Furtuni

Incep sa-mi placa ploile. Dar nu cele mici si constante, depresive si inutile. Astea care sperie si tulbura. Vara, cand natura crunt insetata merita apa in cantitati uriase. Dintr-o data. Imi place forta si vigoarea lor. Le admir puterea de a parcurge mult si multe, de a curata totul, de a determina natura inclusiv umana, sa reziste, sa le infrunte. Sunt voluptuoase… Ador vantul racoros si amar care le precede furia.

Nu ma opresc la ele, fac asocieri. Ajung la ploile noastre. Nu toate imi plac. Urmeaza o furtuna care-mi va spulbera cochilia. Si nu mai stiu cum e cand n-ai adapost. Nici n-as mai vrea sa stiu. Acum adie doar vantul de dinainte. Dar vreau sa-i supravietuiesc si sa coloram curcubeul dupa ce ne-am inecat cu tocanita de pareri de rau si regrete. Imi doresc sa bem, intr-un final, din cupa prezentului.

Pana atunci...

Oameni, hobby-uri si giratorii

Exista oameni cu hobby-uri ciudate. Nimic de reprosat atat timp cat nu ma afecteaza. Dar sunt unii a caror pasiune o constituie intrebarile:) Cat mai multe, cat mai insistente, cat mai sfredelitoare, cat mai absurde. Fara interes asupra subiectului, doar din dorinta oribila de comunicare (cand au si studii in acest sens, hobby-ul le devine chiar obsesie cretina. Oricand, oricum, cu din ce in ce mai multi, dar SA COMUNICAM). A nu se intelege ca gasesc comunicarea fara sens, doar ca mi se pare irelevant pentru vietile noastre sa pui intrebari cand, de fapt, ti-e egal raspunsul meu cu raspunsul a o mie de alti oameni. Iar cand te afli aproape de un moment in care ar fi necesar sa iei decizii, acesti comunicatori sar din toti boschetii bulevardului cu listele de intrebari. Sa mai bifeze una, sa mai taie o persoana pe care au chestionat-o. I-am intalnit in facultate, spre final, ii intalnesc in continuare mai peste tot. Preferata contemporana este “Ce faci acum?”. Zambetul le e vadit ironic si iscoditor la auzul raspunului franc “Nu stiu, sunt in vacanta, aceeasi intrebare o am, la randul meu, catre mine”. Dar, deh, sunt oameni perseverenti. Urmeaza: “Dai la barou, la inm?”. Pacat ca nu e si examen de dat cu capul de pereti, l-as fi trecut. Si as fi gasit ce sa le spun. “Cum, nu te faci avocata? Tocmai tu…”. Wooow, maximul posibil de atins pe scara incredibilului vietii. Asta e varianta scurta, exista o varietate de intrebari, in functie de capacitatile intelectuale ale respectivei persoane. Altii, care au primit anterior raspunsul de mai devreme, vor sa fie simpatici (deh, intentia conteaza, ca sa vorbim cliseic) si zic “Si? Te-ai hotarat ce faci pana la urma?”. NU. Sunt indecisa, cea mai indecisa, balanta mea are mai mult de doua talere si diferenta intre masele lor e insignifianta. Vreau sa traiesc intr-o alta lume, intr-o alta viata. Sa nu fie nevoie sa ma gandesc ce vreau sa fac cu viata mea, iar intre timp sa stau sa vad ce vrea viata de la mine. E ciudat cand ai ajuns la finalul unui drum pe care l-ai parcurs cu interes pana la un punct, cu indiferenta de-atunci, dar iti dai seama ca poate nu a fost cea mai inteleapta alegere. Si-acum cauti intr-o intersectie directia. De fapt, intr-un sens permanent giratoriu... Dar o voi gasi. Cu siguranta. Curand. I’m almost there... almost saved you and myself... for another life option;)

Reindragostirea

Mi-a luat ceva viata si o raza de soare inca innorat sa-mi dau seama ca ma uitasem intr-un colt de suflet. Plus o ploaie tamaduitoare zguduita de multe tunete scurte si stinsa de-un fulger suficient. Noroc ca nu ma sperii...

Sunt vie. Sunt aici si oriunde vreau. Aproape omniprezenta in propria-mi viata. Sunt eu si nimeni nu ma poate deposeda de mine. Sunt suma tuturor lucrurilor care ma descriu si care fac diferenta. O piersica-ntre frunze. Iti da iluzia ca e coapta si nu stii daca s-o culegi sau s-o mai lasi spre parguire in inca niste bucatele de soare curat si ploi de toate felurile, inclusiv acide.

Intr-o epistola nocturna, atarnata de creanga unui piersic drag ce m-a crescut, literele spuneau ceva de cea mai bestiala femeie dintr-un grup neomogen. Sau una dintre ele. Si cea mai desteapta. Sau una dintre ele. De ce n-as crede? Vreau sa cred.

Sunt zilele in care ma reindragostesc de mine. Uitata in cotlonul ala absurd, nu ma mai (re)cunosteam, imi lipsea voluptatea constientizarii de mine. Acum sunt orbul care nu mai orbecaie, redescopar de unde am venit si sunt aproape pregatita sa vad cu ochii-mi vindecati spre unde ma indrept cu tot cu mine. N-as vrea sa-mi mai segreg sufletul intre cei doi gemeni contrari din fiinta mea. Temporar e bine caci amandoi par a merge spre aceeasi nuanta de verde.

Ma simt aproape anagrama mea, gorgeous ("aproape" se refera la anagrama, nu determina adjectivul:D). Poate si pentru ca acum cred ca pot intelege necuvintele, ca stiu sa nu mai cred toate cuvintele si ca am invatat sa astept. Chiar daca...

Keep smiling! ...no matter how hard;)

Ultima scrisoare...

