Invitaţie la răcorit şi clătit ochii - Islanda din gheaţă şi cenuşă

Ce veţi vedea mai jos ar trebui să fie un comunicat de presă. Nu e unul standard că nu-mi plac aşa. Pentru obiecţii, întrebări, înscrieri, invitaţii personalizate, răutăţi, apăsaţi butonul de comentarii şi promit să vă răspund. Aşadar,

                                                                                

Dacă în Islanda rezultatul erupţiei este cenuşă şi paralizarea traficului aerian, Islanda – din gheaţă şi cenuşă promite doar erupţii cu frumos şi nicio paralizie. Poate doar o uşoară blocare în faţa fiecărui exponat. Ah, şi gheizere de emoţii pozitive.

Promitem că nicio placă tectonică nu se va deplasa vineri, 1 iulie, începând cu ora 17:00, pe tot parcursul vernisajului, dar nu garantăm că nu veţi fi mişcaţi măcar puţin de artă la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. N-o să vă spunem ce puteţi vedea întrucât cuvintele limitează, iar fotografiile vorbesc.

Mai mult, nu trebuie să fii critic de artă ca să apreciezi frumosul. Nici fotograf, maşinist, scriitor, miner, blogger sau manichiuristă. Deci, fie că te încadrezi în enumerare, fie că nu, te aşteptăm pe 1 iulie, ora 17:00. Sau până pe 17 iulie, în acelaşi loc: Muzeul Naţional al Ţăranului Român, sala Acvariu. Deci,

·         Islanda – din gheaţă şi cenuşă,

·         expoziţie de fotografie

·         marca Ducu Gheorghiescu (www.photoducu.ro) şi Adi Smădu.

Partener principal: Muzeul Naţional al Ţăranului Român .

Ne-au fost parteneri în expediţie şi au rămas cu noi şi pentru această expoziţie: myposter.ro,  dualmind.ro, azero.ro, FotografulTau.ro .

Parteneri media: Şapte seri, 4arte.ro, news20.ro, 9pm.ro, vernisaje.com, Romania Pozitivă,  Calendar Evenimente, Stud-life, cameraobscura.ro.

Povestea V. Iubeşte-mă

O perdea firavă filtrează lumina becului din faţa balconului şi-o lasă să se prabuşească pe parchet. Îi dă senzaţia c-ar vrea să se obişnuiască în semi-obscur doar pentru a vedea o altă faţă a soarelui. Probabil c-a funcţionat. Camera, cer de dimineaţă de vară, nu e înaltă, are un perete oblic şi e reflectarea sufletului Ioanei: aglomerată. De lucruri, de paradoxuri, de dileme. Plină de cărţi, fişe, foi, manuscrise, inutilităţi mărunte şi de suveniruri din episoadele ei de călatorie, dar niciodată genul pe care le-ai găsi în Souvenir shop. Doar obiecte mici ce-i dădeau aroma colţului unde-a fost: pietre, flori uscate, pene, conuri. La picioarele patului sunt două PC-uri la fel de funcţionale. Doar la unul are starea şi poate să scrie. Celălalt e profanul, utilizat pentru marketing şi internet. Ambele pornite îl fac pe George să se creadă într-o hală producătoare de piese de schimb pentru oameni. Ioana le lăsase aşa cu intenţia de a găsi un fond sonor momentului, dar uitase.

Cuvintele sunt insignifiante pentru magnitudinea clipei. Cu fluturi uriaşi în stomac şi genunchi tremurânzi, cu mintea vârtej de râu în albie mâloasă şi sufletul spânzurat de-o stâncă într-un mare gol, nu găsesc de cuviinţă decât să se privească.

Dar(uri)

Cadourile sunt voluptuoase doar  uneori. Ar trebui sa fie un gest de apreciere, de drag si de altele din categorie, dar exista situatii cand devin o datorie. Da, da, toti dam cadouri pentru ca trebuie, nu pentru ca simtim. Chiar si sub alte denumiri. Si e trist pentru ambele parti.

Mie imi plac cadourile, dar cred ca mai mult sa le fac decat sa le primesc. Nu ca nu apreciez gestul, nu ca nu ma simt dragut ca cineva s-a gandit la mine, daca excludem "must"-urile. Pe care le detectez usor, din pacate. Mi-ar placea sa ma mint si sa cred ca toti oamenii sunt simpatici fara sa urmareasca asta, dar... Prefer sa daruiesc pentru ca sunt ciudat de pretentioasa si prea putini sunt cei ce pot sa-mi ofere ceva care sa ma incante 100%. Mai mult, imi place sa vad bucuria luminand ochii unui om, de care-mi pasa suficient de mult cat sa-i fac un cadou, chiar si fara ocazii. Sa-i vad fata zambicioasa de surpriza pe care n-o astepta si care-i valoreaza mult in stima de sine si raportare la lume. 

Nu suntem constienti de urmele pe care le lasam in ceilalti si, cand le descoperim printr-un gest ce ni se potriveste,  pare o bucatica de portret schitat in sufletul daruitorului. Tuturor ne plac reflexiilee noastre. Oglinzile sunt cel mai comun mod de le arata, dar cadourile pentru suflet sunt cele mai frumoase structuri de genul.

De data asta, nu pentru-ntaia oara, nu vreau nimic material. Vreau stari, ganduri pozitive, energie, bariere rezistente de la mine pentru mine, confirmari sau infirmari, verde+albastru, liniste si visuri mai aproape, dar cu arome de piersici. Si-ar mai fi ceva, dar o sa-i spun personal...

