Nimicul, Normalul şi Pierdutul - 2

[Mai jos se află continuarea poveştii începute aici.]

La sfârşitul unui adventure park improvizat original stă Dan. Amelia ajunge prima şi au timp să mai schimbe cuvinte şi luciri.

- Câţi ani ai, Amelia? se pomeni asaltată de o întrebare cu privire fixă ataşată.

O nelămureşte maxim apropierea lui de faţa ei urmată de o depărtare bruscă în căutarea coechipierilor, de altă apropiere şi tot aşa. Mişcare strecurată printre întrebări scrutătoare. N-o crede că are 23 ani, discuţiile şi poziţia din firmă intuită de el îi confirmă opoziţia.

- Haha, dă-mi un buletin.

- N-ai nevoie de buletin. Mă poţi crede sau te poţi resemna într-o dilemă.

Acte nu dau.

Se amestecă apoi în zodii şi compatibilităţi, vârste şi ocupaţii, într-un flux natural, fără eforturile de evitare a tăcerilor stânjenitoare.

Seara, când Amelia coboară în restaurantul hotelului, îl vede mâncând singur la masă. Aerul tare şi apropierea lui îi dăduseră bruma de stare pe care-o credea prăfuită într-un trecut marca Radu. Acum e jucăşă, sclipitoare, cu părul strălucind mai frumos, cu hainele stând mai bine pe trup.

Altă poveste, altă distribuţie : Nimicul, Normalul şi Pierdutul - 1

Atmosfera e apăsătoare, uşor gri, fiindcă doar rareori soarele mai salută centrul Bucureştiului de printre nori. Nu e aglomerat, dar nici lipsit de agitaţie. Corporate, hippie, ieşiţi sau foarte intraţi în tipare, trecătorii au desenată pe chip veselia apropierii de weekend. Amelia îi analizează curioasă. Îşi alege câte o persoană dacă îi sare ceva în ochi, fie că e geaca sau strălucirea din privire. O urmăreşte până îi iese din raza vizuală. Se felicită că a programat întâlnirea cu tipul de la firma de team-building în faţă la Grand Café Van Gogh. Poate observa atâţia oameni. Se joacă în minte cu scenariile: unde se duc, ce-au mâncat la prânz, cu cine locuiesc. Se amuză, se uită la ceas fără iritare, cu răbdarea omului care s-a împăcat cu timpul, care ştie că cea mai bună relaţie cu abstractul duşmănit e cea în care îl iei ca atare, un etalon, o convenţie, şi nu elementul central al vieţii. După colţul BNR-ului apare un tip cu o alură ce i-ar fi reţinut privirea mai mult dacă nu sesiza că se îndreaptă spre Van Gogh şi ar fi cam dubios să-l fixeze aşa.

- Bună! Tu semeni cu Amelia, îi zise cu uşurinţa unui zâmbet poznaş.

Cine-a inventat parcul turistic?

Deci (pentru că este realmente o concluzie) eu iubesc România. Voi striga asta cât voi avea aer în plămâni şi emisferă cenuşie. Da, e posibil ca jumătate din tine să mă urască acum pentru afirmaţie. Totuşi am motive s-o iubesc, dar nu le dezbat. Iar asta se întâmplă după o perioadă de negare a potenţialului autohton urmată de o reîntoarcere către adevărul meu. Am raţiuni să-mi imaginez cum le crăp buza celor care o numesc Românica având un surâs semi-sarcastic şi semidoct lăsând să se înţeleagă că ştiu ei mai bine şi simt ei cum merg treburile. Acum mă şi contrazic cu toţi atotştiutorii care văd de aici fără binoclu, sau cu mină de turist, cum curge mierea-n fluviu la alţii. 

În fine, nu despre subiectul iubirii de ţară voiam să-ţi vorbesc. E vorba de explozia de bucurii pe care mi-o produce un lucru bine făcut de oameni bine intenţionaţi şi bine ancoraţi. Ultima descoperire de genul a fost ceva ce se intitulează Parcul Turistic Poiana.