...pentru ca demisionez din orice dorinta de Nepal. A fost scrisa cand credeam inca. Memo asupra clipei prezente imediat dupa. Asadar,

" Luciditatea ta e un monstru care musca din mine si-mi arata cat de nicaieri a ramas a mea, odata omniprezenta. Cred ca o cauta, dar , negasind-o, rupe cu voluptate si ultima particula. Si o urasc nemasurat pentru ca ea ne impiedica sa fim noi, sa … orice. Ea te trage spre foarte departe, ea urla la tine “stooooooooooooooop” cand esti doar aproape sa-ti misti buzele in acelasi ritm cu ale mele. Ea te opreste cand vrei sa vezi ploaia in maiou alb. Ea iti sopteste texte si pretexte. Ea ma face sa nu mai intreb pentru ca mi-a creat o teama groaznica de refuzuri. Si tot ea te-mpiedica pe tine sa propui orice presupune mai mult de unul.

In fiecare zi ma simt mai mica, pentru ca’s insignifianta. Departarea micsoreaza pana ce un punct se face nimic intr-o zare pierduta. Si ma simt hidoasa. Respingerea ta ma face urata, din ce in ce mai urata. Oglinzile stiu asta si o reflecta.

Intr-o zi si-o noapte o sa ma vindec de tine. Si voi fi uitat tot ce n-a fost, nu-mi voi aminti nimic din ce tanjesc puternic sa fie. Sa ma culc intr-o noapte si sa uit ca sunt eu, sa ma trezesc intr-o alta viata in care tu ma vrei asa cum sunt, obsesia mea. Continuarea in varianta soft ar fi ca noi sa construim si sa coloram impreuna o cale, iar tu sa nu faci niciun pas de rac pe ea. Varianta sarcastica e cea in care pe mine nu m-ar interesa ca ma vrei pentru ca m-ar asteapta altii, mereu altii, si altele, alte idei, alte planuri, alte expeditii. Si nu as uri carnea de pe mine sau materia-mi slab cenusie pentru ca vroiam cel putin sa ma imbratiseze altul intr-o seara cand ai aruncat spre mine o pastila de cefacitucuea. Totusi, revin la partea umana. Vreau sa cred ca seamana mai mult cu jumatatea dominanta din esenta mea alterata. Mi-ar placea ca in drum sa nu mai vezi idei, sa nu mai judeci abstract si sa ai rabdare sa cunosti inainte sa ma extrapolezi dintr-o alta. Oare care? Oare cum? Oamenii nu’s matematica, nu li se aplica aceeasi teorema celor dintr-un grup format prin similitudini. Gelu Ruscanu m-a fascinat ca personaj; il asociam cu mine. Si eu vedeam jocul ielelor-idei. Dar tu, cel mai pragmatic si mai ancorat in realitate, ii faci concurenta in ce ne priveste. Ah, si sa vrei sa cunosti, nu sa fugi singur inspre orice altceva decat Nepal. In filmul asta mut de-a nu fi, au existat scene in care tu vroiai sa aclimatizezi piersica in lumea ta, sa te pansez cu rasul meu, sa fii mereu conectat la injectia ta de tinerete si drag, sa te trezesti pupand puf, sa fii biblioteca mea si literele mele (toate’s citate din scrisul tau voluptuos;). Regizorul nu le-a mai introdus insa si-n remake-ul vorbit, palpabil si incredibil de scurt. Si am ramas cu doruri absurde, sentimente schilodite. Si stiu ca si tu... Unde se duc toate? Poate le calca timpul in picioarele lui grele, dar nu le sfarama. Candva, niste cioburi din ele or sa revina in noi sa ne intrebe de ce n-a fost, de ce n-am riscat, de ce e asa tarziu.

Ma mai stropesc cu sperante si ma mai imbat cu niste cuvinte rostite odata ca sa-mi pot reaprecia singuratatea de dinainte de tine si sa ma bucur din nou ca-mi apartin in intregime.

Iarta-mi imaturitatea si produsele ei, e inerenta fiintei mele."

Acum stiu ca nici luciditatea, nici necunoasterea n-a fost determinanta in fiinta ta chinuita de vinovatii si remuscari. Acum stiu ca am fost o ultima optiune pentru cineva ce-mi devenise prioritate. Acum realizez astea in timp ce ma spal de tine de pe maini, creier, buze si suflet. Folosesc detergenti buni: indiferenta, negatie, reafirmarea lipsei tale de curaj, propria-mi luciditate sfaramata, dar sper sa nu fie nevoie sa folosesc mult din dizolvantul timp. Am nevoie de el. Asa cum am nevoie acum sa ma uit pe mine intr-un alt univers. Al meu e sufocant. Acum trebuie sa-mi reapreciez singuratatea si sa ma bucur din nou ca-mi apartin suta la suta. Dar nu cu sperante din cuvintele tale, ci cu tot ce n-au spus ele in noaptea cand imi ploua direct pe suflet. Si uitand toate intrebarile mele derivand din origini.

Keep finding the best way!

P.S. Fata de persoanele obediente si supuse nu se intampla niciodata o dominare, ci o afirmare naturala a puterii si, eventual, superioritatii. Adevarata dominare are loc atunci cand e vorba de oameni pe acelasi plan cu tine.

Aducand ploile

Intr-o noapte cu straie albe, cand adunam tinerete si energie pentru pasi spre Nepal, ploua strain si grabit sa ne alunge din ale noastre. Fixitatea momentului s-a pastrat o ora si sapte minute inainte sa revenim sub picuri in lumile reale. Si ploaia a stat si timpul statuse cu noi. Un gand comun a fugit sa se spanzure de-un fir de iarba, nu se putea suporta pe sine.