 Keep loving yourself [and others]! That's the best gift in the world you can afford.

THE way?

Nu cred in oscaruri si-n clasamentele lor. Poate pentru ca nu le inteleg. Nu prea ma uit la filme in general, asa incat cultura mea cinematografica are nivelul unui fir proaspat de iarba. Si nu mi-e rusine, dom'le. Intrebata fiind (nu de alta, dar n-as aduce din proprie initiativa o discutie de genul) , imi place sa spun ca filmul meu preferat e viata reala.  Si, daca ma apuc sa vad vreunul, intuitia trebuie sa-mi fi spus dinainte ca merita sa pierd vreo doua ore cu ochii-n ceva luminos-miscator. Pentru ca filmele trebuie sa ma faca sa ma simt mai bine. Doar de-aia nu ma uit la horror, avataruri si-alte tampenii irelevante. Nu vreau sa termin filmul bulversata ca poate in intunericul din baie apare nenea cu toporul si dinti de sange ori gasesc in cada o creatura albastra cu urechi ascutite. Sau, cel putin, un film merita daca ma pune pe ganduri. Altfel, industria asta poa’sa dea faliment, macar stiu ca peretii vor fi mai puri in lipsa unor afise cu monstri sau apocalipse.

Acum am facut chiar efortul de a merge la cinema sa vad The Way. Normal ca si-aici mi-au aparut tipologiile, de parca as citi romane si-ar trebui sa fac niste caracterizari de personaje. Cum spuneam: tipa mid 40’s fumatoare inraita cautand ceva, gurmandul care vrea sa slabeasca, dar nu rateaza nicio experienta culinara c-ar fi pacat, scriitorul logoreic care e usor iesit din scena din pricina bauturii si, normal, tatal workaholic care n-are o relatie buna cu fiul si nu-i intelege acestuia puseurile de a ajunge in cat mai multe locuri. Acest tata, Martin Sheen (si-oi fi eu sub firul ierbii dpdv cinematografic, dar de el auzisem si-mi placea), e personajul principal care, afland ca fiul sau a murit in pelerinajul spre Santiago de Compostela, ajunge cumva sa faca acelasi drum. Intalneste alti calatori-pelerini simpatici si mai putin morocanosi ca el si se duce chiar dincolo de Santiago, unde-l sfatuise un tigan (spaniol! care stia a pedepsi propriul fiu furacios si putea sa vorbeasca despre asta in engleza. Parca as face si eu pelerinajul doar sa-mi satisfac o curiozitate din existenta acestei specii ca prea l-au facut plauzibil) sa lase cenusa. V-ati prins voi, sper, ce a ars. Se intelege ca, pe parcurs, tipul lasa in punctele esentiale cate un pumn din aceeasi cenusa.

Galeria personală, deci drepturi aferente ;)

Nu e un film cu happy-end. Tipa nu se lasa de fumat, tipul nu a slabit miraculos si scriitorul nu stiu ce n-a mai facut, iar tatal arunca cenusa-n ocean si-apoi se duce prin lume cu rucsacul lui fi-so. Apropo de asta, filmul parca ar fi facut reclama la The North Face. Dar ideea e faina, se indeparteaza intrucatva de la filmul american, peisajele grozave si coloana sonora inspirata. Mai ales continand James Taylor si Alanis Morissette. Plus ca are momente amuzante, fara sa fie glume porno.

Si, in final, chiar m-a facut sa ma simt mai bine si sa reflectez. Da, e un film pe care ar trebui sa-l vada si parintii mei. Din varii motive.

Bujori, dimineaţă, verde, nostalgie de-o vară

M-a ajuns o vară, dar nu ştiu dacă e VARA. Încerc s-o adun, caut gândurile pozitive ce-ar îndrepta-o spre mine şi măresc astfel numărul de zâmbete pe minutul pătrat (sau rotund, după preferinţe şi starea zâmbicioasă). Asta pentru că orice număr pozitiv cic-ar fi mai mare ca zero. Pentru mine vara e atunci când inima mi s-ar rostogoli pe o pajişte la înălţime, când energia-mi pică din energia universală, iar lumina îmi deschide ochii peste orizonturi. Vara mea nu coincide cu a lor. A celor care i-au măsurat fix trei luni. Adică le-ar include, dar s-ar mai lungi la mine-n suflet şi-n stânga şi-n dreapta (calendarului). Buuuuun, îmi fac o adunare a incantaţiilor, le prezint într-un dans fără buric şi sper la cei 3 V realizaţi instant: Vară, Verde şi Voluptate. Deeeeci,

Îmi plac bujorii şi dimineţile. Mai ales cele cu zâmbet tâmp. Incredibil de magnifice dacă's şi uşor deasupra norilor. Da, da, la propriu.

Ador căldura cu atât mai mult cu cât vine din interior. Şi-o miros de departe.

Verdele ierbii, al pădurii şi-al liniştii plus turcoazul ceresc sunt cele mai geniale culori pictate in peisajul meu. Şi l-aş lăsa pe termen lung atât de nud cât vine verde cu albastru. Iar copii rezultaţi din combinaţia asta sunt cei mai frumoşi şi deştepţi. Garantez cu mâna pe exemple concrete:).

Sunt un corp care se încarcă de la energia regenerabilă a Soarelui (cât de eco, enorm de biooooo). Încărcarea presupune energie proprie şi bucurie dobândită. Şi se încarcă aşa de bine încât i-aş da Soarelui un deget să-mi ia toată mâna pentru solstiţii continue.

