu o lună înfometată care înghiţea brazi. Lumina era insuficientă pentru scrijelire, dar am descifrat ulterior. Pacea locului era exemplară şi contagioasă pentru suflet. Se voia o descriere, dar realizez că se poate converti într-o urare şchiopătândă faţă de cele din categoria „fieca”.

Există locuri din care nu mai vrei să pleci pentru că te inundă energia lor şi senzaţia de linişte care îţi înmoaie toate particulele. Acolo unde timpul stă, depărtarea de cotidianul bolnav e irelevantă, iar semnalul telefonului inexistent. Locurile în care, chiar ştiindu-te absolut deconectat de lumea ta, eşti pur convins că nimic rău nu se poate întâmpla în lipsa ta, aşa că nu te zgândără că lipseşte ultima liniuţă de reţea. Căci reţeaua e formată din tine, copaci, stânci, iarbă, cer şi oareşce meditaţie. Zăpadă, după caz şi preferinţe. Acolo unde vântul bate ferit de răutatea din oameni şi din afara lor. Acolo unde e posibil să ardă trufaş un foc într-o sobă cât să-ţi încălzească sufletul răcit pe pământ. Acolo unde apa are poveşti şi mâncarea capătă gust. Acolo unde poţi fi tu fără chingile autoimpuse de supravieţuirea în realitate. Unde aerul e tânăr şi suficient. Unde toate iţele par a avea sfârşit şi descurcare, iar viaţa un minim de sens. Ah, măcar un minim.

Într-un loc de genul sper să ajung din nou, curând, unde „curând” nu are interval definit, dar începe fix în acest moment. Măcar să ţin în braţe speranţa asta cu credinţă în minuni ataşată, căci logica şi realitatea vorbesc în alte limbi. Într-un asemenea loc vreau să ajung prea foarte des in 2012. Care, fie vorba/promisiunea cu/faţă de mine însămi, îmi va fi cel mai superbun an. Bun, deci la fel îţi urez şi ţie: să te prindă convenţionalele serbări-sărbători într-un loc asemenea dacă ţi-o fi cu plăcere, iar 2012 să ningă cu ocazii şi binecuvântări de astfel de locuri. Oamenii pe care-i vrei şi care vor să fie incluşi în locuri, în drumul spre, în suflet şi în atmosferă.

Există locuri, există oameni

Decembrie m-a ajuns la altitudine fizică, nu mintală. El sau venirea lui m-a făcut mai reflexivă şi mai melancolică decât toată toamna îngrămădită în puţine zile fără soare extern. Că-n rest, apele nu s-au agitat a gri şi ploi. Din nou, în plan extern. Aşă că, dintre rânduri de suflet, transmit gânduri din seria „există”.

Există locuri de care mi-e doar aşa cum îmi e dor de unii oameni: cu trup, cu suflet, cu minte, cu lumină. Tânjesc după ele ca dupa unii oameni: vreau să fiu acolo, să le văd, să le aud armonia, ascult muzica, simt energia, să mă încarc cu bucuria lor, să ating viaţa din ele.

Sunt câteva locuri de care acum am nevoie aşa cum am nevoie de unii oameni. De aceia care au marcat locurile, unii cărora locurile le-au marcat comportamentul. Combinaţii voluptuoase în situaţii incredibile, incomparabile anterior sau ulterior pentru care aş dar nişte zile, luni, ani din viaţă doar-doar aş putea să le distrug caracterul principal de irepetabilitate. Nici nu mi-e frică de posibilitatea pierderii farmecului prin întâmplarea a 2a oară. Esenţele rămân fermecătoare indiferent de câte ori ne apar în drum.

Nu credeam că dorul poate să atingă aşa grade de intensitate şi imensitate. Dorul de locuri, adică. Cu cel de oameni încă mă joc. Sau se joacă el crescând.
Sunt câteva locuri în care aş vrea să mă pot teleporta constant. Pentru puţin timp, măcar cât să gust o linguriţă de amintiri la faţa locului. Nu mă gândesc să compar intensitatea cu cea a dorului de oameni. E ciudat cum au individualitate, dar parcă dorurile se întrepătrund. Oricum, mi-e dor şi de locuri sau de oameni luaţi separat. De prieteni dragi şi de locuri prietenoase.
Who is knocking?

