Rotisor de idei necoapte

Uneori scriu pentru că nu pot să strig. De fapt, poate aşa ştiu eu să urlu.
Scriu ca să-mi văd gândurile şi dilemele aşezate pe un suport. Poate că primul pas în a rezolva ceva e să transpun chestiunea respectivă, s-o delimitez într-un concret pentru a o vedea mai bine. Orice început de raţionament pare mai clar când am formulate atât ipoteza cât şi întrebările la care vreau să se răspundă (deformare mate-fizica). Dar acest pas nu duce la vreo destinaţie mai mult decât intermediară fără să fie urmat de alţii, mulţi alţii... Pe care nu am cum sa pasesc in mormanul de orgoliu confuz si ambitii diferite de asteptarile altora. Deci asta nu înseamnă ca voi avea răspunsul, ca voi reuşi sa fac altceva decât să scrijelesc dorurile pe un corp străin, sa traduc furtuni în limbaj comun, să desenez o cădere sau să umplu goluri oceanice cu ceşcute de ceramica scumpa umplute cu argumente.
Iar scopul e mai mult intrinsec decat extrinsec. Poate de asta si raman cu literele de cerneala agatate pe spatele unor legi: incercare de eludare intr-un alt univers...

Ma intreb in legile mele:
Exista oameni care nu-şi schimba stările şi ideile?
Poţi anticipa o viaţă sau o parte din ea? Ne e dat nouă sa ştim cu certitudine cum ne va fi existenţa plecand de la (prea) putine detalii?
Poti fii informat cu privire la ceva important tie fara vreun scop? Adica informarile astea se fac aiurea-n tramvai/in SUV/in bicicleta fara ca emitatorul lor sa urmareasca ceva?
Daca vreau sa merg pe autostrada e necesar sa urmez indicatoarele chiar cunoscand alta cale pana la intrare? E nevoie sa anticipez decizii prin comportamente a priori? Nu am suficient credit fara acea comportare?
Cine ma cunoaste mai bine ca mine?



In seara asta a mirosit puternic a ploaie trista si a aripi smulse. Maine se va condimenta cu salcam putin melancolic. Soarele nu raspunde la telefon, deci nu stiu daca si pe care cer va rasari...