Poate ca n-am strans suficiente resurse, poate ca nu le-am cautat indeajuns si unde trebuia. Poate ca minutele treceau in mare viteza si nu erau ale noastre decat foarte rar. Si multi alti "poate"... Pentru ca eu am ajuns intr-un abis (deloc incantator;) si, odata cu mine, mormane de pietre s-au pravalit peste ideile bune din sistemul meu de referinta. Asa ca nu le-am testat, nici nu le-am colorat si in al tau. Tu, in schimb, ai urcat brusc si iremediabil pe un piedestal de unde te uitai la mine cu zambetul amar si ochii tristi. Tristi de prea mult timp, tristi de prea putin clocot. Ecoul strigatului meu se pierdea intre peretii prapastiei, captusiti cu indiferenta. Vorbeai fara glas, iar distanta era suficienta cat sa nu vad ca erai cu mine, ma certai si-apoi tot tu ma-ncurajai ca pot sa urc. Orbecaiam prin intuneric si plescaiam prin balti. Nu mai erau aripi sa inalt. Si tot eu am adus din nou norii cu ploile lor care n-ar fi venit fara tunete prelungi, dar n-ar fi aratat fulgerari de lumina.

Iar acum ma tem ca se schimba clima. Si soarele va lumina mai putin. Si n-o sa gasesc poteca sa ajung langa piedestalul de pe care tu ai fi coborat daca...

Si mi-e cel mai ciuda ca ploile mele cresc rauri intre noi.

Rotisor de idei necoapte

Uneori scriu pentru că nu pot să strig. De fapt, poate aşa ştiu eu să urlu.
Scriu ca să-mi văd gândurile şi dilemele aşezate pe un suport. Poate că primul pas în a rezolva ceva e să transpun chestiunea respectivă, s-o delimitez într-un concret pentru a o vedea mai bine. Orice început de raţionament pare mai clar când am formulate atât ipoteza cât şi întrebările la care vreau să se răspundă (deformare mate-fizica). Dar acest pas nu duce la vreo destinaţie mai mult decât intermediară fără să fie urmat de alţii, mulţi alţii... Pe care nu am cum sa pasesc in mormanul de orgoliu confuz si ambitii diferite de asteptarile altora. Deci asta nu înseamnă ca voi avea răspunsul, ca voi reuşi sa fac altceva decât să scrijelesc dorurile pe un corp străin, sa traduc furtuni în limbaj comun, să desenez o cădere sau să umplu goluri oceanice cu ceşcute de ceramica scumpa umplute cu argumente.
Iar scopul e mai mult intrinsec decat extrinsec. Poate de asta si raman cu literele de cerneala agatate pe spatele unor legi: incercare de eludare intr-un alt univers...

Ma intreb in legile mele:
Exista oameni care nu-şi schimba stările şi ideile?
Poţi anticipa o viaţă sau o parte din ea? Ne e dat nouă sa ştim cu certitudine cum ne va fi existenţa plecand de la (prea) putine detalii?
Poti fii informat cu privire la ceva important tie fara vreun scop? Adica informarile astea se fac aiurea-n tramvai/in SUV/in bicicleta fara ca emitatorul lor sa urmareasca ceva?
Daca vreau sa merg pe autostrada e necesar sa urmez indicatoarele chiar cunoscand alta cale pana la intrare? E nevoie sa anticipez decizii prin comportamente a priori? Nu am suficient credit fara acea comportare?
Cine ma cunoaste mai bine ca mine?



In seara asta a mirosit puternic a ploaie trista si a aripi smulse. Maine se va condimenta cu salcam putin melancolic. Soarele nu raspunde la telefon, deci nu stiu daca si pe care cer va rasari...

Fuga

Am visat ca alergam spre departe. Nepal, parca. Nu fugeam eu de tine, nici tu de o alta eu. Nu am pornit unul cu celalalt. Dupa o iarna pufoasa, cu aroma de geruri tacute, am nimerit acelasi coridor. Paradoxal, fugeam fara sa ne grabim. Incredibil, fugeam doar noi, nu si rabdarile noastre. Orgoliul si fricile se pierdusera in goana, in cutii ruginite de conserve. Timpul nu ne ajungea. Ramasese pentru prima data in urma cu mult, in urma cu multe. Era bine.

Nu alegeam decat poteci sau drumuri pietruite. Asfaltul a ramas mereu la mare distanta. Simplu si natural. Ma credeai ca imi place asa fiindca te puteai convinge. Si eu vedeam ca esti omul extremelor, fara sa pui voit piciorul in vreo cale de mijloc. In drumul nostru n-am aflat regrete sau vinovatii, iar pe celelalte nu le-am bagat in bagaj. Si adia pretutindeni a magnolie, a ceai de iasomie sau a fluturi portocalii.

Nu-ti ieseam din minte si-ti zaboveam in suflet cand nu te uitai la mine. Te respiram prin toti porii si tare mi-as fi dorit sa nu fie nevoie sa expir ca sa pastrez tot suflul tau.

Ne odihneam pe pietre si radeam de distante. Am savurat prima piersica. Samburele ei a fost suvenirul si mascota expeditiei. Voluptatea aromei, gustului si formei a produs o lacrima dulce impartita la doi: pentru tot ce urma, pentru dorurile noastre care devenisera un singur dor pe care incepeam sa-l cunoastem.

Nu o data ti-ai intins bratele si nu exista loc decat pentru mine.

Soarele rasarea in fiecare zi din alte ratiuni. Muzica ne venea de la zei. Totusi, pluteam intr-o mare de liniste. Din nou, descopeream adevaruri si disecam idei... sau invers. M-am blocat putin in noroi, dar m-ai readus pe traseu si ne-am continuat peregrinarile verzi-albastre.

Ne inecasem textele si pretextele in prima cana cu vin (sigur cana, nu pahar) pe care o beai tu cu mine.

Nu stiu daca am ajuns undeva, povestea are final deschis. Putem sa-l pictam, dupa caz, in culori calde sau in nuante reci.

A venit prezentul peste mine cu realitatile si cruzimile lui, aducandu-ma pe acelasi pamant cu temerile, dorurile si nespusele mele si cu temerile, dorurile si nespusele tale.

Imi rezerv dreptul de a fi macar putin patetica prin asta...

Keep dreaming!