Moşii universului

Moş Nicolae mi-a plăcut întotdeauna mai mult ca Moş Crăciun. Poate pentru că era mai misterios, nu ştiam cum arată, pe unde şi de unde vine, cu ce, cum îl cheamă pe renul/animalul trăgător al vreunui mijloc de transport etc. Deci, mai puţin marketing cu variabile cunoscute şi general acceptate (haina şi căciulă roşu cu alb) şi cu o tolbă mai multă imaginaţie. Iar, în imaginaţia mea. moşu' avea aromă de portocale sau de mandarine în vremea când nu existau hypermarketuri şi oferte la kilogram sau plasă. Apoi, avea bucuria suprizei. Nelimitată, nemăsurabilă. Deşi era singura dimineaţă din an în care m-aş fi trezit cu drag devreme. Şi ce s-au mai schimbat lucrurile.

Bineînţeles, în timp, s-a dus faza cu ghetuţele, dar am rămas cu o oarecare nerăbdare care s-a transformat în aşteptarea a ceva mai mult decât în aşteptarea unor lucruri anume. Iar anul trecut moşu' a fost aşa darnic încât a lăsat universul să-mi ofere o reîntoarcere energizantă şi plină de lumină în ochi. Şi-n ochii mei, normal. Dădeam o pagină cu scris ca să văd pozele colorate de pe verso. Erau culorile sufletului meu. Aş vrea să reeditez senzaţia şi lumina, dar nu mai am pârghiile de-atunci. Probabil şi culorile s-au estompat.

Oricum, indiferent de încrederea în ei, moşii ăştia ar trebui să ne lase speranţe. De ce vrem noi. De ceva-ul de care ziceam. Care n-a apărut în bocanci în noaptea cu pricina, nici ieri toată ziua, dar pe care mă încăpăţânez să cred că-l aştept şi că vine.

Să lăsăm universul să ne ofere mici moşi în fiecare zi! Eu încă mă întreb dacă unele lucruri cu surprize incluse sunt de la el, de la univers, adică, prin moşii zilnici.

Noapte bună, copii!

[Am evitat să fac recenzii aici. Mi se pare că n-am citit suficient cât să pot critica un roman într-un mod atât de public. Dar, de la un punct de enervare încolo, realizând că în căsuţa mea virtuală regulile mi le fac singură şi cititorii tot eu îi adun sau alung, am conchis că n-ar strica să mai pun o părere (deci abandonez preţiosul „recenzie”) despre nişte titluri aprofundate. Cu tot cu al lor conţinut, evident.]

De Radu Pavel Gheo n-auzisem şi-mi pare rău că nu l-am descoperit mai devreme. Cred că în Dilema Veche citisem o recenzie (chiar părea) a romanului despre care comentez şi eu, dar, de la momentul respectiv până la cel în care m-am apucat de lecturat, au trecut peste mine o primăvară, o vară, nişte furtuni şi o samă de cuvinte. Iniţial am considerat locul de lectură drept factorul care-i creştea cota, deşi, într-un mediu cu o frumuseţe care mă atingea aproape fizic, cititul era doar o opţiune. În fine, am terminat ultimele X pagini acasă, suficient cât să realizez că locul era doar o bijuterie: arată bine, te face să te simţi bine, dar nu schimbă substanţa. Romanului. După această gargară asumată (deh, am promis părerea, nu recenzia), îţi spun că acest roman m-a fascinat teribil, cum n-a mai făcut-o vreo carte în ultimii R ani, probabil după Vraciul lui Dołęga-Mostowicz sau după Drumul egal al fiecărei zile, Gabriela Adameşteanu. 

Mie-mi place viaţa într-o carte. Dacă simt viaţă, multă, intensă, sadică, dulce, amăruie, romanul e de la bun în sus. Şi asta am găsit aici. Multă şi spumoasă viaţă, cu detalii suficiente cât să mă transporte în fiecare scenă, cu dialoguri specifice vârstei personajelor şi epocii, cu visurile tinereţii şi devenirea lor. Autorul mi s-a părut genial şi pentru că nu e fidel cronologiei, dar explicaţiile cu privire la an sunt date cât să nu confuzeze. Tehnica este admirabilă cu atât mai mult cu cât îi şi reuşeşte. Abia la final realizezi bildungsromanul de la o mie nouă sute B până la două mii. 

Nimicul, Normalul şi Pierdutul - 3

[ Mai jos se află finalul poveştii începute aici. Partea a2a la click ]
 

Se duce apoi la calorifer să depărteze cumva apropierea periculoasă dintre ei. El se aşează în pat pe burtă, solicitând masajul. Tac. Ea îl roagă să mai aştepte puţin pentru inspiraţia către un masaj reuşit. După şase minute, o prinde de mână şi o trage în pat, începând să-i maseze el fiecare vertebră. Se pricepe. Se lungeşte apoi şi o cuprinde în braţe, fără cuvinte, fără impulsuri. Ea e moale, nu vrea să se desprindă. Îi răsuflă prin şuviţele de păr arămiu, dezordonate acum. Stau liniştiţi, aşteptând nimicul. El îşi apropie gura însetată de gâtul ei, dar Amelia găseşte puterea să-i îndepărteze faţa cu o mână. Îşi întoarce corpul către al lui, ferindu-se cât poate. Dan o strânge la piept, iar ea se cuibăreşte astfel încât să nu-şi intersecteze buzele cu ale lui.

