Fără liste

Nu-mi amintesc să-mi fi propus lucruri de genul „de luni scot murăturile din viaţa mea”, „de mâine mă abţin de la piersici” sau „de pe 1 voi gândi mai puţin”. Îmi pare că cel mai bun moment pentru planuri îndrăzneţ-schimbătoare este acum. De ce-aş amâna până peste 3 zile şi v ore? Ca să mă bucur de respectivul viciu cât moare încet în comportamentul meu? În fine. Probabil că acum a fost uneori momentul potrivit de vreme ce, chiar sub impulsul foarte impulsiv de la momentul r, situaţia fusese intens analizată şi dezbătută de gemenii interni rămaşi în pronunţare. Trebuia să fi existat un clic declanşator care să ma inspire în a spune cu graţie violentă stop. A mers o perioadă, cred. Pentru că nu se rezuma la vicii, ci la comportamente prin viaţă care erau influenţate şi de personajele faţă de care-mi făceam respectivele promisiuni.

Adăugaţi o legendă

Poate că din cauza improbabilităţii rezultatului şi lipsei de vicii general acceptate (ale mele sunt mai grave şi mai bolnave decât fumatul şi celelalte) doar anul trecut m-am jucat cu listuţă de dorinţe pe 2011. Eşec! Eşec major! Mi-au ieşit prea puţine, adică unele din cele câteva ce ţineau strict de persoana mea, restul fiind năzuinţe pe care universul ar fi trebuit să le pună la cale în calea mea. Bineînţeles, cu propria-mi contribuţie inclusă, dar era nevoie de un praf de magie universală. Acum, mă abţin de la a face liste şi reiterări. Sper totuşi să nu fie cazul să fiu de acord cu ceea ce scria un bătrân de la un azil pe panoul cu gânduri şi dorinţe de Crăciun, alături de concretele visuri de călătorie, sănătate, vizite mai dese etc: „Doresc să nu-mi mai doresc.” Există momente când mă aflu între aceleaşi ghilimele, dar mă lupt cu mintea-mi să înlătur această otravă. A nu-ţi mai dori e echivalent cu a muri sufleteşte şi, chiar dacă sunt zile cu administrare de doze de moarte sufletească lentă, mă încăpăţânez să găsesc caut motive pentru reversul acestei morţi.

Aşadar, pentru 2012 îmi doresc rezumat într-o singură năzuinţă, aşa cum mai multe drumuri duc la acelaşi acolo. Diferenţa dintre ele este de timp, de viteza cu care poţi să le parcurgi având în vedere starea diferită a drumului, de peisajul de pe margini şi din faţă, de energia emanată de locurile de trecut prin şi, eventual, de cine te-nsoţeşte. Cu riscul de a repeta o concluzie dintr-un post anterior, dar cu o convingere că repetarea înseamnă determinare crescândă, vreau ca 2012 să fie cel mai voluptuos an al existenţei mele, sau, cum spunea o blondă care gândeşte, sfârşitul lumii pe care am ştiut-o până acum. Va fi! Asta subsumează zeci sute de dorinţe mai mici, împărţite pe variantele-drumuri cu acelaşi sens şi scop, pe care nu îndraznesc totuşi să le mai adun. Ştiu doar că trebuie să-mi strâng forţa disipată prin cotloane de 2011, să zic da atunci când am spus nu şi viceversa dacă e cazul, plus altele şi altele spre acolo, unde mă aflu eu în variantă îmbunătăţită, cu zâmbete, entuziasm şi upgrade la realitate.

Tu, da, da, tu ce-ai vrea să se petreacă până la sfârşitul anului viitor?
Foto 1.

Există urări

Cuvintele de mai jos sunt scrise pe bâjbâite într-o seară cu o lună înfometată care înghiţea brazi. Lumina era insuficientă pentru scrijelire, dar am descifrat ulterior. Pacea locului era exemplară şi contagioasă pentru suflet. Se voia o descriere, dar realizez că se poate converti într-o urare şchiopătândă faţă de cele din categoria „fieca”.