Non-sens-ul de azi

Mi se pare că m-a prins noaptea de picior. M-a plouat zdravăn cu bruma ei şi-apoi m-a rostogolit pe ultima urmă de iarbă din curtea unei case pe care n-o cunosc. Părea familiară, avea potenţial de karmă bună, dar nu era ce crezusem. M-a lăsat în frig să visez cărarea fericirii condimentată intens şi aromat cu ce-ar fi putut fi dacă. Mai târziu m-a călcat un buldozer de octombrie pe care l-a adus soarta în rezervaţia mea naturală. Să-l ia dracu! Sunt fără sens în cuvinte puţine. Aşa că nu cautaţi înţelesul.

Încă mă mai gandesc că viaţa e mişto. A cui? Nu ştiu. Administrez probe. Ascult un cântec stupid pe care, spre evitarea dubiilor de oameni cretini, i l-aş adresa vieţii şi doar ei. Deci, da. Pentru viaţă! Închin o cană cu ceai foarte verde. Am chef să mă doară-n pix şi să-i dau pe toţi în păstârnac.

Melodia idioţică de care ziceam:

Recreare de lucruri frumoase

În seara asta am avut chef de gel de duş cu cireşe şi caise. Sună amuzant numele lui oarecum italian. Esenţialul provine din momentul în care m-a transportat. Am remarcat semnul care indica nerecomandarea consumului aşa că l-am folosit în scopul pentru care a fost fabricat. Am aprins lumânarea în formă de borcan cu dulceaţă de căpşuni şi am scris scrisori cu destinaţie necunoscută şi adresări absente. Mi se făcuse poftă să văd cum curge cerneala pe foi de expediat în neant de viaţă. Am avut chef să îmbrac pijamalele cu Little Miss Sunshine pe care-am amânat de-atâtea ori să le donez cuiva mai apropiat de mesaj. Cuprindea o stare de lucruri în momentul în care le-am primit.

Am avut curaj să am urechi pentru inima-mi. Nu mi-era dor să mi se tânguiască. Primise shut up prea de curând şi prea bizar. Ciudat organ. Dă culmile cele mai cele şi prăpastille cele mai ne-cele. Păcat că merge încontinuu, mi-aş dori s-o doară şi pe ea fix în ce stă. Adică în partea dorsală.

Vara plinădecuvinte

Odată cu vremea recent absurdă mi s-a terminat şi vara. „Mi” pentru că mi-o arog, fiecare vară e a mea. Nu ştiu cine deţine celelalte anotimpuri, dar verile sunt pentru mine. Chiar dacă pare că pierd proprietatea asupra lor cu fiecare an care trece şi-mi lasă un gust din ce în ce mai searbăd. Nu mă opresc să sper la mai bine. 

Mi-am amintit de tradiţia pe care mi-am creat-o rememorând pe-aici lucrurile pe care le-am învăţat în acest supra-anotimp. Uitându-mă peste post-urile din anii trecuţi îmi pare c-au trecut milenii de când am conştientizat ce-am scris acolo. Habar n-am dacă încă mai ştiu tot.

Cum stăm cu moartea?

În ultimul timp m-am gândit mai mult la moarte. Nu pentru că ar fi fost cazul, ci doar pentru că am avut timp să reflectez şi să filosofez cu cealaltă parte din interior. Am stat la un ceai cu mine însămi să ascult ultimele dume. Trecuseră nişte fluvii peste noi (mine+eu, se-nţelege) şi n-am apucat de-atunci să mai gust sinceritatea debordantă. În plus, am citit ceva articolaşe cu regretele oamenilor pe patul de moarte. La propriu, căci se fundamentau pe observaţiile făcute de o infirmieră referitor la pacienţii pe care i-a îngrijit. Bine, trebuie privit dincolo de uşoara dulcegărie transmisă. Subconştientul şi-a făcut treaba şi iminenţa morţii se tot punea în discuţie. Iar, dinainte să moară nenea Jobs, aveam deschis în browser discursul lui de la Standford, dar am tot amânat. Astăzi l-am ascultat de două ori. Ca să fiu sigură atât că-l înţeleg corect cât şi că subconştientul şi conştientul vor reţine câteva din lucrurile pe care le spune înţeleptul. Mi s-a părut fabuloasă ideea conform căreia mândria, frica de eşec sau de ruşine pier dacă te raportezi la moarte. Deşi mai e cale lungă până când aş putea acţiona având asta în cap. Ei, şi dacă mor mâine n-aş îndrăzni? Ei, şi dacă mor în secunda următoare nu aş spune ce cred şi face mai mult ce vreau? Oricum, nu sunt încorsetată de ce-ar spune “lumea” sau de ceea ce “se face” sau nu, dar tot am un grad de auto-limitare pe care perspectiva sfârşitului l-ar elimina. Dar (mi-)ar folosi?

