Inteligenta creatoare de dependente

Cat de maligna e dependenta noastra de tehnologie? Cat de putin curaj ne-a ramas sa rostim esentialul in cuvinte putine si concentrate asupra sensului? De ce preferam sa ne ascundem dupa ecrane mai mult sau mai putin colorate? Cum facem sa ne vindecam absurditatea necesitatii?
Cat de mult ne dezarmeaza faptul ca nu functioneaza unul din elementele astea de care nu ne putem lipsi? De ce spontaneitatea s-a pierdut intre dependenta inerta si viata reala care respira odata cu noi?
Cum mai putem cunoaste oameni(i) daca ne pierdem timpul tastandu-le cuvinte goale, razand sub forma de doua puncte-paranteza-paranteza, clipind ca punct si virgula-punct si virgula-paranteza?

Ne scriem starile si frustrarile la status, dar nu indraznim sa cerem ajutorul unui prieten cand simtim ca s-a umplut paharul cu nimicuri zilnice.

Cum ar fi ziua in care internetul ar pica in toata lumea, telefonia mobila ar inceta sa mai lucreze , retelele de cablu s-ar opri??? In afara de utopica...
Si nu ma refer la cei care desfasoara activitati profesionale pe baza tehnologiilor creatoare de dependente ci la noi, restul, care nu le folosim decat pentru marunte scopuri personale.

Te incumeti sa abordezi un om pe strada sau in metrou asa simplu cum spui "Salut" pe messenger? Sa remarci ca iti place geanta/palaria/zambetul lui asa cum te referi la avatar? De ce nu? Unde e ingropat curajul? Curajul pe care-l afisam doar in fata monitoarelor cand suntem singuri intr-o camera si degetele apasa marunt fiecare tasta in dorinta de exprimare virtuala. Poate ca acolo, sub butoanele alea, ne strivim zi de zi personalitatea si puterea de a intra in contact cu oameni, nu cu ID-uri, nu cu numere. Ah, si ce putin ne-a mai ramas...