Există locuri din care nu mai vrei să pleci pentru că te inundă energia lor şi senzaţia de linişte care îţi înmoaie toate particulele. Acolo unde timpul stă, depărtarea de cotidianul bolnav e irelevantă, iar semnalul telefonului inexistent. Locurile în care, chiar ştiindu-te absolut deconectat de lumea ta, eşti pur convins că nimic rău nu se poate întâmpla în lipsa ta, aşa că nu te zgândără că lipseşte ultima liniuţă de reţea. Căci reţeaua e formată din tine, copaci, stânci, iarbă, cer şi oareşce meditaţie. Zăpadă, după caz şi preferinţe. Acolo unde vântul bate ferit de răutatea din oameni şi din afara lor. Acolo unde e posibil să ardă trufaş un foc într-o sobă cât să-ţi încălzească sufletul răcit pe pământ. Acolo unde apa are poveşti şi mâncarea capătă gust. Acolo unde poţi fi tu fără chingile autoimpuse de supravieţuirea în realitate. Unde aerul e tânăr şi suficient. Unde toate iţele par a avea sfârşit şi descurcare, iar viaţa un minim de sens. Ah, măcar un minim.

Într-un loc de genul sper să ajung din nou, curând, unde „curând” nu are interval definit, dar începe fix în acest moment. Măcar să ţin în braţe speranţa asta cu credinţă în minuni ataşată, căci logica şi realitatea vorbesc în alte limbi. Într-un asemenea loc vreau să ajung prea foarte des in 2012. Care, fie vorba/promisiunea cu/faţă de mine însămi, îmi va fi cel mai superbun an. Bun, deci la fel îţi urez şi ţie: să te prindă convenţionalele serbări-sărbători într-un loc asemenea dacă ţi-o fi cu plăcere, iar 2012 să ningă cu ocazii şi binecuvântări de astfel de locuri. Oamenii pe care-i vrei şi care vor să fie incluşi în locuri, în drumul spre, în suflet şi în atmosferă.

Există locuri, există oameni

Decembrie m-a ajuns la altitudine fizică, nu mintală. El sau venirea lui m-a făcut mai reflexivă şi mai melancolică decât toată toamna îngrămădită în puţine zile fără soare extern. Că-n rest, apele nu s-au agitat a gri şi ploi. Din nou, în plan extern. Aşă că, dintre rânduri de suflet, transmit gânduri din seria „există”.

Există locuri de care mi-e doar aşa cum îmi e dor de unii oameni: cu trup, cu suflet, cu minte, cu lumină. Tânjesc după ele ca dupa unii oameni: vreau să fiu acolo, să le văd, să le aud armonia, ascult muzica, simt energia, să mă încarc cu bucuria lor, să ating viaţa din ele.

Sunt câteva locuri de care acum am nevoie aşa cum am nevoie de unii oameni. De aceia care au marcat locurile, unii cărora locurile le-au marcat comportamentul. Combinaţii voluptuoase în situaţii incredibile, incomparabile anterior sau ulterior pentru care aş dar nişte zile, luni, ani din viaţă doar-doar aş putea să le distrug caracterul principal de irepetabilitate. Nici nu mi-e frică de posibilitatea pierderii farmecului prin întâmplarea a 2a oară. Esenţele rămân fermecătoare indiferent de câte ori ne apar în drum.

Nu credeam că dorul poate să atingă aşa grade de intensitate şi imensitate. Dorul de locuri, adică. Cu cel de oameni încă mă joc. Sau se joacă el crescând.
Sunt câteva locuri în care aş vrea să mă pot teleporta constant. Pentru puţin timp, măcar cât să gust o linguriţă de amintiri la faţa locului. Nu mă gândesc să compar intensitatea cu cea a dorului de oameni. E ciudat cum au individualitate, dar parcă dorurile se întrepătrund. Oricum, mi-e dor şi de locuri sau de oameni luaţi separat. De prieteni dragi şi de locuri prietenoase.
Who is knocking?

