Despre frumusețea uitată a vieții

Este titlul unei cărți de-a lui Pleșu. Într-o împrejurare voluptuoasă și oarecum surprinzătoare, mi s-a reamintit de ea. Mai mult, de ele, de carte și de frumusețe în sine. Era ceva acolo, în aer, în oameni, în brazi și dincolo de ei care mă apropia de reconfirmarea încrederii în strălucire.

Cartea, o colecție de editoriale din Dilema Veche și Adevărul, am purtat-o cu mine în locuri și vremuri în care simțeam nevoia vitală de a mă conecta în vreun fel la vreo frumusețe. Doar că, atunci, ea chiar exista, fiind eu prea oarbă s-o pipăi, iar cartea se adăuga numai. N-am terminat-o acolo și în acel timp, ci acum, cu prilejul și în cinstea reamintirii.

Fără vreun stil avocățesc, Pleșu reușește o magnifică pledoarie pentru deschis ochii, aspect pe care și eu am insistat în câteva post-uri. Deși analizează cu ironie grea unele aspecte, problemele pe care le pune sunt prezentate deseori într-o notă subtil optimistă, care te lasă cu gura întredeschisă, gata să rostească întrebarea „da’ eu cum de nu m-am gândit la asta până acum?”.
El încearcă să determine cititorul să vadă că există lucruri bune, lucruri înălțătoare, lucruri mici care pot bucura mult indiferent cât de bolnav-nebună e lumea de azi. O frunză, o întâlnire edificatoare, un moment de răgaz, un sentiment bun, credința în ceva sunt motive pentru a vedea frumusețea de care uităm. Adică vrea să schimbăm oarecum focus-ul de la murdăria care ne înghite toate simțurile și pe care nici zăpada n-a curățit-o către chestiuni voluptuoase, care ne aduc zâmbete și râsete dându-ne ocazia să ne liniștim consțința și/sau agitația și aducându-ne cumva într-un acasă drag și confortabil. Eu zic că îi reușește admirabil.

Cu privire la lucrurile importante, savuros și edificator pentru carte, aici.

Și încă vreo câteva exemple, fiindcă nu ma pot abține:

• Majoritatea oamenilor înclină să creadă că un onorabil program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională, datoria faţă de comunitate etc) are substanţa necesară pentru a se constitui în sens de viaţă. În realitate, e vorba de simple obiective, rezonabile, a căror împlinire lasă nerezolvată problema sensului, dacă nu cumva o amplifică în mod dramatic. Întrebarea cu privire la sensul vieţii apare, în toată spectrala ei nuditate, de îndată ce (şi tocmai pentru că) ţi-ai îndeplinit toate obiectivele.
• Activitatea lucrativă asfixiază în asemenea măsură intervalul diurn, încât “lucrativ” nu mai înseamnă nimic: e obţinerea unui câştig de care nu se bucură nimeni, un câştig din care nimeni nu are nimic de câştigat. Modelul e, preponderent, occidental. Se practică frecvent o investiţie maximă de muncă pentru rezultate care nu se mai percep decât ocazional, în weekend, în vacanţă, la pensie. Ai tot ce-ţi trebuie, dar eşti atât de istovit, încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai. La orizont, apare un tip de vitalitate care, paradoxal, subminează (sau amână) pofta de viaţă. Nu mai ai bucurii. Ai “satisfacţii”. Reuşita profesională intră în conflict cu bucuria de a trăi. Lipsa de timp (blestemul de a fi mereu ocupat) suspendă treptat cel puţin două din componentele decisive ale unei existenţe depline: singurătatea şi răgazul.
• Singurătatea e materia primă a reflexivităţii şi a construcţiei de sine. [...] Răgazul e valorificarea intensă a non-activităţii. E înlocuirea eficienţei prin plăcere, savoarea decuplării, capacitatea de a te lăsa absorbit de respiraţia lumii, fără să i te opui, fără să intervii cu deprinderile proprii în metabolismul ei. De la gratuitatea hobby-ului până la experienţa totodată subtilă şi simplă a vidului, răgazul e recuperarea identităţii tale reale, neconjuncturale, eliberate de obligaţii, utilităţi şi urgenţe.
• A-ți pierde speranța nu e un accident provocat de împrejurări nefaste, ci un păcat, adică un eșec al sufletului, chiar dacă unul favorizat de împrejurări nefaste. Pentru tot ce se opune speranței din noi poate fi făcută vinovată lumea exterioară(istoria, stihiile, statul). Dar pentru pierderea speranței nu putem învinovăți pe nimeni. E o problemă personală care nu se reglează pe stradă, la sindicat sau la tribuna oficială. 
• Iubirea adevărată e o experiență a bucuriei împărtășite și ea iradiază, ca atare, în întregul spațiu din jurul său. Evident, nu am în vedere placiditatea bovină a unei nesimțiri în doi, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă sau în conviețuirea paradiziacă în care totul e roz, adorabil, ireproșabil. Vreau doar să spun că dacă o întâlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoția, farmecul și plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întâlniri e pe cale de a se deteriora.
• Iubirile nefericite ar trebui șterse din registrul iubirii: admit că ele sunt curente, aproape inevitabile și că își au nimbul lor de tragism și de respectabilitate. Nu sunt însă iubiri adevărate: sunt doar teribile probe existențiale, provocări tainice ale sorții, materie primă pentru vreo eventuală soluție de înțelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung sau nu e deloc. Așa ceva nu există? Bine, atunci nu există iubire adevărată.

Deci, lectură voluptuoasă și să te bucuri până și de cea mai măruntă frumusețe:)