Aiurea

Astăzi mi s-a întamplat ceva de care n-am mai avut parte de-un veac jumate: nu mă mai grăbeam prin ploia nervoasă de probabil primvară. Mergeam încet, melc citadin, să se împiedice de mine toţi grăbiţii oraşului trist.

Vroiam să mă sfâşie vântul, să mă dizolve apa, să mă învăluie frigul, să mă topesc în asfalt şi să mă întorc în lumea asta numai după ce vor fi trecut spre alte zări toate şirurile de gânduri care-mi erodează mintea... Să scap de dileme şi probleme existenţiale, să fiu capabilă să iau decizii, să mă uit fără înfrigurare la telefon şi să nu tresar dacă sună.

Mi-e dor de o căldură toropitoare.

Cu toate astea, mâine e o nouă zi şi, hm, se anunţă cod galben...

Incursiune in studiul celei mai bune facultăţi de drept din ţară sau un exemplu din categoria "aşa nu" I

A trecut o luna de când am scris acest post. Sunt fan stilou şi hârtie, durează ceva transcrierea în online. Oricum sentimentele rămân actuale. Astfel,

Scriu acest articol fără a mă pretinde mai puţin revoltată decât sunt acum sau decât am fost vreodată. Vine un moment când se adună mai multe şi zgârie retina negâdilată nicicum de peisajul amar bucureştean, se strâng intr-o horă mai strânsă decât până atunci pentru că apare picătura-minune, ultima, deşi presimt alte două-trei pahare în următoarele luni. Şi cu asta, da, îmi cam iau la revedere de la poetic sau măcar metaforic.

În anul I, am fost felicitaţi pentru că am intrat şi în anul IV pentru că am rezistat (deşi ei au formulat-o ca "aţi ajuns aici") la cea mai bună facultate de drept din ţară. Dacă e Clujul pe primul loc, bravo lor de ardeleni deştepţi! Dacă nu, mi-e groază de cum ar putea fi celelalte. De fapt, cui îi pasă? Ce contează clasamentul ăsta în care s-au autoproclamat câştigători? Dacă ne gândim ca UniBuc nu ajunge nici in top 500...

Da, sigur, avem profi minunaţi, dar care, în 99% din cazuri, uită să fie şi oameni. Bineînţeles, avem profesionişti calitatea I, dar cu ce ne ajută dacă nu ştiu să împărtăşeasca nimic din ştiinţa lor? Un profesor integral (sau integralist:) cred că se cade să fie profesor şi pedagog, dar şi om, 3 condiţii cumulative. Atunci când una lipseşte, titlul i se clatină, coroana i se topeşte prelingându-i-se murdar pe faţa stresată şi frustrată.

Da, avem studenţi buni (oricum s-ar cuantifica asta, sigur nu dupa criteriile "lor"), dar câţi? Accentul e pus pe cantitate. Creştem numărul lor în fiecare an, suplimentând nu ştiu ce locuri, oricum nu pe alea din amfiteatrele cu bănci din 34. Normal, mai multe taxe de plătit, mai mult de stors (şi e trist ca nu se vede vreun rezultat al maximizării încasărilor efectuate in detrimentul calităţii). Şi nu măsor aspectul după numărul integraliştilor sau al studenţilor de la buget. Total irelevant. O realizez după tot ce e în jur, după fiecare curs, seminar, pauză sau discuţie pe grup. De ce atâtea bombe? De ce oameni care nu scriu corect româneşte (N.B. Examenul de admitere are probă de gramatică) sau care nu se pot exprima într-o frază se află aici? Cum au ajuns? Unde se duc?

În anul I, credeam că toţi colegii mei sunt semi-zei, cei mai inteligenţi, culţi şi cultivaţi, plini de bun-simţ şi de alte "valori contemporane". În câteva luni am avut un gust amar ce nu mi-a mai trecut... Sunt aşa puţini cei care se apropie de ceea ce mi-am imaginat atunci. Unii chiar mi-au devenit prieteni :)

E plin de experţi în dreptul familiei (sau de exponenţi ai propriilor idei despre cum ar trebui să arate dreptul familiei), penal sau alte materii unde pot să-şi exercite sporturile preferate: datul gratis cu părerea, expunerea in drujbă a unui haos mintal, şutul nemilos în poarta exprimărilor nefericite etc.

De asemenea, tabloul se completează cu fetiţe "dulci" (ca-n Bucureşti, în club) care intră după 40 minute într-un amfiteatru plin şi întreabă piţigăiat dacă pot intra, deşi predarea/discuţia e în toi, profesorul vorbeşte şi nu pare a se vrea întrerupt, cu băieţi care le ştiu pe toate, inclusiv pupatul în partea dorsală ascuns sub exprimări pompoase, dar alambicate, cu persoane care vin la sfârşitul seminarului şi întreabă în disperare de lista de prezenţă (un fel de listă a celor ce ajung în bărcile de salvare de pe un Titanic cu puncte de seminar, scufundat în final). Mai avem şi multe personaje care nu pleacă de la un seminar până nu au o discuţie cu asistentul (a se vedea punctul cu băieţii de mai sus), copilaşi care, crezându-se importanţi, poate chiar indispensabili, dau mailuri pe grup cu informaţii nerelevante şi necerute plus studenţi care întreabă a suta oară cum se va desfăşura examenul. Această enumerare nu se vrea exhaustivă.

Ne zbatem în mediocritatea calduţă a statutului de cei mai buni, dar habar n-avem cu ce se mănânca asta dincolo de graniţele ţării, acolo unde se pregătesc cei care sunt jurişti cu adevărat, nu reproducători de doctrină. Un absolvent de drept ar trebui să-şi dubleze cunoştiinţele şi puterea de a raţiona logic (pe care se pare ca le-a cam pierdut din vedere pedagogia de la noi) cu o capacitate de a vorbi, de a convinge, de a susţine. Dacă în privinţa primelor două ştiu că se poate individual, în anumite condiţii, măcar se oferă prerogativele, argumentarea şi expunerea publică mi se par total ne-exploatate la extraordinara noastra facultate. Deci, aici ne situam, scufundaţi într-o mocirlă din care nici conducătorii nu vor sa se(ne) scoată...