Moşii universului

Moş Nicolae mi-a plăcut întotdeauna mai mult ca Moş Crăciun. Poate pentru că era mai misterios, nu ştiam cum arată, pe unde şi de unde vine, cu ce, cum îl cheamă pe renul/animalul trăgător al vreunui mijloc de transport etc. Deci, mai puţin marketing cu variabile cunoscute şi general acceptate (haina şi căciulă roşu cu alb) şi cu o tolbă mai multă imaginaţie. Iar, în imaginaţia mea. moşu' avea aromă de portocale sau de mandarine în vremea când nu existau hypermarketuri şi oferte la kilogram sau plasă. Apoi, avea bucuria suprizei. Nelimitată, nemăsurabilă. Deşi era singura dimineaţă din an în care m-aş fi trezit cu drag devreme. Şi ce s-au mai schimbat lucrurile.

Bineînţeles, în timp, s-a dus faza cu ghetuţele, dar am rămas cu o oarecare nerăbdare care s-a transformat în aşteptarea a ceva mai mult decât în aşteptarea unor lucruri anume. Iar anul trecut moşu' a fost aşa darnic încât a lăsat universul să-mi ofere o reîntoarcere energizantă şi plină de lumină în ochi. Şi-n ochii mei, normal. Dădeam o pagină cu scris ca să văd pozele colorate de pe verso. Erau culorile sufletului meu. Aş vrea să reeditez senzaţia şi lumina, dar nu mai am pârghiile de-atunci. Probabil şi culorile s-au estompat.

Oricum, indiferent de încrederea în ei, moşii ăştia ar trebui să ne lase speranţe. De ce vrem noi. De ceva-ul de care ziceam. Care n-a apărut în bocanci în noaptea cu pricina, nici ieri toată ziua, dar pe care mă încăpăţânez să cred că-l aştept şi că vine.

Să lăsăm universul să ne ofere mici moşi în fiecare zi! Eu încă mă întreb dacă unele lucruri cu surprize incluse sunt de la el, de la univers, adică, prin moşii zilnici.

Noapte bună, copii!

[Am evitat să fac recenzii aici. Mi se pare că n-am citit suficient cât să pot critica un roman într-un mod atât de public. Dar, de la un punct de enervare încolo, realizând că în căsuţa mea virtuală regulile mi le fac singură şi cititorii tot eu îi adun sau alung, am conchis că n-ar strica să mai pun o părere (deci abandonez preţiosul „recenzie”) despre nişte titluri aprofundate. Cu tot cu al lor conţinut, evident.]

De Radu Pavel Gheo n-auzisem şi-mi pare rău că nu l-am descoperit mai devreme. Cred că în Dilema Veche citisem o recenzie (chiar părea) a romanului despre care comentez şi eu, dar, de la momentul respectiv până la cel în care m-am apucat de lecturat, au trecut peste mine o primăvară, o vară, nişte furtuni şi o samă de cuvinte. Iniţial am considerat locul de lectură drept factorul care-i creştea cota, deşi, într-un mediu cu o frumuseţe care mă atingea aproape fizic, cititul era doar o opţiune. În fine, am terminat ultimele X pagini acasă, suficient cât să realizez că locul era doar o bijuterie: arată bine, te face să te simţi bine, dar nu schimbă substanţa. Romanului. După această gargară asumată (deh, am promis părerea, nu recenzia), îţi spun că acest roman m-a fascinat teribil, cum n-a mai făcut-o vreo carte în ultimii R ani, probabil după Vraciul lui Dołęga-Mostowicz sau după Drumul egal al fiecărei zile, Gabriela Adameşteanu. 

Mie-mi place viaţa într-o carte. Dacă simt viaţă, multă, intensă, sadică, dulce, amăruie, romanul e de la bun în sus. Şi asta am găsit aici. Multă şi spumoasă viaţă, cu detalii suficiente cât să mă transporte în fiecare scenă, cu dialoguri specifice vârstei personajelor şi epocii, cu visurile tinereţii şi devenirea lor. Autorul mi s-a părut genial şi pentru că nu e fidel cronologiei, dar explicaţiile cu privire la an sunt date cât să nu confuzeze. Tehnica este admirabilă cu atât mai mult cu cât îi şi reuşeşte. Abia la final realizezi bildungsromanul de la o mie nouă sute B până la două mii. 