Weekend-ul trecut

[Am scris pe hârtie rândurile ce urmează când chiar era vorba despre weekend-ul trecut. Acum au mai trecut alte câteva peste mine, dar mă voi referi la bucăţica respectivă de timp tot aşa. Deci,]

În weekend-ul trecut n-am avut semnal la telefon, dar am avut doruri autentice. Unele stinse tocmai prin prisma destinaţiei şi-a călătoriei, altele rămase, filtrate, curăţite puţin de otravă, deşi am senzaţia că sursa otrăvii încă zace în vreun colţ de mine. Credeam c-o să mă simt din nou bătrână, dar au fost zilele când am revenit la 18 ani. Trecuse un deceniu de când n-am mai avut sentimentul, nu vârsta în sine. Am sesizat că nu s-au schimbat multe din refrenul cântecului, doar că la partea cu „visul meu îl trăiesc chiar acum” ar mai fi de făcut retuşuri. Acum trăiesc doar cu imaginea visului şi culeg răbdarea pentru până la el. Cu toate riscurile, cu toate pietrele, cu toate. 

Acum. Aici. Armonie

Sunt aici -------------------------------------------------------->

E liber la invidie, dacă vă ajută cu ceva, dar s-o ştiu şi eu. Pe invidie, adică ;-)

 

M-am lungit pe mal uitându-mă palpabil la albastru. E şi ceva alb în structuri confuze, difuze, aruncate aiurea şi dătătoare de imaginaţii în multiple forme. Soarele îşi trăieşte ultimele clipe ale zilei de azi pe-o coamă de deal.

Ca-ntr-o meditaţie regulamentară, am lăsat fiecare parte a corpului să expire şi să inspire. Îmi simt inima pulsând şi sângele bătând prin vene. Am conştiinţa tuturor măruntaielor şi emoţiile fiecărui milimetru pătrat de epidermă. Se uită pădurea la mine cu ochiul dintr-o poiană arsă, iar copacii se înnegresc de întuneric în timp ce dansează moale armonia unei adieri. Dacă n-ar fi aşa bine şi cald unde stau, m-aş mişca în ritmul lor. Rămân aici o vreme să mai încarc din descărcate. Se colorează orizontul în timp ce apa lacului şi-a înmuiat, de asemenea, nişte portocaliu pe după conturul ce se oglindise când încă era lumină.

Pentru că e chiar aşa şi n-o pot spune mai concis de atât, îmi permit să-nchei la fel cum sfârşeam compunerile de la ciclul primar până când domnul învăţător ne-a rugat (da, cam toată clasa suferea de clişeu) să schimbăm metoda:

Ce frumoasă e lumea în care trăim!

În clipa de faţă, după meditaţiile regulamentare şi ne, îmi doresc un singur lucru: să am mereu ochi să văd asta şi să inventez nişte ochelari pe care să-i folosesc atunci când nu mai pot. Când nu mai pot a vedea frumuseţea lumii, adică. Neputinţa generală nu se vindecă aşa uşor. 

Să plouă cu ochi conştienţi, zic:-)

Judecata judecăţii

Am fost judecată de multe ori. Cu certitudine de mai multe ori decât am judecat eu. Oricât îmi pare de sinistru, judec la rândul meu, inevitabil, deşi încerc cu toate pârghiile să mă abţin. Ar fi o ipocrizie să susţin contrariul, oricum aş numi procedura: constatare, observaţie, remarcă. Nu încerc să fac o pledoarie către nejudecată, vreau doar să abuzez extrem de speranţa că am putea încerca să înţelegem înainte sau chiar în locul judecăţii. Eu mă străduiesc.