Admir liniştea cimitirelor, dar o prefer pe aia vie împărţită la propriu şi figurat.

Iarba proaspăt tăiată (nu de-aia de gazon, dom’le, tre’be să aibă flori prin ea-otavă, mirişte etc.) şi fânul îmi năvălesc copilăria-n prezent. Şi ce-aş mai mânca o supă de dovlecel cum făcea (ma)Maia, ah. Încă n-am aflat de ce apa cea mai plată şi mai potolitoare a setii se numeşte sălcie. O fi ceva cu sălciile? Din alea jur că n-am gustat.

Mă topesc mirosul de tei şi aroma lui, coajă de piersic după furtună. Nu neapărat în această ordine, nu neapărat cumulativ.

Serile de vară sunt o metaforă a eternităţii. Mai ales ascultând brotăceii de pe vale şi, când li s-a oprit armonia, condimentând cu muzica lui. Care-mi face pielea de găină (că aşa-i vorba, nu există nicio zicere cu piele de viţică, deşi, după unii, ar fi echivalente). Care vale? Culmea, se află-ntr-un oraş, dar nu e trecută în ghidurile turistice.

Şi, cum tacticile motivaţionale afişează un clişeu nu neapărat ordinar conform căruia fericirea e mai mult despre cale decât despre destinaţie, mă-ntreb inocent dacă nu cumva am ratat indicatorul.

Hm, deci unde am rămas?

Despre distanţă, românisme, îmbătrânire şi alţi demoni

Se apropie momentul plecării. Din nou. Vreau să fie ultima dată când plec şi când vin, pentru că, de data asta, intenţionez să rămân. Am fugit suficient de mult, departe şi repede, am obosit cumplit de-atâta alergare. Îmi doresc să intru în armonie cu mine, cu locul şi cu timpul şi să mă stabilesc. Gândurile măreţe pentru casadelemn în doi le îngrop in derizoriu. Deocamdată, să zic.

Ai analizat vreodată modul în care oamenii bătrâni trec strada? Mi se pare reflexia exactă a timpului care mi-a trecut aici, prin gând, dar nu prin inimă. Încet, fără nicio speranţă pentru când vor fi ajuns la capătul celălalt, cu fiecare pas riguros făcut, simţit până în măduvă, de o lentoare aproape mortală. Şi eu am îmbătrânit aici. Simt că s-au dus vreo patru ani în nouă luni. Mi-ar fi fost suficient să dau o nouă viaţă. Dar sarcina mea a născut ceva mai pervers decât un pui de om. E pervers să nu te mai entuziasmezi pentru nimic. În faţa ta şi-n sinea ta, căci în faţa altora mai poţi compune reminiscienţe de entuziasm. E pervers ca expresia feţei să-ţi fie egală dacă e soare, dacă plouă, dacă te urlă vântul sau te calcă alţi trecători prin trotuarele vieţii. Şi e cel mai pervers să nu mai găseşti satisfacţie în nimic, nici măcar în puţinele lucruri pe care le vedeai adorabile în prealabil. Mâncarea nu mai are gust şi trupul mi-e străin. Sufletul nu ştiu unde e ca să văd dacă mai are puls. Poate s-a ascuns în genunchii îmbătrâniţi şi dureroşi care nu-i dau voie somnului să mă uite de mine.

Simt că las o bucată semnificativă din existenţa mea aici. Şi asta nu-i nici de bine, nici de rău, doar se întâmplă indiferent. Probabil trebuia s-o las şi pe ea undeva. E bucata care a crezut că, dacă fugi de frici, ele nu vin cu tine (că poate sunt teritoriale), că, dacă te îndepărtezi geografic, te poţi distanţa şi sufleteşte, că dorurile dispar, chiar dacă obiectul lor sunt situaţiile neterminate. Aceeaşi parte era de acord cu opinia majoritară conform căreia orice e prost, idiot şi fără sens în ţara natală, e aşa pentru ca suntem români în România, care nu şi-a imaginat că de unele lucruri mici (clar teritoriale) ţi se poate face dor, tocmai pentru a le putea aprecia ulterior. Şi pentru totdeauna, aş îndrazni. E bucata care nu vedea imperfecţiunile altora, ci doar pe-ale naţiei sale şi le dădea zoom in constant şi maxim. Partea care vedea în carieră maximul de împlinire, fără să mai adauge şi alte ingrediente la complinirea asta şi care nu şi-ar fi imaginat niciodată întregul în ipostaza de nevastă. De fapt, cred că mă bucur şi găsesc satisfacţie tocmai în desprinderea greutăţii ăsteia imense. Să rămână aici, îngropată în frigul gri, să mă elibereze.

Mi-e dor de o idee, de o stare, de un gând. Pentru că mi-e prea frică să-mi fie dor de concretul care nu mi-a aparţinut niciodată şi pe care l-am simţit mişcător în apropiere. Măcar de-ar fi fost mlăştinos să mă scufunde în el şi să nu-mi mai lase ieşire în vreun abstract de nepăsare...

Vreau să trăiesc în România şi mă bucur că asta-mi va ocupa tot timpul!

Cui? Cuiul meu şi cuiele de bătut în carnea hoţilor

Revin la scris ca la refugiul unui cel mai bun prieten care mă ascultă terapeutic. Nu zice nimic, dar efectul prezenţei lui e vindecător prin simplul fapt că mă "aud" şi mă citesc. Şi singură îmi pun intrebările apoi. Sau îmi dau raspunsuri, după caz. Rareori se întamplă ambele şi mai rar au corespondenţă.