Nimicul, Normalul şi Pierdutul - 3

[ Mai jos se află finalul poveştii începute aici. Partea a2a la click ]
 

Se duce apoi la calorifer să depărteze cumva apropierea periculoasă dintre ei. El se aşează în pat pe burtă, solicitând masajul. Tac. Ea îl roagă să mai aştepte puţin pentru inspiraţia către un masaj reuşit. După şase minute, o prinde de mână şi o trage în pat, începând să-i maseze el fiecare vertebră. Se pricepe. Se lungeşte apoi şi o cuprinde în braţe, fără cuvinte, fără impulsuri. Ea e moale, nu vrea să se desprindă. Îi răsuflă prin şuviţele de păr arămiu, dezordonate acum. Stau liniştiţi, aşteptând nimicul. El îşi apropie gura însetată de gâtul ei, dar Amelia găseşte puterea să-i îndepărteze faţa cu o mână. Îşi întoarce corpul către al lui, ferindu-se cât poate. Dan o strânge la piept, iar ea se cuibăreşte astfel încât să nu-şi intersecteze buzele cu ale lui.

- Cum e viaţa la 23 ani?

- De căcat, răspunse ea rapid ca şi cum ar mai fi reflectat la asta de sute de ori.

- De ce?

Nimicul, Normalul şi Pierdutul - 2

[Mai jos se află continuarea poveştii începute aici.]

La sfârşitul unui adventure park improvizat original stă Dan. Amelia ajunge prima şi au timp să mai schimbe cuvinte şi luciri.

- Câţi ani ai, Amelia? se pomeni asaltată de o întrebare cu privire fixă ataşată.

O nelămureşte maxim apropierea lui de faţa ei urmată de o depărtare bruscă în căutarea coechipierilor, de altă apropiere şi tot aşa. Mişcare strecurată printre întrebări scrutătoare. N-o crede că are 23 ani, discuţiile şi poziţia din firmă intuită de el îi confirmă opoziţia.

- Haha, dă-mi un buletin.

- N-ai nevoie de buletin. Mă poţi crede sau te poţi resemna într-o dilemă.

Acte nu dau.

Se amestecă apoi în zodii şi compatibilităţi, vârste şi ocupaţii, într-un flux natural, fără eforturile de evitare a tăcerilor stânjenitoare.

Seara, când Amelia coboară în restaurantul hotelului, îl vede mâncând singur la masă. Aerul tare şi apropierea lui îi dăduseră bruma de stare pe care-o credea prăfuită într-un trecut marca Radu. Acum e jucăşă, sclipitoare, cu părul strălucind mai frumos, cu hainele stând mai bine pe trup.

Altă poveste, altă distribuţie : Nimicul, Normalul şi Pierdutul - 1

Atmosfera e apăsătoare, uşor gri, fiindcă doar rareori soarele mai salută centrul Bucureştiului de printre nori. Nu e aglomerat, dar nici lipsit de agitaţie. Corporate, hippie, ieşiţi sau foarte intraţi în tipare, trecătorii au desenată pe chip veselia apropierii de weekend. Amelia îi analizează curioasă. Îşi alege câte o persoană dacă îi sare ceva în ochi, fie că e geaca sau strălucirea din privire. O urmăreşte până îi iese din raza vizuală. Se felicită că a programat întâlnirea cu tipul de la firma de team-building în faţă la Grand Café Van Gogh. Poate observa atâţia oameni. Se joacă în minte cu scenariile: unde se duc, ce-au mâncat la prânz, cu cine locuiesc. Se amuză, se uită la ceas fără iritare, cu răbdarea omului care s-a împăcat cu timpul, care ştie că cea mai bună relaţie cu abstractul duşmănit e cea în care îl iei ca atare, un etalon, o convenţie, şi nu elementul central al vieţii. După colţul BNR-ului apare un tip cu o alură ce i-ar fi reţinut privirea mai mult dacă nu sesiza că se îndreaptă spre Van Gogh şi ar fi cam dubios să-l fixeze aşa.

- Bună! Tu semeni cu Amelia, îi zise cu uşurinţa unui zâmbet poznaş.

Cine-a inventat parcul turistic?