Nu mă interesează cum mă cataloghează abstractul „lumea” decât în aceeaşi măsură în care mayaşii erau preocupaţi de urşii polari, dar mă afectează şi roade puternic judecata venind de la relevanţi. Cu cât sunt mai puţini (şi numărul lor scade continuu), cu atât mai relevanţi şi cu atât mai tare judecăţile lor sunt cleşti care-mi rup constant din carne. Da, criticilor, nu mă pot dezbrăca de metafore, cel puţin pe blog. Păstrez cuvintele simple şi mai slabe de sensuri multiple pentru viaţa reală, nu pot să le expun aici cu aceeaşi uşurinţă de vreme ce nu dau nume:)

De printre ploi

Ploaia e un fenomen admirabil şi contrastant: necesară, dar nedorită, continuă în manifestare, dar discontinuă în apariţii. Spuneam cândva despre cât de mult îmi plac furtunile şi ploile furtunoase. Acum sunt pe cale să apreciez puţin, dar puţin de tot, şi ploile celelalte. Exterioare, căci pe-alea interioare ştiu ca nu le voi suporta vreodată, deşi le simt pe şi sub piele, în vene şi membre. E fascinant cum pică aproape cu toate râurile lumii, cum curge apa dulce din nişte forme pe care nu le-am putea atinge cu mâna nici dacă am fi la înălţimea lor. Pentru c-am trăit mult cu, nu printre, nori, acum îi admir şi pe ei mai mult ca-nainte.  Când n-ai ce să vezi deasupra ta în sens albastru, tot ţinteşti în sus, orice nuanţă ar avea. Mă trezesc holbându-mă la cer, timp de expunere mare în termen de fotografii mintale, doar pentru forma şi diversitatea de culori de deasupra noastră. Tu când te-ai uitat ultima dată cu atenţie la un nor? I-ai desenat cumva conturul în mintea ta recompunând culoarea din paleta sufletului tău? Ştiu, norii cenuşii ai ploilor mărunte nu au exuberanţa liniştită a pufoşeniilor albe pe fond albastru, nici forţa bleumarin a aglomerărilor furtunoase. Dar cică s-ar spune că n-am aprecia frumuseţea luminii dacă n-ar exista întuneric. Aşa o fi, eu încă aştept. Lumina de după norii cenuşii, nu întunericul.

Ştiu că nu-s multe de făcut când plouă. Se numără banii sau se fac copii. Asta dacă exista materie primă, pentru ambele cazuri. Un exemplu de activitate mi l-au dat nişte pisici pe-un pervaz unde se adăpostiseră de picuri. Dormitau somn pisicesc, se curăţau, se împungeau, se încălzeau, se uitau la trecători. Lor le era bine, deşi în aer liber. Dincolo de geamul murdar, după pervazul pătat de prea multă vreme, era culoarul unui spital şi se simţea că, indiferent de zgribulire, viaţa din ele era mai plăcută decât a neinvidiaţilor trecători.

Aş vrea să mă iei la tine. Şi pe ploaie. Nu, nu să facem copii, nici să numărăm bani. Să stăm aşa simplu şi să privim dincolo de fereastra sincerităţii pe care-am fi pătruns. Să ne bucurăm de fiecare picur care spală o negreală, sa topim neîncrederile şi să le lăsăm să curgă cu apa murdară la valea nefericirii căci noi vom fi rămas „sus” în amonte, frumoşi, adevăraţi.

Începuturile călătoriei voluptuoase

[Nu-mi amintesc exact când am început s-o citesc pe Miruna, dar am admirat-o mereu. Pentru condei şi pentru că e o blondă care gândeşte, iar mie-mi place nu doar cum gândeşte ci şi cum expune produsul gândurilor ei. Ştiu c-am început s-o aprofundez citind şi recitind din urmă când cineva prea drag mi-a spus că scriem de parcă am fi surori. Or eu mă joc de-a blogul, în timp ce ea se cheamă bloggeriţă de succes. Dar am păstrat vorbele ca pe un compliment de la cel pe care l-am acrit între timp cu siropul din scrierile mele.