Azi mi s-a furat bicicleta. Banal, da. Nu era de vreo valoare financiară extremă, deşi frânele pe disc o făceau mai şmecheră decât altele din acelaşi suport de unde a fost luată. Dar era super importantă pentru mine, atât în fiinţa ei (exact, am obsesia ataşamentului faţă de lucruri, nu neg) cât şi în funcţia ei de mijloc de transport care împărţea la trei timpul pe care-l fac pe jos până la orice destinaţie. Şi la doi ploaia cu vântul, căci eram două: ea şi eu. 

Aş fi vrut să pot să (mă) plâng ţie. Nu, nu ar fi trebuit să faci nimic, nici măcar vreo glumă despre cum (sigur!) îşi va rupe gâtul şi genunchii hoţul. Nu cred că nu poţi să înţelegi că nu vreau nimic atunci când îţi comunic ceva. Vreau doar să fii. Şi-ai fi fost vocea din telefon care m-ar fi ascultat, dându-mi iluzia că nu sunt atât de singură precum mi se pare. Iluzia, da, ca orice iluzie, deci nefondată şi efemeră, dar cu o rădăcină în realitatea mea întârziată. Însă tăcerea ta îmi dă senzaţia că ai dreptate: e mai bine să arăţi că nu-ţi pasă, decât să pretinzi opusul, dar să te doară fix in ce stai.

Bate incredibil vântul. Mişcă ferestrele, mută copacii, omoară frunzele, rupe iarba. Şi parcă bate prin mine şi fluieră a pustiu. Vreau să mă trezesc în stare solidă, cum eram odată.

Povestea IV. It's gotta be you

Se uitau la ei puţin arogant oameni şi locuri de altădată: pe pereţii de lemn ai încăperii respirau poze cu oraşul din perioada interbelică. Le-ar fi spus ceva despre lucrurile importante, ca şi cum oamenii de atunci realizau că civilizaţia îi va determina să se piardă în irelevante. În pub-ul unde merge uneori, Ioana e cu puţinii prieteni comuni ei şi lui Alin. De fapt, amici de-ai ei care au devenit cu timpul cunoscuţi şi lui. Amuţită în faţa unei ceşti de cafea, vede prin ceaşcă, prin farfurie, prin masă, prin podea, prin pâmânt. Îl vede pe George, chipul lui luminat de zâmbetul drăcos, ochii ăia netulburaţi, nasul lui ”corect” cum îi place ei să-l descrie, fruntea înaltă şi umbrită de şuviţe. Ah, ce ma calcă pe nervi când îi cade părul pe frunte, parcă nici nu mă poate privi aşa. Mda, trebuie să-l fac personaj principal într-un roman. Nu e suficient episodic, are potenţial de caracter care să rămână implantat în imaginaţia cititorului. Hm, dar Alin? Nici măcar episodic nu m-a inspirat în opere. Bine că s-a identificat singur o dată şi am scăpat de explicaţii de corvoadă.

Încercând să însăileze o conversaţie ieftină cu lumea de acolo,

Cine a inghitit primavara?

As vrea sa zbor, dar nu-mi gasesc aripile. Nici increderea ca mai am vreun titlu de proprietate asupa lor.

A inflorit liliacul.

Lalelele ma privesc colorat mirate cand le apar in drumul catre frumos. Zambilele mi-au maturat spiritul cu betia lor. Magnoliile au trecut nesimtitor ca ielele dupa o noapte de vara. 

Vine verdele tumultos, renascut, viu. S-ar duce si frigul, ar pleca impreuna cu vantul daca ar avea unde.

Vino sa ma iei de mana, primavara! Du-ma in ceruri albastre, langa soare. Apoi ia-ma in regatul tau si lasa-ma sa visez ca imposibilul meu va fi atins mai devreme decat imi vor creste noi aripi. Sper ca domnesti departe de departe, dar aproape de cald si de casadelemn.

As vrea doar un sigur lucru: sa vina o primavara cu renasteri...

Povestea III. Keep talking

Please insert cash or select payment method. Please insert cash or select payment method : 2 şuturi  în fund pentru turmentatul de George. Ce căuta acolo? Ce cumpărase? Ciuperci şi paste? Probabil i-a venit ideea să facă ˝macaroanele˝ alea care îi plac Ioanei. Iar le va mânca singur. Nici măcar Laurenţiu nu-i mai poate risipi timpul gol. I-a rărit vizitele şi scurtat compania de când cu noua lui prietenă, indianca.

Nici nu realizează cum picioarele singure îi schimbă direcţia către plajă. Duce şi ciupercuţele şă vadă marea. Absurd. Dar îşi urmează corpul fără împotriviri inutile. Oamenii aleargă, discută, plimbă câinii, biciclesc. Numai marea continuă să se agite, netulburată şi rece. Nu simte nimic la vederea ei. Nu mirosea a marea pe care o vroia el. Soarele iriza vesel pe

Povestea II. One and only

Ioana se îndreaptă către anticariatul galeriei unde George privea tulburat, fără nevoi literare, titlurile. Deşi o aştepta (ca în fiecare zi, de când lumea), simţindu-i mâna pe umăr, tot corpul i s-a prefăcut într-o minge care putea sări dincolo de cel mai înalt şi zdravăn tavan. Şi la constricţia asta s-a adăugat privirea ei. Nu-i mai văzuse poate niciodată ochii atât de turcoaz, revărsând lumină, înflăcăraţi suprem. Ochii singuri vorbeau, cuvintele s-ar fi pierdut într-o inutilitate banală. George s-a simţit îmbrăţişat doar admirând-o. Nici nu-şi aminteşte ce a zis mingea din el când se iniţia un fel de conversaţie.  Doar "un fel" căci nimic din ce