Deci (pentru că este realmente o concluzie) eu iubesc România. Voi striga asta cât voi avea aer în plămâni şi emisferă cenuşie. Da, e posibil ca jumătate din tine să mă urască acum pentru afirmaţie. Totuşi am motive s-o iubesc, dar nu le dezbat. Iar asta se întâmplă după o perioadă de negare a potenţialului autohton urmată de o reîntoarcere către adevărul meu. Am raţiuni să-mi imaginez cum le crăp buza celor care o numesc Românica având un surâs semi-sarcastic şi semidoct lăsând să se înţeleagă că ştiu ei mai bine şi simt ei cum merg treburile. Acum mă şi contrazic cu toţi atotştiutorii care văd de aici fără binoclu, sau cu mină de turist, cum curge mierea-n fluviu la alţii. 

În fine, nu despre subiectul iubirii de ţară voiam să-ţi vorbesc. E vorba de explozia de bucurii pe care mi-o produce un lucru bine făcut de oameni bine intenţionaţi şi bine ancoraţi. Ultima descoperire de genul a fost ceva ce se intitulează Parcul Turistic Poiana.

Non-sens-ul de azi

Mi se pare că m-a prins noaptea de picior. M-a plouat zdravăn cu bruma ei şi-apoi m-a rostogolit pe ultima urmă de iarbă din curtea unei case pe care n-o cunosc. Părea familiară, avea potenţial de karmă bună, dar nu era ce crezusem. M-a lăsat în frig să visez cărarea fericirii condimentată intens şi aromat cu ce-ar fi putut fi dacă. Mai târziu m-a călcat un buldozer de octombrie pe care l-a adus soarta în rezervaţia mea naturală. Să-l ia dracu! Sunt fără sens în cuvinte puţine. Aşa că nu cautaţi înţelesul.

Încă mă mai gandesc că viaţa e mişto. A cui? Nu ştiu. Administrez probe. Ascult un cântec stupid pe care, spre evitarea dubiilor de oameni cretini, i l-aş adresa vieţii şi doar ei. Deci, da. Pentru viaţă! Închin o cană cu ceai foarte verde. Am chef să mă doară-n pix şi să-i dau pe toţi în păstârnac.

Melodia idioţică de care ziceam:

Recreare de lucruri frumoase

În seara asta am avut chef de gel de duş cu cireşe şi caise. Sună amuzant numele lui oarecum italian. Esenţialul provine din momentul în care m-a transportat. Am remarcat semnul care indica nerecomandarea consumului aşa că l-am folosit în scopul pentru care a fost fabricat. Am aprins lumânarea în formă de borcan cu dulceaţă de căpşuni şi am scris scrisori cu destinaţie necunoscută şi adresări absente. Mi se făcuse poftă să văd cum curge cerneala pe foi de expediat în neant de viaţă. Am avut chef să îmbrac pijamalele cu Little Miss Sunshine pe care-am amânat de-atâtea ori să le donez cuiva mai apropiat de mesaj. Cuprindea o stare de lucruri în momentul în care le-am primit.

Am avut curaj să am urechi pentru inima-mi. Nu mi-era dor să mi se tânguiască. Primise shut up prea de curând şi prea bizar. Ciudat organ. Dă culmile cele mai cele şi prăpastille cele mai ne-cele. Păcat că merge încontinuu, mi-aş dori s-o doară şi pe ea fix în ce stă. Adică în partea dorsală.

Vara plinădecuvinte

Odată cu vremea recent absurdă mi s-a terminat şi vara. „Mi” pentru că mi-o arog, fiecare vară e a mea. Nu ştiu cine deţine celelalte anotimpuri, dar verile sunt pentru mine. Chiar dacă pare că pierd proprietatea asupra lor cu fiecare an care trece şi-mi lasă un gust din ce în ce mai searbăd. Nu mă opresc să sper la mai bine. 

Mi-am amintit de tradiţia pe care mi-am creat-o rememorând pe-aici lucrurile pe care le-am învăţat în acest supra-anotimp. Uitându-mă peste post-urile din anii trecuţi îmi pare c-au trecut milenii de când am conştientizat ce-am scris acolo. Habar n-am dacă încă mai ştiu tot.

Cum stăm cu moartea?