- Cum e viaţa la 23 ani?

- De căcat, răspunse ea rapid ca şi cum ar mai fi reflectat la asta de sute de ori.

- De ce?

Nimicul, Normalul şi Pierdutul - 2

[Mai jos se află continuarea poveştii începute aici.]

La sfârşitul unui adventure park improvizat original stă Dan. Amelia ajunge prima şi au timp să mai schimbe cuvinte şi luciri.

- Câţi ani ai, Amelia? se pomeni asaltată de o întrebare cu privire fixă ataşată.

O nelămureşte maxim apropierea lui de faţa ei urmată de o depărtare bruscă în căutarea coechipierilor, de altă apropiere şi tot aşa. Mişcare strecurată printre întrebări scrutătoare. N-o crede că are 23 ani, discuţiile şi poziţia din firmă intuită de el îi confirmă opoziţia.

- Haha, dă-mi un buletin.

- N-ai nevoie de buletin. Mă poţi crede sau te poţi resemna într-o dilemă.

Acte nu dau.

Se amestecă apoi în zodii şi compatibilităţi, vârste şi ocupaţii, într-un flux natural, fără eforturile de evitare a tăcerilor stânjenitoare.

Seara, când Amelia coboară în restaurantul hotelului, îl vede mâncând singur la masă. Aerul tare şi apropierea lui îi dăduseră bruma de stare pe care-o credea prăfuită într-un trecut marca Radu. Acum e jucăşă, sclipitoare, cu părul strălucind mai frumos, cu hainele stând mai bine pe trup.

Altă poveste, altă distribuţie : Nimicul, Normalul şi Pierdutul - 1

Atmosfera e apăsătoare, uşor gri, fiindcă doar rareori soarele mai salută centrul Bucureştiului de printre nori. Nu e aglomerat, dar nici lipsit de agitaţie. Corporate, hippie, ieşiţi sau foarte intraţi în tipare, trecătorii au desenată pe chip veselia apropierii de weekend. Amelia îi analizează curioasă. Îşi alege câte o persoană dacă îi sare ceva în ochi, fie că e geaca sau strălucirea din privire. O urmăreşte până îi iese din raza vizuală. Se felicită că a programat întâlnirea cu tipul de la firma de team-building în faţă la Grand Café Van Gogh. Poate observa atâţia oameni. Se joacă în minte cu scenariile: unde se duc, ce-au mâncat la prânz, cu cine locuiesc. Se amuză, se uită la ceas fără iritare, cu răbdarea omului care s-a împăcat cu timpul, care ştie că cea mai bună relaţie cu abstractul duşmănit e cea în care îl iei ca atare, un etalon, o convenţie, şi nu elementul central al vieţii. După colţul BNR-ului apare un tip cu o alură ce i-ar fi reţinut privirea mai mult dacă nu sesiza că se îndreaptă spre Van Gogh şi ar fi cam dubios să-l fixeze aşa.

- Bună! Tu semeni cu Amelia, îi zise cu uşurinţa unui zâmbet poznaş.

Cine-a inventat parcul turistic?

Deci (pentru că este realmente o concluzie) eu iubesc România. Voi striga asta cât voi avea aer în plămâni şi emisferă cenuşie. Da, e posibil ca jumătate din tine să mă urască acum pentru afirmaţie. Totuşi am motive s-o iubesc, dar nu le dezbat. Iar asta se întâmplă după o perioadă de negare a potenţialului autohton urmată de o reîntoarcere către adevărul meu. Am raţiuni să-mi imaginez cum le crăp buza celor care o numesc Românica având un surâs semi-sarcastic şi semidoct lăsând să se înţeleagă că ştiu ei mai bine şi simt ei cum merg treburile. Acum mă şi contrazic cu toţi atotştiutorii care văd de aici fără binoclu, sau cu mină de turist, cum curge mierea-n fluviu la alţii. 

În fine, nu despre subiectul iubirii de ţară voiam să-ţi vorbesc. E vorba de explozia de bucurii pe care mi-o produce un lucru bine făcut de oameni bine intenţionaţi şi bine ancoraţi. Ultima descoperire de genul a fost ceva ce se intitulează Parcul Turistic Poiana.