Copila blondă mi-a adresat o invitaţie: să scriu despre începuturile mele, un fel de primele amintiri din călătoria în care am ajuns azi.]

Sunt atâtea de spus şi parcă nimic consistent. Fragmente şi melancolii.

Prima bucăţică de imagine este în camera crem-portocaliu cu vedere spre grădiniţă şi cu sobă de teracotă în care se bagau lemne doar din baie. Încăperea asta mi-a dezvoltat probabil dragul de căldura sobelor şi de culorile calde. Am păstrat tonurile şi pentru camera de-acum, se pare: o pasiune ce-a durat atât de mult cât mine. Tot de acolo mi se împletesc imaginile despre cum încerca fratele meu să mă înveţe a coborî din pat altfel decât cu capul înainte. Deh, de mică aveam manii distructive. Demersul era necesar întrucât, urmare a unor asemenea multe tentative şi a apariţiei inopinate, de-a buşilea, în preajma uşilor gata să se deschidă, eram plină de cucuie. Dar şi de voie-bună. Fratele meu, un artist în ale pragmaticii, folosind ustensile gen plapumă+rabdare a reuşit să-mi arate şi altă cale spre podea, nu la fel de bruscă, deci în sens invers, adică pe picioare.

Azi noapte

Azi noapte am fost în acelaşi loc unde-mi doresc să fiu de când m-am inventat. Şi pe care n-am apucat să-l aprofundez, deşi ajung acolo în fiecare noapte. Şi ziua deseori.

Azi noapte mi-am lăsat cerceii pe colţul biroului tău. Zâmbind. Ca atunci. Angoasele le-am aruncat pe fereastră, să cadă dracului în întuneric şi să se spargă.

Azi noapte m-am cuibărit la tine şi nu ne era frică de nimic. Mie pentru că aveam locul din braţele tale, ţie pentru că eram şi-aveam de gând să rămân. 

Azi noapte s-a auzit un ecou din chitară.
Azi noapte îţi străluceau ochii.

Azi noapte mă topeam de bine.

Azi noapte mi-ai spus.

Azi noapte era pace.

Vreau să existe azi noapte.

Dar azi noapte e fum. Acum.

Felurite (abia) aşteptări

Oamenilor le place să aibe aşteptări, adică atât să aştepte cât şi să se aştepte. Cu privire la a se aştepta am mai scris puţin: ecuaţia aşteptări=mici garantează o urmă de reuşită căci evită nişte frustrări când universul nu ridică omul, situaţia, obiectul, relaţia la nivelul proiecţiei anterior făurite.

Acum mă fascinează aşteptarea provenită din exprimări de genul ’abia aştept să plec în concediu şi să lenevesc’, ’abia aştept să curgă ploaia’, ’abia aştept să mă arunc în gol’ etc. Deşi ştiu că sunt umane şi naturale, am o uşoară reţinere în a înţelege manifestările de genul şi astfel generez un soi de enervare  internă pentru stupiditatea afirmaţiei. Plus că n-am replică. Ce să-i spui persoanei care abia aşteaptă să latre câinii? Că tu te-ai spânzura ca ei să i se întâmple mai repede? N-am ajuns la un astfel de nivel de empatie. Că şi tu abia aştepţi ceva pentru tine? N-ar avea relevanţă faţă de tema pusă în discuţie.

Din puf şi sâmbure - praf şi pulbere

Am puf de dat şi-un sâmbure esenţial. Mă bate ploaia nestingherită şi mă scutură vântul luându-mi fărâme de puf. Parcă n-ar şti că-mi distruge protecţia. Şi vreau să pastrez puful pentru cineva care-i va aprecia atingerea, nu pentru locuri disparate şi moarte unde îl poate purta un vânt cu aromă de sălcii pletoase în bălţi puturoase la miezul zilei toride a miezului de vară.