În ultimul timp m-am gândit mai mult la moarte. Nu pentru că ar fi fost cazul, ci doar pentru că am avut timp să reflectez şi să filosofez cu cealaltă parte din interior. Am stat la un ceai cu mine însămi să ascult ultimele dume. Trecuseră nişte fluvii peste noi (mine+eu, se-nţelege) şi n-am apucat de-atunci să mai gust sinceritatea debordantă. În plus, am citit ceva articolaşe cu regretele oamenilor pe patul de moarte. La propriu, căci se fundamentau pe observaţiile făcute de o infirmieră referitor la pacienţii pe care i-a îngrijit. Bine, trebuie privit dincolo de uşoara dulcegărie transmisă. Subconştientul şi-a făcut treaba şi iminenţa morţii se tot punea în discuţie. Iar, dinainte să moară nenea Jobs, aveam deschis în browser discursul lui de la Standford, dar am tot amânat. Astăzi l-am ascultat de două ori. Ca să fiu sigură atât că-l înţeleg corect cât şi că subconştientul şi conştientul vor reţine câteva din lucrurile pe care le spune înţeleptul. Mi s-a părut fabuloasă ideea conform căreia mândria, frica de eşec sau de ruşine pier dacă te raportezi la moarte. Deşi mai e cale lungă până când aş putea acţiona având asta în cap. Ei, şi dacă mor mâine n-aş îndrăzni? Ei, şi dacă mor în secunda următoare nu aş spune ce cred şi face mai mult ce vreau? Oricum, nu sunt încorsetată de ce-ar spune “lumea” sau de ceea ce “se face” sau nu, dar tot am un grad de auto-limitare pe care perspectiva sfârşitului l-ar elimina. Dar (mi-)ar folosi?

Weekend-ul trecut

[Am scris pe hârtie rândurile ce urmează când chiar era vorba despre weekend-ul trecut. Acum au mai trecut alte câteva peste mine, dar mă voi referi la bucăţica respectivă de timp tot aşa. Deci,]

În weekend-ul trecut n-am avut semnal la telefon, dar am avut doruri autentice. Unele stinse tocmai prin prisma destinaţiei şi-a călătoriei, altele rămase, filtrate, curăţite puţin de otravă, deşi am senzaţia că sursa otrăvii încă zace în vreun colţ de mine. Credeam c-o să mă simt din nou bătrână, dar au fost zilele când am revenit la 18 ani. Trecuse un deceniu de când n-am mai avut sentimentul, nu vârsta în sine. Am sesizat că nu s-au schimbat multe din refrenul cântecului, doar că la partea cu „visul meu îl trăiesc chiar acum” ar mai fi de făcut retuşuri. Acum trăiesc doar cu imaginea visului şi culeg răbdarea pentru până la el. Cu toate riscurile, cu toate pietrele, cu toate. 

Acum. Aici. Armonie

Sunt aici -------------------------------------------------------->

E liber la invidie, dacă vă ajută cu ceva, dar s-o ştiu şi eu. Pe invidie, adică ;-)

 

M-am lungit pe mal uitându-mă palpabil la albastru. E şi ceva alb în structuri confuze, difuze, aruncate aiurea şi dătătoare de imaginaţii în multiple forme. Soarele îşi trăieşte ultimele clipe ale zilei de azi pe-o coamă de deal.

Ca-ntr-o meditaţie regulamentară, am lăsat fiecare parte a corpului să expire şi să inspire. Îmi simt inima pulsând şi sângele bătând prin vene. Am conştiinţa tuturor măruntaielor şi emoţiile fiecărui milimetru pătrat de epidermă. Se uită pădurea la mine cu ochiul dintr-o poiană arsă, iar copacii se înnegresc de întuneric în timp ce dansează moale armonia unei adieri. Dacă n-ar fi aşa bine şi cald unde stau, m-aş mişca în ritmul lor. Rămân aici o vreme să mai încarc din descărcate. Se colorează orizontul în timp ce apa lacului şi-a înmuiat, de asemenea, nişte portocaliu pe după conturul ce se oglindise când încă era lumină.

Pentru că e chiar aşa şi n-o pot spune mai concis de atât, îmi permit să-nchei la fel cum sfârşeam compunerile de la ciclul primar până când domnul învăţător ne-a rugat (da, cam toată clasa suferea de clişeu) să schimbăm metoda:

Ce frumoasă e lumea în care trăim!