Non-sens-ul de azi

Mi se pare că m-a prins noaptea de picior. M-a plouat zdravăn cu bruma ei şi-apoi m-a rostogolit pe ultima urmă de iarbă din curtea unei case pe care n-o cunosc. Părea familiară, avea potenţial de karmă bună, dar nu era ce crezusem. M-a lăsat în frig să visez cărarea fericirii condimentată intens şi aromat cu ce-ar fi putut fi dacă. Mai târziu m-a călcat un buldozer de octombrie pe care l-a adus soarta în rezervaţia mea naturală. Să-l ia dracu! Sunt fără sens în cuvinte puţine. Aşa că nu cautaţi înţelesul.

Încă mă mai gandesc că viaţa e mişto. A cui? Nu ştiu. Administrez probe. Ascult un cântec stupid pe care, spre evitarea dubiilor de oameni cretini, i l-aş adresa vieţii şi doar ei. Deci, da. Pentru viaţă! Închin o cană cu ceai foarte verde. Am chef să mă doară-n pix şi să-i dau pe toţi în păstârnac.

Melodia idioţică de care ziceam:

Recreare de lucruri frumoase

În seara asta am avut chef de gel de duş cu cireşe şi caise. Sună amuzant numele lui oarecum italian. Esenţialul provine din momentul în care m-a transportat. Am remarcat semnul care indica nerecomandarea consumului aşa că l-am folosit în scopul pentru care a fost fabricat. Am aprins lumânarea în formă de borcan cu dulceaţă de căpşuni şi am scris scrisori cu destinaţie necunoscută şi adresări absente. Mi se făcuse poftă să văd cum curge cerneala pe foi de expediat în neant de viaţă. Am avut chef să îmbrac pijamalele cu Little Miss Sunshine pe care-am amânat de-atâtea ori să le donez cuiva mai apropiat de mesaj. Cuprindea o stare de lucruri în momentul în care le-am primit.

Am avut curaj să am urechi pentru inima-mi. Nu mi-era dor să mi se tânguiască. Primise shut up prea de curând şi prea bizar. Ciudat organ. Dă culmile cele mai cele şi prăpastille cele mai ne-cele. Păcat că merge încontinuu, mi-aş dori s-o doară şi pe ea fix în ce stă. Adică în partea dorsală.

Vara plinădecuvinte

Odată cu vremea recent absurdă mi s-a terminat şi vara. „Mi” pentru că mi-o arog, fiecare vară e a mea. Nu ştiu cine deţine celelalte anotimpuri, dar verile sunt pentru mine. Chiar dacă pare că pierd proprietatea asupra lor cu fiecare an care trece şi-mi lasă un gust din ce în ce mai searbăd. Nu mă opresc să sper la mai bine. 

Mi-am amintit de tradiţia pe care mi-am creat-o rememorând pe-aici lucrurile pe care le-am învăţat în acest supra-anotimp. Uitându-mă peste post-urile din anii trecuţi îmi pare c-au trecut milenii de când am conştientizat ce-am scris acolo. Habar n-am dacă încă mai ştiu tot.

Cum stăm cu moartea?

În ultimul timp m-am gândit mai mult la moarte. Nu pentru că ar fi fost cazul, ci doar pentru că am avut timp să reflectez şi să filosofez cu cealaltă parte din interior. Am stat la un ceai cu mine însămi să ascult ultimele dume. Trecuseră nişte fluvii peste noi (mine+eu, se-nţelege) şi n-am apucat de-atunci să mai gust sinceritatea debordantă. În plus, am citit ceva articolaşe cu regretele oamenilor pe patul de moarte. La propriu, căci se fundamentau pe observaţiile făcute de o infirmieră referitor la pacienţii pe care i-a îngrijit. Bine, trebuie privit dincolo de uşoara dulcegărie transmisă. Subconştientul şi-a făcut treaba şi iminenţa morţii se tot punea în discuţie. Iar, dinainte să moară nenea Jobs, aveam deschis în browser discursul lui de la Standford, dar am tot amânat. Astăzi l-am ascultat de două ori. Ca să fiu sigură atât că-l înţeleg corect cât şi că subconştientul şi conştientul vor reţine câteva din lucrurile pe care le spune înţeleptul. Mi s-a părut fabuloasă ideea conform căreia mândria, frica de eşec sau de ruşine pier dacă te raportezi la moarte. Deşi mai e cale lungă până când aş putea acţiona având asta în cap. Ei, şi dacă mor mâine n-aş îndrăzni? Ei, şi dacă mor în secunda următoare nu aş spune ce cred şi face mai mult ce vreau? Oricum, nu sunt încorsetată de ce-ar spune “lumea” sau de ceea ce “se face” sau nu, dar tot am un grad de auto-limitare pe care perspectiva sfârşitului l-ar elimina. Dar (mi-)ar folosi?