Povestea I

Îşi priveşte vârfurile bocancilor cum ating zgomotos gheaţa de pe trotuar. Aşa conştientizează propria-i existenţă în prezent, căci privirile îi erau absolut orientate spre momentele în care păşea pe aceeaşi stradă, către aceeaşi destinaţie, dar cu ea. Trecuse un an. Ca vântul scoţian. Rapid şi rece. Ar vrea să găsească sub stratul îngheţat urmele de-atunci şi să calce doar pe ele, să găsească senzaţiile şi bucuria. Îşi adună toate fărâmele de imagini din zona aia temporală. Magazinul de pe stânga, vernisajul expoziţiei de pictură, restaurantul cu cele mai bune murături. Şi se trezeşte zâmbind acrişor căci nu putea zâmbi total.
Ajunge în dreptul galeriei îmbătat de voluptatea zilelor când sufletul ei era cald şi aproape. Intră într-un vis auriu, mulţumit că evenimentul începuse deja şi se poate strecura uşor prin mulţime, fără ca ea

Metamorfoza

N-am mai zis nimic de cand m-am aruncat in cotidian si m-am dezbracat de metafore. Caci acolo nu le utilizez decat rar si cu oameni dragi si rari (sau scumpi la vedere, in alte cuvinte). Dar am ramas cu o parte din mine in lumea mea, cotidianul n-a reusit sa ma acapareze total, din fericire sau nefericire, dupa perspectiva si privitor. 

Si-am scris intre timp, dar nu despre viata, deci nu se incadreaza aici. 2770 cuvinte, 14 pagini cu bibliografia, note de subsol OSCOLA (limbi straine, stiu, pierdere de vreme, de acord:). Ma gandeam sa revin, sa las gandurile sa se mai astearna pe suport virtual, intr-o forma ceva mai putin siropoasa. Pentru ca, da, imi pasa de glicemia celor putini care isi arunca un ochi pe aici. Dar imi vine greu sa spun neplasticizat. Suna banal si nevoluptuos. Nu-mi place sa adaug banal existentei. Desi ea mi s-a banalizat in esenta.

S-ar cuveni o transformare, dar nu stiu in ce sens. Mi-am schimbat atitudinea, am incercat sa pretind ca nu-mi pasa, am dat sa zambesc mai des, m-am convins ca sunt prea critica, distructiv-critica si a functionat. O perioada. Vreo doua saptamani. Dupa care am realizat ca nu pot fi constructiv-critica raportat la oameni, nepasarea simulata e egala cu zero daca nu corespunde unei stari interne. Zambitul e insa in cote legale. Uneori tamp si greu de sters, dar macar exista. Chiar daca sursa lui nu e prezentul.

Sa fie metamorfoza, zic. Sa creasca iarba, sa rasara si sa incalzeasca soarele! Si sa n-o dam din nou in metafizica;)

Keep thinking! [unless you can avoid it]

P.S. Melodia asta ma furnica incredibil. Nu stiu cat de ajutatoare ar fi metamorfozei, dar putem s-o desprindem din context si s-o ascultam ca atare, fara a depasi doza zilnica recomandata. In caz contrar, posibil sa consultam medicul pentru sfaturi. Acel medic, stiti voi.

Ar fi...

...niste lucruri pe care inca nu le-am deprins, dar ar trebui:

- sa nu mai am atat de multa incredere in cuvinte. Sunt doar niste forme goale care pot capata sens in anumite circumstante. Dar daca circumstantele nu sunt favorabile, sensul cum devine?

- sa nu mai sperie timpul. Ca doar trece oricum. Cel ce-a trecut, cu atat mai putin trebuie sa ma inspaimante, iar cel ce vine ajunge la mine si fara sa-l trag eu de maneci.

- sa construiesc.

- sa fiu indiferenta mai des, mai mult, mai cuprinzator.

- sa o iau de la capat.

Tu ce ai vrea sa inveti?

Din bucăţi

Fără să-l caut, un loc unde scriitoarea potenţială ar trăi a venit la mine cu ajutorul unui personaj prea drag ce mi-a recomandat partea aia de nelume. Şi a ajuns cu fulgi neobişnuit de mari,  ciudat de grăbiţi, într-o linişte de noapte polară. Apariţia fulgilor şi intensitatea cu care işi trăiau scurta călătorie către pământul îmbimbat de ploi omeneşti m-au făcut să cred că însemnau ceva. Da, îmi arătau că se poate trăi voluptuos  într-o căsuţă albă, pe o coastă costumată în verde. Cu siguranţă poţi şi scrie frumos acolo. Fără vecini, fără zgomot şi fără stres, exact cum descriam în post-ul de aici. Deşi încadrată în peisaj, nu dintr-un fotoliu cald cu vedere nemăsurată şi caldură interioară, mi-a venit să scriu aşa:

Nu mai ştiu nimic de străinul din tine. Doar îi mai simt câte-un ţep din costumul de ocazii înţepătoare. Pe care-l porţi mai des. Vocea ta s-a risipit în bucăţi de noapte, mâinile-ţi sunt nicăieri, iar imaginile statice şi fără de gust. Te-ai căţărat departe şi-ţi aţinteşti privirile către zări care nu mă includ în zenit. Sunt prea mică pentru orizonturile tale? Sau s-a disipat fumul şi esenţa nu e miezul? Cred că percepţiile care te-au  urcat sunt la fel de nocive şi false ca vopseaua de păr (inclusiv aia pe care n-am avut-o eu;), dar ies după spălări/tratamente repetate. Cu mine. Îmi tot şopteşti sarea printre picături de apă dulce. Eu simt doar dorul, de necuprins. Iar visele... visele nu mai fac faţă avalanşelor. Predictibilitatea lor scade invers proporţional cu frecvenţa.