Va urma

Well, now it's a challenge to keep smiling:)

Acvarii

Aseară mi-au bătut la fereastră zăpada şi crivăţul, în lupta lor brutală pentru a câştiga inima metropolei. M-au chemat să arbitrez, dar nu m-am încumetat să mai ies după ce cautasem o ceainărie pe straduţe îngheţate vreo 40 minute în timp ce luptătorii trimiteau replici pre-belice către public. Le-am ascultat strigătul până când m-a urnit somnul spre vise si visuri.

De dimineaţă aflu că s-au împăcat, s-au iubit şi chiar au dat naştere unei zâne care a binecuvântat oraşul cu mii de picuri gri. O rudă apropiată cu cea simţită toamna la amiază când nu vrei nici să te uiţi afară după frunze moarte.

Şi iată cum Bucureştiul devine parte din Oceanul Planetar. Primul oraş fără ieşire la mare cu această imensă onoare. Deh, suntem români şi, prin natura noastră, bătători de recorduri şi covoare.

Prin mări, lacuri şi oceane (nicidecum vreo apă curgătoare) m-am încumetat să văd cum zâna inopinată a pângărit invaliditatea ascunsă sub zăpadă. N-o să-mi pot ierta poluarea intensă produsă de banala mea cremă de pantofi.

Bulevardele cam blocate de autobuze aşteptând, intersecţii claxonate, oameni nervoşi, unii în picioare, alţii găsind câte ceva pe jos după un patinaj scurt, trotuare goale, staţii de autobuz pline, gheaţă căzând de pe sus şi ieşiind din beton exact la malul lacurilor, lucrători în faţa primăriei căutând gurile de canal (sigur nu s-au gândit şi la google). Să-i văd eu pe cei care se plângeau de zăpadă! Eh, acum vă place?

Şi asta a fost ziua când mi-au crescut peştisori în cizme. Să-mi cumpăr un acvariu?

My Wonderland

...is Poland, of course.
Didn't need more than 1 minute of breathing that air to feel it again.

My journey started at 3 am in a cold snowy night of December when, thanks to my dear brother, i was on the way to the airport (pretty similar with the Pepsi ad, the funny monkey). The speed was amazing, similar to the speed of the whole trip, though. First flight to Dusseldorf was another lesson of elegance and professionalism from Lufthansa. As my connection flight was too tight in terms of time, me and other two passengers going in same direction had an escort just when descending. It was one car that took us within the airport to the passport control and then to our second plane, first time I realized there are special traffic rules there as well, one must give priority to the main "roads"a.s.o. Fast and smooth. German way.

The following days were exactly as a winter wonderland in my imagination: the wooden house with view over the slopes (through big windows), Adamski family being amazingly sweet and carrying, Olcia and Karolcia careful, funny, super nice, few new great Polish people, enough snow, hot spiced wine, dancing, chilling, playing, skiing, chatting, laughing, partying, sleeping and so on. Besides all that, the Polish hospitality in a high degree, few hours and a night in Wroclaw (whose according motto is "the meeting place"), the "Sylvester" (NYE) in a cozy cheerful atmosphere with people I have known since my first time there:) and a perpetual good mood.
Wish I haven't leaved those places. So calm, so far from this crowd...

Anyway, I came back, had some exams and here I am, ready to start the last semester in my not beloved faculty.

Dziekuje bardzo!
Keep smiling!

Cronica unei seri perfecte

Am amânat post-ul de ceva timp, dar seara aceea rămâne perfectă fără a fi căzut în desuetudine prin prisma celor două săptămâni trecute:)

Povestea incepe aşa: un Bucureşti aglomerat suprapus peste goana de a ajunge la un vernisaj. Este vorba de iReadFaces, un proiect interesant al fotografului argeşean Cristian Radu.

Am mers împreună cu cele mai importante patru gagici contemporane, fiecare bine definită şi puternic stabilită în peisajul meu: Alexandra care spune adevărul necolorat, nefandosit (mai ales cand face jumătate de ora in trafic de la Victoriei la Romană), Andreea cu zâmbetul dulce şi atitudinea de rebelă inocentă sau inocentă rebelă, Elena cea care dă replici scurte, usturătoare şi amuzante (neînţelegând de multe ori de ce se spune că "nu merge lumea la teatru") de sub bretonul problematic şi Paula, aproape venită de pe catwalk, râzând în curcubeu.

La vernisaj lume multă, căldură (nu doar sufletească) fotografi şi fotografii care exprimă fiecare altceva precum şi ochi argeşeni pe care nu i-am mai vazut de muuuult sau doar de mult. A fost plăcut să-i privesc şi pe unii să-i încadrez într-o nouă eră, într-o altă treaptă a evoluţiei.

Ulterior, fără să fi planificat am ajuns la un film pe care-l recomand: Le concert, producţie româno-ruso-franceză. Alexandra a văzut în el stereotipurile şi mântuirea, eu am văzut simbolurile şi urmarea cu obstinaţie a unui vis. Simboluri multe începând cu cele ale popoarelor - ruşii petrecăreţi si daţi dracu', francezii şic, pretenţioşi, perfecţionişti, ţiganii care le pot face pe toate (inclusiv paşapoarte şi vize pe bandă rulantă,chiar în aeroport) şi evrei cu înclinaţia permanentă către acte şi fapte de comerţ - până la simboluri umane din poate orice societate: bărbatul cu slujbă mizeră, visând sa redevină strălucitor ca în vremurile cu un alt regim de guvernare, piţiponcul plin de bani şi de el care crede ca deţine un gramaj consistent de talent şi care-şi ataşează în permanenţă o pereche blondă de sâni, comunistul convins că doar ideologia lui va schimba lumea cu toate că numărul adepţilor scade şi trebuie să plătească manifestanţi roşii etc. O lume întreagă in acelaşi cadru.