S-au adunat norii din cromatica albastrului cu gri închis aberdonian şi muşcă neprietenos dealurile din nordul livezii. Mai la est au coborât pe-o vale şi au înghiţit până şi copaci în amalgamul lor de culori reci. Mi-am făcut culcuş în nişte iarbă tunsă ieri. E aşa proaspătă vara. Şi de un verde aproape comestibil încât îmi vine s-o gust şi să mă hrănesc doar cu ea. Până când mi-oi face curaj, voi locui doar în verde.Vine-o furtună care parcă nu mă lasă să respir. Eh, şi-aşa nu mai sunt conectată la mlădiţa ce mi-a dat viaţă. Acum mi-au tăiat legatura şi mă zbat în lume. Rostogolire fără sens până mă găseşte şi mă ia acasă. Măcar să rămân la fel de rumenă şi să nu-mi crească riduri aşa repede. Măcar să-i pot oferi, înainte să putrezesc, din gustul meu acrişor-înţepător. Din câteva guri m-ar da gata că-s moderată la dimensiuni. Sau poate nu m-ar vrea că nu-s cea mai apetisantă care-i face cu ochiul la momentul potrivit. Da, poate fi doar o chestiune de sincronizare. Hm, nu, trebuie să mă afle pe mine.

Ah, tocmai a fulgerat. Să nu vină cu pietre c-or să mă zdrobească... Şi nu mă va mai găsi.

Oricum, înainte să rupă din mine aş vrea să mă ţină în palme, să mă adulmece cu răbdare infinită pe toată sfera imperfectă ce sunt, să se uite bine, frumos şi blând la mine ca să-şi amintească voluputuos imaginea, forma şi esenţa celei mai savuroase piersici.

Bule de viaţă

Ieri m-am revăzut cu un om drag cu care, de-a lungul timpului, am împărţit mai mult decât acelaşi an de naştere. Pentru elucidarea oricăror îndoieli derivând din această afirmaţie, relev faptul că o cunosc pe Ea a lui şi mi-e la fel de dragă, dar doar jumătate de dragă pe cât îmi sunt de dragi împreună.

Între o cafea şi-o limonadă mi-a povestit despre ultimele lor realizări, despre planurile pe care le au şi cam ce urmează să facă într-un viitor semi-apropiat. L-am ascultat cum ascultă copii mici basmele: tăcând, cu respiraţia înceată şi eliberând uşor imaginaţia cât să-mi desenze tot ce auzeam. Cu fascinaţia aceluiaşi copil care se uită cu ochii mari la povestitor. Am admirat simplitatea liniară a planului şi modul corect şi sănătos, după mine, evident, în care gândeşte. E superb să nu te complici, să nu te scarpini la perciunul stâng cu mâna dreaptă. Şi îi foarte respect pentru chestiunea asta.

Cronică târzie. Islanda - din gheaţă şi cenuşă

[ După ce v-am spus că vă aştept să ne răcorim privirile la vernisaj şi după ce v-am informat oarecum formal despre cum a fost, vă dau acum de veste ce am simţit eu la Islanda - din gheaţă şi cenuşă. Avertizez că e doar bucăţica pentru care am găsit cuvinte. ]

În prima zi a lui Cuptor, Ducu Gheorghiescu şi Adi Smădu ne-au vorbit pentru simţul vizual despre gheaţă şi cenuşă. A fost atât de convingător încât s-a simţit şi în vreme căci, greu de crezut, capitala avea un aer respirabil. Parcă se aliniase gheaţa deasupra oraşului să topească din arşiţă. Tot uşor paradoxal a fost demersul lor prin prisma locului ales pentru expoziţie: au prăvălit veridicitatea glacială şi îndepărtată a Islandei peste autenticul românesc, cald şi aproape, regăsit la Muzeul Ţăranului Român.