Dar vino să mă iei de jos, adu-mi-l pe cel pe care-l ştiu la chip şi la suflet, urcămu-ne pe acelaşi nor să plutim împreună spre cerurile Mongoliei. Sau Nepalului. Şi ai rabdare pentru copilul din mine. Care te irită des, ştiu. Dar neintenţionat şi pentru că-i pasă. Lasă-mi aroma ta în orice aer, gustul în fiece zâmbet, păstrează-mi îmbraţişarea până în viitor şi iubeşte-mă frumos, cum numai tu ştii.

Listuţele relevante

Nu m-am priceput sa fac liste nici macar in desele-mi dileme cand ceva cu pro si contra ar fi desenat inceputul unei solutii. Nici rezolutii de an nou n-am avut. Singura idee nestapanita era ca urmatorul revelion sa fie mai cu moţ (unde moţ nu calculeaza fiţa, numarul de oameni, locul, ci doar starea mea).

Acum, avand in vedere starile (pentru ca’s mai multe) lucrurilor ma ajunge in viteza gandul sa-mi scriu ceva doleante pentru anul asta de care nu stiu nimic. Bla bla-ul cu “asa cum il incepi, asa va fi tot”, nu ma mai atinge. Ca parca nici ploi simt ca n-or sa vina, iar ninsorile au locul lor rezervat in visuri nocturne (nu, nu vise, nu e nicio greseala) calde si turcoaz. Nu ca n-ar ramane turcoaz, dar este posibil sa fie ceva mai racoroase spre vara vietii. Si pot sa tinda la infinit si la concret.

OK, abureala introductivă suficienta. Am cules de prin vecinii unei singure dorinte exprimate si alte cateva, cu precizarea ca lista nu e nici pe departe exhaustiva. Deci, in 2011 vreau:

1. de la mine

-          sa strang in brate viata si, cand e aproape sa arunce cu verzi si uscate intru eliberare, s-o santajez suav, cu vocea gatuita de indoielile permanente, sa-mi reveleze ce vrea de la mine. Poate negociem ceva ca-ntre fete cu idei marete;

-          sa-mi gasesc locul si sa-l iau in primire cu flori, iarba si lemn;

-          sa prind norocul de picior si sa-i cada o unghie in ograda mea;

-          sa las dracului dramele, vulnerabilitatile si siropul, sunt lucruri mai importante de facut, e lumea de salvat :P etc;

-          sa-mi depasesc fricile de dor, de absurd, de despartiri, de banal, de concret, de ce-ar putea sa fie dac-ar fi si alte angoase persistente derivand din sorine, ioane si alte ghinioane;

-          sa-mi cresc valoarea actiunilor la propria-mi bursa de valori. Imi pasa si de bursele altor cativa, dar a mea ramane totusi pentru mine cel mai bine cotata.

-          sa-mi asum deciziile stupide cu un grad ceva mai mare de impermeabilitate;

-          sa merg undeva unde nici cu gandul n-am fost pana acum;

-          sa regret mai putin propria-mi stare bovina;

-     sa dorm, sa citesc, sa invat, sa accept, sa fiu altruista;

-          sa fiu mai des mandra de el cum am fost in seara in care un nene afumat si logoreic ne-a stricat intalnirea neromantica.

2. de la el

-          sa aiba incredere si sa creada;

-          sa gaseasca ordinea pe care o cauta, linistea pe care si-o doreste si tineretea de care a uitat;

-          sa-mi spuna;

-          sa coloreze talerul mai inclinat al balantei;

-          sa vrea si sa poata.

3. de la noi

-          sa ne trezim o data deasupra norilor;

-          sa mergem macar o data in nelume chiar si fara s-o cucerim;

-          sa ne depasim barierele, inclusive pe cele puse de timp si contratimp;

-          sa ne gasim energia in cel putin 36 h;

-          sa ascultam muzica lui in tonuri duble si calde.

4. de la puţinele+puţinii relevante+relevanţi

-          sa ma lase in pace cand vreau sa fiu;

-          sa-mi dea ceva mai putine sfaturi daca nu le cer;

-          sa-mi arate adevarata lor fata si nu masti sonore;

-          sa nu se chinuie sa ma inteleaga, ma pot iubi si asa:)

Huh, si am zis ca e ne-exhaustiva.

Tu ce-ti doresti?

Keep planning! E un exercitiu bun, oricum se vor da peste cap :)

Impresii

Cum fiecare perioada are intrebarile ei (nu, nu cele pe care mi le adresez singura, se pare ca astea raman constante si puternice in perioade consecutive, din nefericire), exista si acum un top 3. Castigatoarea este, de departe, "Cum e inapoi acasa?". Ei, bine, oamenii iarasi nu cred in ridicatul meu sincer din umeri a nestiinta, nesiguranta si o stupoare mica. Uimirea vine si din faptul ca nu inteleg relevanta intrebarii. Acasa ramane acasa, cu relele, dar mai ales bunele sale... si bunii sai. Da, mi-a fost dureros de dor de locuri si de putini oameni. Da, oscilez intre "parca ar fi trecut ani" si "timpul a stat in loc". Da, nu stiu cum e acasa, nu stiu ce e cu mine, cred c-as putea sa ma bucur mai mult si mai zgomotos. Dar ingrop artificiile in sinea mea si vreau sa nu ma mai exteriorizez. 