Cred că aşa arată filmul contemporan: un subiect trist învelit într-un ambalaj cu scene amuzante care te binedispun, în încercarea de a te desprinde din propriul cerc vicios. Asta ar fi soluţia temporară: râsul.

Partea cu împlinirea unui vis e oarecum adiacentă. E şi un film despre lupta de a ajunge ACOLO, despre piedicile în urcare, dar nu se concentrează pe ele. Ar fi fost şi greu întrucât evenimentele, peste puterea umană de determinare, au ceva magic, care pune totul pe roate fără să fie nevoie de scenarii anterioare (gen o orchestra care de 30 ani n-a mai repetat e capabilă de un concert extra). Ar trebui sa cred şi eu în magie, nu? Să cred că cineva acolo sus îmi dă toate astea pentru că urmează şi o răsplată, destinaţia de dincolo de intersecţii?

Sum(mer) up II

...regasind lucruri de mentionat la postul anterior:

- unora nu trebuie sa le dai ura pentru a-ti raspunde cu ura. Asa e felul lor. Dimpotriva, tu te poti comporta frumos, amical, ajutandu-i chiar in activitatile lor. In schimb, ei iti ofera barfe neintemeiate, comentarii rautacioase, comparatii cu oameni cu care nu ai nimic in comun si toate in fata altora, fara sa aiba curajul pe care-l pretind de-a da cartile pe fata. Bineinteles, aceastea laolalta ambalate in zambete false si incercari de amablitiate fortata. NEOAMENI!

- pe unii asa-zisa "iubire"(asta pt ca eu as denumi-o altfel: obsesie, boala) ii transforma la modul ca isi pierd tot ce aveau mai viu: energia, vlaga, viata. Devin papusi, merg in directia vantului, pierd capacitatea de a gandi, nu mai cunosc oamenii din trecut decat cand nu le e "iubirea" prin preajma ca sa uite complet apoi de unde si cu cine au venit. Si asta nu dureaza o luna-doua...

- nu putem sa suflam norii de pe cer, dar intotdeauna ne e la indemana sa ne alimentam cu lumina si caldura de la soarele dinauntrul nostru;)

Keep smiling! or ...start smiling!

Some think "Love happens"

Today after an European law too early morning I spent some nice, chilling time with 3 smiley and funny girls;) -> Alexandra, Elena and Paula (alphabetical order:)

We walked, we took some energy from the sun (thanks God the sun is back here), went to sweet shop, ate a cake(when was the last time i did that in such a place?)and maybe gossip (still don't know exactly the border between girls talk and gossiping). Then the school and work called for Alexandra and Elena, so me and Paula remained in charge for film watching:) We tried Corso, but it was damn cold inside and the film quite old (in films' language the term means maybe over a year). So, we tried CinemaPro and "Love Happens" (stupidly translated as "Dragoste fara preaviz")with Jennifer Aniston and Aaron Eckhart. American enough but has some little bit unexpected scenes. Not the classical story, some funny parts and dialogues like she tells him: "If you had a brain in either head, you'd know that I'm doing what's best for both of us. ", few lessons about positive thinking and the attitude to have when you lose something/someone, quite open end. Perfect for a Friday evening or afternoon...Do not forget the groundnuts:)
Maybe sometimes, for some people love really happens.

Sum(mer) up

A trecut vara, anotimpul tuturor bunelor (prin opozitie la rele :), datator de piersici, verde si energie, timp de vacanta si visare...

Pentru mine, a fost cea mai grea vara de pana acum. Nu m-am bucurat asa cum obisnuiam, dar a fost o perioada incredibila (includ aici septembrie ca seamana a vara potolita) mai ales sub aspectul lucrurilor invatate (nu doar de genul SPA, GSA, memo, PoA, Electronic Archive etc). Si m-am gandit sa le impart cu voi. Asadar, creez o lista cu ceea ce am invatat, ceea ce mi s-a confirmat, ceea ce uitasem si am rememorat. Am vrut sa le pun pe categorii, pozitive vs negative, dar le las in ordinea in care imi amintesc de ele. Iata:

1. Independenta financiara nu e neaparat o binecuvantare. In ultimii ani mi-am dorit asta cu fervoare. Sa pot sa imi cumpar ce vreau, sa merg unde vreau, sa nu dau explicatii pentru ceea ce cheltuiesc. In vara am avut parte de ceva intermediar, acum ma apropii cu pasi repezi de momentul cand imi voi castiga singura mijloacele de subzistenta si realizez ca nu e doar roz, responsabilitatile&comp depasesc partile bune.

2. My Club ramane unul din locurile foarte faine si pozitve din Curtea de Arges, perfect pentru serile lungi de vara, pentru nopti de solstitiu;), pentru conversatii, pregatiri de USE sau doar chilling time mai ales cand se canta live. Andreea, Cris si Kati ne-au (in)cantat genial, niciodata suficient pentru copii pofticiosi de "Copilite fara minte". Un ceai sau o limonada si viata curge altfel, mai placut, pe terasa de la My.

3. Unii oameni cred ca banii castigati la job substituie viata personala, sociala si sentimentala pe care n-o au. Nu voi deveni unul dintre ei!

4. Desi as fi putut sa ii trec in Top 5 - Cele mai mature persoane din viata mea (ar trebui sa se faca o aplicatie facebook de genul:), observ cum unora li se pune pata din senin. Si ma anunta doar ca li s-a pus pata, fara motive, fara tărăngănări and then it's over... Nu stiu cum as putea afla ce gandeste fiecare, dar mi-as dori enorm sa pot sa inteleg.