În clipa de faţă, după meditaţiile regulamentare şi ne, îmi doresc un singur lucru: să am mereu ochi să văd asta şi să inventez nişte ochelari pe care să-i folosesc atunci când nu mai pot. Când nu mai pot a vedea frumuseţea lumii, adică. Neputinţa generală nu se vindecă aşa uşor. 

Să plouă cu ochi conştienţi, zic:-)

Judecata judecăţii

Am fost judecată de multe ori. Cu certitudine de mai multe ori decât am judecat eu. Oricât îmi pare de sinistru, judec la rândul meu, inevitabil, deşi încerc cu toate pârghiile să mă abţin. Ar fi o ipocrizie să susţin contrariul, oricum aş numi procedura: constatare, observaţie, remarcă. Nu încerc să fac o pledoarie către nejudecată, vreau doar să abuzez extrem de speranţa că am putea încerca să înţelegem înainte sau chiar în locul judecăţii. Eu mă străduiesc.

Nu mă interesează cum mă cataloghează abstractul „lumea” decât în aceeaşi măsură în care mayaşii erau preocupaţi de urşii polari, dar mă afectează şi roade puternic judecata venind de la relevanţi. Cu cât sunt mai puţini (şi numărul lor scade continuu), cu atât mai relevanţi şi cu atât mai tare judecăţile lor sunt cleşti care-mi rup constant din carne. Da, criticilor, nu mă pot dezbrăca de metafore, cel puţin pe blog. Păstrez cuvintele simple şi mai slabe de sensuri multiple pentru viaţa reală, nu pot să le expun aici cu aceeaşi uşurinţă de vreme ce nu dau nume:)

De printre ploi

Ploaia e un fenomen admirabil şi contrastant: necesară, dar nedorită, continuă în manifestare, dar discontinuă în apariţii. Spuneam cândva despre cât de mult îmi plac furtunile şi ploile furtunoase. Acum sunt pe cale să apreciez puţin, dar puţin de tot, şi ploile celelalte. Exterioare, căci pe-alea interioare ştiu ca nu le voi suporta vreodată, deşi le simt pe şi sub piele, în vene şi membre. E fascinant cum pică aproape cu toate râurile lumii, cum curge apa dulce din nişte forme pe care nu le-am putea atinge cu mâna nici dacă am fi la înălţimea lor. Pentru c-am trăit mult cu, nu printre, nori, acum îi admir şi pe ei mai mult ca-nainte.  Când n-ai ce să vezi deasupra ta în sens albastru, tot ţinteşti în sus, orice nuanţă ar avea. Mă trezesc holbându-mă la cer, timp de expunere mare în termen de fotografii mintale, doar pentru forma şi diversitatea de culori de deasupra noastră. Tu când te-ai uitat ultima dată cu atenţie la un nor? I-ai desenat cumva conturul în mintea ta recompunând culoarea din paleta sufletului tău? Ştiu, norii cenuşii ai ploilor mărunte nu au exuberanţa liniştită a pufoşeniilor albe pe fond albastru, nici forţa bleumarin a aglomerărilor furtunoase. Dar cică s-ar spune că n-am aprecia frumuseţea luminii dacă n-ar exista întuneric. Aşa o fi, eu încă aştept. Lumina de după norii cenuşii, nu întunericul.

Ştiu că nu-s multe de făcut când plouă. Se numără banii sau se fac copii. Asta dacă exista materie primă, pentru ambele cazuri. Un exemplu de activitate mi l-au dat nişte pisici pe-un pervaz unde se adăpostiseră de picuri. Dormitau somn pisicesc, se curăţau, se împungeau, se încălzeau, se uitau la trecători. Lor le era bine, deşi în aer liber. Dincolo de geamul murdar, după pervazul pătat de prea multă vreme, era culoarul unui spital şi se simţea că, indiferent de zgribulire, viaţa din ele era mai plăcută decât a neinvidiaţilor trecători.

Aş vrea să mă iei la tine. Şi pe ploaie. Nu, nu să facem copii, nici să numărăm bani. Să stăm aşa simplu şi să privim dincolo de fereastra sincerităţii pe care-am fi pătruns. Să ne bucurăm de fiecare picur care spală o negreală, sa topim neîncrederile şi să le lăsăm să curgă cu apa murdară la valea nefericirii căci noi vom fi rămas „sus” în amonte, frumoşi, adevăraţi.