Pe locul 2 se situeaza una neuimitoare referitoare la cum e acolo. Eh, acolo e, in primul rand, foarte departe, frig outside si inside si civilizatie. Atat de civilizat incat ajung sa ma socheze lucrurile neoranduite asa cum mi se creeaza asteptarile. Birocratie si lucruri stupide de care te lovesti si te tampesti destule. Iar bancile la care n-am putut sa-mi fac un cont sunt primele pe lista asta. Totusi, ca natie, nu e greu de atins un atare nivel, mi se pare. Trebuie doar sa ne straduim. Timp in care altii vor fi facut deja un pas mai sus.

Venirea mi-a produs o bucurie imensa, dar asta a fost incet-incet coplesita, ca si mine de altfel, de stirile extramegasupernegative si de realitati romanesti uitate de 3300 km. Am trait cu idei din ziare online, dar pulsul nu l-am simtit niciodata ca pe pamant romanesc. Si bate diferit, credeti-ma pe cuvant.

Parca mereu m-as intoarce ca sa motivez totul sa mearga, sa pot sa fiu o picatura de schimbare pozitiva. Vreau sa vad lucrurile cum se misca bine, nu din gravitatie. Vreau sa vad oamenii ca-si fac treaba asa cum trebuie merita sa fie facuta, asa cum le trebuie lor merita ei si lucrurile facute de ei. Vreau sa vad ca ne ridicam din haul adanc in care suntem. Dar si eu imi pierd cateodata speranta. Si o recastig de la putinii oameni pe care-i iubesc si pe care ii vad cum se straduiesc aici, acum, in timp ce eu nu stiu unde si cu ce m-as stradui. Am insa o idee cu cine si de ce:)

Keep smiling! That's for free;)

Puţin despre departe II

Biciclitul în Buc mi se pare o sinucidere semi-conştientă. Mă amuza să citesc pe ici, pe colo de partizanii mişcării eco ce se duceau corporate sau mai puţin pedalând la micile lor cutii de cărţi de joc numite oficial birouri. Am încercat doar să mă plimb şi-am renunţat uşor căci n-am scăpat de ce-mi era mai frică (da, contrar unor aşteptări, am şi eu fricile mele): animalele semi-sălbatice. N-aveam cu mine pe niciunul din acei simpatici co-ciclişti care ştiu şi ma apără. Şi am încercat doar pe trotuar din pricină că, de a doua frica în ordinea mărimii, adică şoferii bucureşteni, nu aş fi scăpat vie. Coboram cu oareşce viteză o pantă şi am reuşit să-mi salvez frumuseţe de gambă stângă printr-o pedalare accentuată şi un slalom inerent printre si pe sub indicatoare de circulaţie.

Acum însă, de la ghidonul Trax-ului, biciclitul e sigur. Nu mă tem de animale (toate sunt in lesă, cu stăpâni strângători ale resturilor lor) nici de şoferi, am prioritate in giratoriu, nu mă claxonează nimeni  (deh, nu mai port colanţi:D, dar nu exista nici claxonul din precauţia românească să ştie biciclistul că are maşină-n spate)şi, uaaaaaaaaaaaaaaaaaau, nu contribui nici la încălzirea globală. Dar, de la o vreme, încalzirea globală nu mă mai încalzeşte pe mine. Pentru că, atunci când plouă, cu tot uaterpruful de care sunt capabilă, ajung la destinaţie cu un procent de apă mai mare decât e legal şi cam peste tot (da, da). Iar departe ploaia e constantă, consecventă şi ambiţioasă în eforturile ei de a mă împiedica să ţin ochii deschişi. Limita permisă e depăşită şi când nu plouă, dar din alte surse, neatmosferice. Pentru că dacă ninge, Trax nu merge nici tras, nici împins. Evident, nici pedalat. Pe trotuare gheaţa străluceşte oglindind griul multicolor şi pe stradă nu risc de polei. Am de coborât mult şi de trecut nişte intersecţii fără prioritate. Iar eu înca nu i-am luat cauciucuri de iarna şi nici nu ştiu cum se face frâna de motor. Any ideas? Nu în ultimul rând, pentru că inspir frumuseţe de parfumuri de eşapament, diferite arome după capacitate, tipul de combustibil etc, diferite cantităţi zilnic. E egoist să consum în plămânii mei ceva de care se poate bucura întreaga planetă. Nestingerită de inspiraţia mea.

Aşadar, oricât de mult verde e în mine, aş prefera sa redevin non-eco, să văd bicicliştii fosforescenţi de la volan unde e cald şi neumed şi să biciclesc de plăcere când şi unde vreau, de preferat departe de departe, adică nu în paralel cu vehiculele pe patru roţi. Îi salut pe această cale pe Săndel şi Merida, cele mai importante non-personaje din viaţa mea, de care mi-era dor şi care mă bucură cu existenţa lor de fiecare dată. Mai ales când mă supără personajele.

Keep driving! It's dry and warm for you and for Earth :D

Puţin despre departe I

Cum ironia vieţii pe care o gust cu voluptate în ultimul timp se pare că e prezentă şi la nivel macro, am fugit dintr-un oraş gri pentru a ajunge, temporar, cu siguranţă, în Oraşul Gri. Îmi şi imaginez un filmuleţ cu un comitet de experţi ai wikipedia cum stau ei cu mâinile la tâmple, după o vizită la faţadele locului:

"Cum supranumim noi acest oraş?"