5. Atunci cand incepi sa simti ca tragi de o relatie de orice fel, respectiva "formă" sigur nu mai e o relatie. De ce sa fii doar tu persoana care face primii pasi mereu? De ce sa nu te opresti la cateva refuzuri ale invitatiilor pe care le-ai facut cu draga inima? Nicio prietenie nu merge dincolo de limita lui "a vrea", desi este formulat ca "a nu putea". Nu mai cred in pretexte ieftine si renunt eu pentru a nu fi mai dezamagita ulterior. Simplu si eficient, dar nu si nedureros.

6. Exista persoane care te fac sa zambesti (nu ostil) cel putin prin modul in care gandesc. E bine sa ai cateva prin preajma. Eu am (re)gasit unele.

7. In comunitatile mici, oamenii au impresia ca, daca nu ai peste 40 de ani, nu poti face nimic pentru nimeni => daca esti tanar intr-un ONG si nu vii de mânuţă cu cineva cunoscut > 40, n-ai ce cauta, nu poti solicita, nu poti argumenta in fata spuselor lor (vai, câtă impertinenta in tineretul din ziua de azi!), te ameninta cu pâra la mai marele asociatiei. Ce trist...

8. O casa si o masina noua nu inseamna automat si o viata noua.

9. Una din rezolvarile unei acumulari de energii negative este o plimbare cu bicicleta. Plimbarile mele, nu multe, si-au indeplinit scopurile. Zbori, pedalezi, te chinui, reusesti, schimbi foaia (manual uneori), mai schimbi o impresie, mananci mure, uneori si muste (involuntar, evident), intri in noroi, iesi colorat, dai noroiul la o parte, continui, respiri, gandesti, plutesti, te trezesti cand dai in gropi.

10. E atat de adevarata zicala cu "Bine faci, bine gasesti". Cand ai nevoie, vine ajutorul de unde nu te astepti, sau vin atatea lucruri bune incat nu stii cum sa multumesti (daca nu se supara persoana in cauza pentru multe multumiri verbale) si cui. E frumos sa descoperi ca mai sunt oameni pe care poti conta in lumea asta in care mai toti isi schimba planurile fara sa includa si promisiunile facute.

11. Viata e mai ironică si mai complicată decât o considera Alanis Morissette:

"it's like ten thousands spoons when all you need is a knife, it's like meeting the man of my dreams and then meeting his beautiful wife". Nu avem încontro decat s-o trăim si e frumoasa oricum.

Mai sunt si altele, poate in episodul viitor, poate deloc.

Keep smiling!

"Summer's calling my name, let's make again a new revolution"

Trece vara cu viteza luminii ce ne binecuvanteaza zilnic vietile ametite. In dorinta de evadare, vreau sa profit macar de weekend-uri, asa ca...desi nu sunt fan(ci dimpotriva) litoralul romanesc, vineri am plecat intr-acolo cu sperante de mai bine fata de ceea ce stiam. Buuuun, 5 fete(una cu alta destinatie, dar trebuia amintita), o masina alba, buna-voie, caldura, energie si in final marea, imensa mare...

Sambata dimineata trezit la 6 dupa o noapte semi-dormita (niste aparitii neasteptate m-au determinat sa ma trezesc des:) pentru o alergare pe plaja. Aceleasi personaje dubioase care mergeau spre somn, aceeasi oameni care se trezisera sa vada rasaritul si, bonus, o domnisoara revoltata pe ocupatia mea: "Tu ce ai, fată, de alergi la ora asta?". Nu comentez nimic de aspectul plajei si de diferitele bunuri mobile corporale de pe ea pentru ca stiti si voi cum e;) si inca situatia se agraveaza pe parcursul zilei... În fine, am reusit sa ma imbăt cu mirosul sarat-amarui, sa vad intinderea albastra si sa admir lupta ei de a cuceri din ce in ce mai mult uscat. Niciodata nu-si incape in piele. E o lectie in marea asta nervoasa ce persevereaza spre noi neobosita.

Ziua plajă, încercare de baie in mare (nereusita:)din nou rasete, fun, de data asta impreuna cu prezentele aparute din seninul noptii, chilling time, etc.

Iar seara a fost momentul forte, sau momentele: Liberty Parade 2009:) Nu a fost intentia noastra cand am plecat, dar, fiind acolo...Normal, aglomeratie mare la iesirea din statiuni, dar a meritat asteptarea. Oricum si in masina simteam cu totii putin vibe:)mai ales noi, cele 4 vibe girls, pe canapeaua din spate.

Partea urata si un minus pentru organizarea misogina. Inghesuiala maxima la intrari, iar cand ajungem in fata intelegem ca fetelor nu le este permisa intrarea prin acel punct, exista intrare separata:)) Culmea, chiar langa, dar ocolul de facut peste haos era semnificativ. Natural, nu aveam cum sa stim pentru ca nu scria nicaieri. Iar amabilitatea bodyguarzilor care ne impingeau era extrema. Si marea de oameni ne inghitea putin cate putin, ne calca in si pe picioare si se catara pe garduri cu dexteritate de maimuta si dorinte distructive. Putin sifonate am ajuns in incinta (plaja inconjurata de garduri, nu va faceti iluzii). Norocul a venit odata cu aparitiile mentionate mai sus (nu dam nume, sunt V.I.P.-uri:)) si, implicit, cu un loc privilegiat unde se putea dansa fara nisip in sandale si fara sa ne respiram reciproc in ceafa. Multumiri in acest sens:) A fost superb, desi nu sunt convinsa ca aceasta este cuvantul de mentionat. Deci, muzica faina (parerea mea, stiti cum e cu gusturile) exceptand exagerari minimale, lasere geniale (si verzi:) care bateau pana la orizont unindu-se cu marea din spate revoltata de neglijenta noastra, un cer senin privindu-ne curios, racoare placuta, energia celor 60.000, oameni normali in jur, dans, dans si iar vibe dance. F-A-B-U-L-O-S!!! Si a durat cateva ore bune... aproape sa ajungem la o zi nedormita 24 h.

Duminica putina plaja, putina baie si iar un moment remarcabil cand a inceput ploaia in timp ce ne balaceam in apa limpede a unei piscine, evident;) Senzatie placuta initial, dar cand a venit si niste frig, ne-am dat seama ca e semnul trezirii din reverie, deci back home.