  Vernisajul a fost suficient de cuprinzător cât să ofere, prin alpinistul Alex Găvan, detalii despre cei doi, dar, în acelaşi timp, îndeajuns de scurt cât să nu plictisească răbdarea contemporană scurtă în natura ei. Discursurile s-au finalizat cu rezumatul filmat al expediţiei Ice and Lava 2010 care a spus atât cât să merite pus în rame de suflet. Muzica s-a acordat cu filmul într-un spectaculos dans viking. Savoarea expunerii n-are acoperire în cuvintele mele.

[ Şi-acum, despre ce-au spus ochii mei.]

Anunt

Pierdut nepasare cu ceva timp in urma. As vrea s-o declar nula, mi-ar placea s-o loveasca tare nulitatea, dar mai mult vreau sa o regasesc.
E de culoare inchisa si ar trebui sa raspunda la numele ei fara forma de dativ-genitiv a numelui meu, caci, dupa asa mult timp, a uitat sigur aparteneta ei la mine.
Gasitorului ii promit recompensa in sentimente si emotii intense ca nu mai am spatiu si nici ce face cu ele. Mai bine le ofer cuiva care s-ar descurca sa le detina.

Despre lucrurile neterminate între un el şi o ea

[ Acest articol a fost scris pentru TheSexist, un site care publică în paralel ideile unui tip şi-ale unei tipe despre un anume subiect din sfera relaţiilor. N-am înţeles de ce în coloane tipul e primul, dar e irelavantă înţelegerea mea:) Lectură voluptuoasă şi la cât mai puţine lucruri neterminate ]

Dintre cei mulţi care se-ntâlnesc cu noi pe strada vieţii nu de toţi ne rupem sau ni se rupe în acelaşi mod. Cu unii ne vedem la semafor când vin în paralel cu noi, pe unii îi salutam din mers, unora le cedăm trecerea, iar alţii ne dau nouă prioritate. Într-un fel sau altul, căci regulile nu’s aşa de stricte ca în circulaţie. Ca şi acolo însă, se trişează cumva. Natura drumului sau a minţii ne-ndeamnă să continuăm spre unde plecasem, fără abateri. Astfel, cel puţin cu una/unul într-o viaţă, întâlnirea e o experienţă similară savurării unei cafele tari: fără dulcegării, timp scurt în bucurie, senzaţie intensă ce te ţine treaz la trup şi suflet. O vreme. În imaginaţia-mi heterosexuală, mă refer, desigur, la o persoană de sex opus. Nu că n-ar fi posibile şi alte combinaţii, nu mă-ntelegeţi greşit. Nu că nu se-ntâmplă de-astea şi cu persoane de acelaşi sex, dar acolo se tinde spre o contextualizare ce nu iese din sfera camaraderiei, or nu la asta urmează să mă refer.

Post vernisaj: invitaţie la răcorit şi clătit ochii - Islanda din gheaţă şi cenuşă -

[ După cum vă invitam în acest post, înseamnă că acum nu putem vorbi decât post vernisaj :) În continuare voi face uz de singurul semi-comunicat de presă pe care l-am încropit. De la trei pre-eveniment, am rămas la unul, suficient de pretenţios cât să nu mă mulţumească pe deplin, dar cu el defilăm acum. Şi ce paradă. Impresiile mele, îngrămădite într-o cronică, vor urma pe aici, în funcţie de chef şi alte raţiuni obscure. Aşadar, ]

Nimic frumos nu e atât de departe încât să nu-l putem atinge. Dacă nu puteţi merge zilele următoare în Islanda, puteţi măcar ajunge să o vedeţi în fotografiile noastre – ne-a spus Ducu Gheorghiescu vineri, 1 iulie, la vernisajul expoziţiei de fotografie Islanda – din gheaţă şi cenuşă pe care a organizat-o împreună cu Adi Smădu la Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti.

Fotografiile expuse au fost realizate în perioada 22 august - 28 septembrie 2010, în expediţia ”Ice and Lava 2010” a celor doi artişti din Curtea de Argeş. Islanda este ţara în care, într-o singură zi, poţi trece prin toate cele patru anotimpuri: răcoarea verde a primăverii, căldura de tricou a verii, vântul de toamnă, viscol şi ninsoare, a afirmat Adi Smădu.