Începuturile călătoriei voluptuoase

[Nu-mi amintesc exact când am început s-o citesc pe Miruna, dar am admirat-o mereu. Pentru condei şi pentru că e o blondă care gândeşte, iar mie-mi place nu doar cum gândeşte ci şi cum expune produsul gândurilor ei. Ştiu c-am început s-o aprofundez citind şi recitind din urmă când cineva prea drag mi-a spus că scriem de parcă am fi surori. Or eu mă joc de-a blogul, în timp ce ea se cheamă bloggeriţă de succes. Dar am păstrat vorbele ca pe un compliment de la cel pe care l-am acrit între timp cu siropul din scrierile mele.

Copila blondă mi-a adresat o invitaţie: să scriu despre începuturile mele, un fel de primele amintiri din călătoria în care am ajuns azi.]

Sunt atâtea de spus şi parcă nimic consistent. Fragmente şi melancolii.

Prima bucăţică de imagine este în camera crem-portocaliu cu vedere spre grădiniţă şi cu sobă de teracotă în care se bagau lemne doar din baie. Încăperea asta mi-a dezvoltat probabil dragul de căldura sobelor şi de culorile calde. Am păstrat tonurile şi pentru camera de-acum, se pare: o pasiune ce-a durat atât de mult cât mine. Tot de acolo mi se împletesc imaginile despre cum încerca fratele meu să mă înveţe a coborî din pat altfel decât cu capul înainte. Deh, de mică aveam manii distructive. Demersul era necesar întrucât, urmare a unor asemenea multe tentative şi a apariţiei inopinate, de-a buşilea, în preajma uşilor gata să se deschidă, eram plină de cucuie. Dar şi de voie-bună. Fratele meu, un artist în ale pragmaticii, folosind ustensile gen plapumă+rabdare a reuşit să-mi arate şi altă cale spre podea, nu la fel de bruscă, deci în sens invers, adică pe picioare.

Azi noapte

Azi noapte am fost în acelaşi loc unde-mi doresc să fiu de când m-am inventat. Şi pe care n-am apucat să-l aprofundez, deşi ajung acolo în fiecare noapte. Şi ziua deseori.

Azi noapte mi-am lăsat cerceii pe colţul biroului tău. Zâmbind. Ca atunci. Angoasele le-am aruncat pe fereastră, să cadă dracului în întuneric şi să se spargă.

Azi noapte m-am cuibărit la tine şi nu ne era frică de nimic. Mie pentru că aveam locul din braţele tale, ţie pentru că eram şi-aveam de gând să rămân. 

Azi noapte s-a auzit un ecou din chitară.
Azi noapte îţi străluceau ochii.

Azi noapte mă topeam de bine.

Azi noapte mi-ai spus.

Azi noapte era pace.

Vreau să existe azi noapte.

Dar azi noapte e fum. Acum.

Felurite (abia) aşteptări

Oamenilor le place să aibe aşteptări, adică atât să aştepte cât şi să se aştepte. Cu privire la a se aştepta am mai scris puţin: ecuaţia aşteptări=mici garantează o urmă de reuşită căci evită nişte frustrări când universul nu ridică omul, situaţia, obiectul, relaţia la nivelul proiecţiei anterior făurite.

Acum mă fascinează aşteptarea provenită din exprimări de genul ’abia aştept să plec în concediu şi să lenevesc’, ’abia aştept să curgă ploaia’, ’abia aştept să mă arunc în gol’ etc. Deşi ştiu că sunt umane şi naturale, am o uşoară reţinere în a înţelege manifestările de genul şi astfel generez un soi de enervare  internă pentru stupiditatea afirmaţiei. Plus că n-am replică. Ce să-i spui persoanei care abia aşteaptă să latre câinii? Că tu te-ai spânzura ca ei să i se întâmple mai repede? N-am ajuns la un astfel de nivel de empatie. Că şi tu abia aştepţi ceva pentru tine? N-ar avea relevanţă faţă de tema pusă în discuţie.