Trafic aglomerat, se stie, muzica viberista, fun, fun, dans inside and outside the car;) comunicare nelimitata intre componentii uriaselor coloane de la intrarea si iesirea din Constanta, o incercare de comunicare scrisa din partea unui Audi :)) si tot felul de peripetii.

Un vibe weekend genial, datator de energie si de putina oboseala, dar se pare ca a meritat. Voi ce credeti?

P.S. Poze pe facebook;)

Mi-au crescut pedale

...ieri.

Am mers intr-o tura alaturi de "Oamenii cu pedale", niste baieti simpatici care pedaleaza foarte bine. Ei sunt in numar de patru, dar unul n-a reusit sa mai ajunga.

Am plecat spre Valea Iasului, apoi Musatesti si capatul de linie a fost undeva la iesirea din Valsanesti. Aproximativ 40 kilometri.
A mirosit a ploaie, a fan si a tei. Absolut incantator. Am mancat mere verzi si am cules trei flori de tei. Chiar de la poarta unui nene simpatic. Ne-a invitat sa venim la mere cand s-or coace. Am zburat la prima coborare. Asa am realizat ca mai am aripi. Nu stiu unde le-am ascuns, nu stiu de ce au stat atat timp in umbra sufletului prea plin. Am simtit aerul rece-rece care-mi sageta pielea inapoi spre casa. Trezirea la realitate. Mi-era dor de senzatiile astea, mi-era dor de intensitatea unor ore verzi in natura care nu vorbeste prin cuvinte, dar creeaza si preface.
N-o sa va spun despre scuteristii idioti, despre schimbarea manuala a foilor la bicicleta mea sau alte mici minusuri. Balanta se inclina iremediabil spre pozitiv.
Puteti citi pe blogul lui Hristo despre motivele care m-au facut sa ma simt doar din punct de vedere auditiv in masinile (mai multe in acelasi timp sau consecutiv la scurte intervale de timp) unor soferi bucuresteni nervosi intr-un blocaj in trafic -> http://elenul.blogspot.com/
Prea putin relevant fata de intregul traseu;)

Iar sfarsitul apoteotic a fost un ceai pe terasa de la number one. V-O-L-U-P-T-U-O-S! Chilling time...

Va multumesc, baieti! Pentru rabdare, umor si simpatie!
Data viitoare...ma straduiesc si mai mult;))

Inteligenta creatoare de dependente

Cat de maligna e dependenta noastra de tehnologie? Cat de putin curaj ne-a ramas sa rostim esentialul in cuvinte putine si concentrate asupra sensului? De ce preferam sa ne ascundem dupa ecrane mai mult sau mai putin colorate? Cum facem sa ne vindecam absurditatea necesitatii?
Cat de mult ne dezarmeaza faptul ca nu functioneaza unul din elementele astea de care nu ne putem lipsi? De ce spontaneitatea s-a pierdut intre dependenta inerta si viata reala care respira odata cu noi?
Cum mai putem cunoaste oameni(i) daca ne pierdem timpul tastandu-le cuvinte goale, razand sub forma de doua puncte-paranteza-paranteza, clipind ca punct si virgula-punct si virgula-paranteza?

Ne scriem starile si frustrarile la status, dar nu indraznim sa cerem ajutorul unui prieten cand simtim ca s-a umplut paharul cu nimicuri zilnice.

Cum ar fi ziua in care internetul ar pica in toata lumea, telefonia mobila ar inceta sa mai lucreze , retelele de cablu s-ar opri??? In afara de utopica...
Si nu ma refer la cei care desfasoara activitati profesionale pe baza tehnologiilor creatoare de dependente ci la noi, restul, care nu le folosim decat pentru marunte scopuri personale.

Te incumeti sa abordezi un om pe strada sau in metrou asa simplu cum spui "Salut" pe messenger? Sa remarci ca iti place geanta/palaria/zambetul lui asa cum te referi la avatar? De ce nu? Unde e ingropat curajul? Curajul pe care-l afisam doar in fata monitoarelor cand suntem singuri intr-o camera si degetele apasa marunt fiecare tasta in dorinta de exprimare virtuala. Poate ca acolo, sub butoanele alea, ne strivim zi de zi personalitatea si puterea de a intra in contact cu oameni, nu cu ID-uri, nu cu numere. Ah, si ce putin ne-a mai ramas...

"sa miroasa a mar si a zori " (eventual si putin a tei)

Ar fi fost faina si o varianta feminina la piesa asta

http://www.trilulilu.ro/anna_k/61f8ce423b2f0f

E oare cineva care sa-mi poata da asa ceva macar de ziua mea?
Fetelor, n-ati putea sa m-ajutati cumva?

Stiu ca nu aveti idei de cadou, asa ca v-am oferit o voluptuoasa sugestie ;)

Transfer de energie si alte resurse umane

Zilele astea am energie multa, foarte multa, incredibil de multa.
Probabil mi-au lipsit confruntarile coabitatiei care extrageau ultimul strop din seva de putere.

Vreau sa dau si altora din ea, asa ca, pentru comenzi, programari etc, apelati cu incredere. Am inceput fara solicitari pentru cei care stiu ca sunt obositi, timorati, frustrati, depresivi sau in alte moduri de gen. Strategia e simpla: se organizeaza o intalnire cu subiectul, se conexeaza in paralel la un fir de noroc si la o raza de soare, se arunca diferite descantece, incantatii, laude, se presara zambete, se povesteste de copilarie, liceu sau alte evenimente fericite. Dupa caz, un banc - doua si totul se incheie cu o imbratisare (care, in plus, ajuta la cresterea logevitatii). Plata se face esalonat pe baza de ameliorare, in titluri de valoare a gandirii pozitive.

Va las sa apreciati daca merita efortul.
Nu uitati sa zambiti macar o singura data la postare:)