"Gataaaa, ştiiiiiiu: Oraşul de Granit." Şi alt baiat simpatic cu ochelari vine din colţ ridicând un deget in aer: 

"Şi cum granitul aici este gri, haideţi să oferim varianta Oraşul Gri." Iar şeful şefilor experţilor:

"Gata, aşa-l botezăm în numele petrolului şi gazelor care-i fac pe locuitorii lui să trăiască în pace şi bunăstare."

Dubios pentru mărimea lui acest oraş. Maşini multe şi luxoase, probleme în cooperarea cu zăpada , foarte prietenoasă de altfel, natalitate ridicată (şi un job cu cerere mare este cel de baby-sitter:), oameni care aleargă foarte mult, la propriu. Aceştia, datorită faptului că sunt printre puţinele personaje care populează trotuarele, au un simţ al precauţiei foarte bine dezvoltat şi poarta veste fosforescente. Magazinele, băncile şi alte unităţi de deservire a populaţiei consumatoare se închid la ore neobişnuite pentru noi, 4-5-6 pm. Excepţie fac supermarketurile. Scoţienii sunt rari, dar esenţiali. Îi recunoşti după îmbrăcămintea ceva mai light (către foarte light când e vorba de fetele cu fuste cu picioare goale la 5-10 grade), spre deosebire de cea a mixului de popoare prezente care se adaptează la climă.

Buuuuuuuuuuuuuun, acest oraş (gri, da) are un sistem de transport în comun de toata jena. Metroul sau chiar RATB-ul pe alocuri sunt entităţi cu infinte calităţi pe lângă autobuzele First (ironic, nu?). Se urcă doar pe la şofer, fiecare pasager dă destinaţia, introduce în aparat suma fixă în monede (pentru că nu se dă rest) şi primeşte biletul. Călătorii mai şmecheri arată abonamentul şi evita acest proces îndelung. Oricum, el se întâmplă după ce au coborât alţi pasageri pe aceeaşi uşă de la şofer. Şi nu menţionez decât în treacăt că toate liniile trec prin centru, au staţii dese şi, când se schimbă şoferii, mai stau şi la o discuţie de vreo 5 minute. În acest timp pasagerii sunt aşezaţi, cuminţi şi răbdători că doar n-au  altă treabă, hobby-ul lor este călătoria cu autobuzul. Aaa, biletele şi abonamentele sunt iremediabil de scumpe. Din cauză de monopol zic unii.

Deeeci, mai scurt, mi-am luat bicicletă:) O aventură şi cu achiziţia, complicat căci nu puteam fi răzMerida în continuare. Am luat un frate mai mic şi mai puţin şmecher al Trek-ului, adică Trax, abundent în peisajul aberdonian. E un simpatic în felul lui scârţâit.

So, keep riding:)

~Va urma~

Joaca de-a fulgii

A inghetat totul. Noua nu ne-au inghetat inimile. Sau, cel putin, vreau sa cred asta. Sta sa ninga. Iau lumina din fereastra si o plantez in camera ca pe un copac pe care vrei sa-l cresti pentru a-l imbratisa. Caci ar ajuta la recapatarea linistii distruse. Dar si lumina trebuie hranita. Avem manualul de utilizare si materie prima cat de cat. Lipsesc insa imbinarile, partile care sa lege intregul puzzle luminos.

Cerul isi arata una din cele mai pronuntate nuante din spectrul de gri. Brazii s-au oprit sa priveasca spre inalt fix langa cabana care ne adaposteste sufletele infometate. Aerul e imbibat de lemn si de caldura. De doua feluri: sufleteasca si data de focul ce mistuie molatec lemnele cu care-i potolim constant setea. Ma invart in tricoul tau si nu-l simt. Pentru ca de fapt tu ma investmantezi, cu toata aroma, puterea si invaluirea de care poti da dovada. Ciudat de placut. Sa port o parte din tine peste tot minele ravasit.

Am asteptat momentul asta de cand lumea si acum trebuie sa ma tavalesc in zapada ca sa realizez ca e adevarat. Dar aman ca sa incercam experiementul impreuna.

Inca dormi. O mana cauta pierduta pe sub perna de langa tine. Mi se pare ca zambesti in somn. Si e zambetul acela.  Ar merge un ceai de iasomie. Sau de coacaze. Sau de prezent. Gasesc o combinatie. Il torn in cani de lut si-l aduc sa savuram gustul mixului.  Nu e “milk, toast and honey”, poate “tea, butter and yummy” (unde yummy e doar o rima proasta, fara corespondent in vreun limbaj codat). Te-ai trezit in esenta, nu si in forma. Iti place ceaiul, imi place momentul. Si fata ta nedumerita de voluptatea existentei acolo. In lumina de afara, se strecoara niste fulgi mari si neascultatori de stapanul fulgilor. Se invart si se joaca, topaie aiurea, iar apoi se asaza pe rand, cuminti in ceea ce va deveni covorul pe care noi ne vom rostogoli sa ne convingem ca e real. Ne uitam la spectacolul lor prin aburii ceaiului. Acum nu avem nevoie de cuvinte. Aproape ca le auzim dansul pur. Si pufnim in ras in acelasi timp. Doar pentru ca ne amuza in acceasi masura totul…

Si ce daca nu? Am dreptul si prerogativele sa visez. Asa cum si tu ai dreptul sa fii neincrezator si celelalte. Nu stiu daca si prerogativele:-)

Keep smiling! The sunshine is coming with the speed of light.