Pe când eram o operă de artă - E.E. Schmitt

Pe Eric Emmanuel Schmitt l-am descoperit întâmplator, deși mi se recomandase ”Oscar și tanti Roz” cu mult înainte. Îmi pare fascinant, dătător de dependență, brutal de realist și straniu de optimist în același timp. Da, se poate. După Oscar, am mai citit opere; pe lângă cea din titlu recomand cu voluptate și drag ”Cea mai frumoasă carte din lume”, ”Visătoarea din Ostende” și ”Concert în memoria unui înger” care sunt culegeri de nuvele, după cum le numește autorul. După mine sunt descrieri ale unor situații de viață de o frumusețe similară cu a ei: complicată, greu de observat în mod liniar, dură, dar pe alocuri atât de delicată, cu trăiri puternice și semne de întrebare.

”Pe când eram o operă de artă” este o metaforă a snobismului lumii contemporane. În zilele noastre, se împing spre absolut situații greu de conceput. Admirăm lucrurile ”la modă” pentru că o mulțime de alți oameni le plac, fără să le fi trecut prin vreun filtru, se declară consternați de măiestria lor, fără să le gândească. De asemenea, nu putem sesiza bucuria existenței până nu apar semne de exclamare sub formă de oameni sau evenimente care ne zdruncină. Delicatețea necesară a libertății se simte doar când devenim lipsiți de ea. Atenție: aici nu e vorba de o libertate anume, cum ar descrie-o și ocroti-o Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci de cam toate libertățile la un loc, reunite oarecum sub titulatura de libertatea de a dispune de viața noastră.

Pe scurt, personajul principal, sătul de înfățișarea sa, diferită de a fraților lui, general acceptați ca teribil de frumoși și faimoși exclusiv prin asta, obosit de viața sa, aflându-se pe niște stânci, încearcă să se sinucidă. Un om extrem de bogat, excentric până la demonic, îi analizează mișcările și îl convinge să renunțe ca și cum ar fi dus la bun sfârșit operațiunea, dar să i se supună lui. Adică să nu mai aibă un nume, să fie considerat mort pentru toți cei care îl cunoscuseră și să îl asculte în totalitate pe cel ce ar fi salvatorul său. Iar ceea ce va primi în schimb este admirația lumii pentru că va fi transformat într-o operă de artă. Ce mai contează dacă încredințezi viața ta altuia de vreme ce nu ești capabil și nu găsești satisfacție în a fi singurul responsabil de ea? Te predai supus gândind că mai rău nu are cum să fie, că poate altul va ști s-o administreze mai cu folos decât tine, iar, dacă ți se promite faima mondială pentru asta, ești mult mai dispus să renunți la greaua mișcare a sinuciderii.

Predarea vieții prespune și supunerea la niște operații dureroase însă, de natură a-i schimba corpul într-o operă de artă, ceea ce și devine. Este prezent la numeroase expoziții, vânat, fotografiat, descris în ziare, fiind forțat să stea cu orele în poziții fixe pentru a fi admirat. Ajunge astfel la faimă, dar rămâne un obiect, imposibil de a se face auzit, văzut ca o ființă umană. O serie de întâmplări dintre care unele aproape kafkiene îl fac să înceapă să simtă profund, să-și dorească să trăiască viața fiindu-și unic stăpân. Întâlnește, evident, și iubirea ca binecuvântare a spiritului. Ea ne face vii, ne determină să sperăm și să tindem la mai mult, astfel încât sufletul lui Adam bis, cum a fost rebotezat, e fărâmițat în căutarea căilor de eliberare. În situația lui, nu avea dreptul la iubire.

Povestea romanului e mai mult decât fascinantă. Cum pot oamenii să fie atât de orbi? Cum putem aprecia atât de mult coperta desconsiderând existența conținutului? De ce ne creăm vedete din persoane care nu au nimic remarcabil în cap, în suflet sau vreun merit deosebit dobândit de ele și nu primit de la natură sub forma unui ambalaj? Aici mă refer nu la Adam bis, ci la frații lui, atât de asemănători cu ”frumuseți” autohtone românești. Cum putem renunța la luptă acceptând o conformare la voința unui binefăcător de ocazie care nu oferă nicio garanție? De ce ne uităm la lume în general și la minunea vieții în special cu ochii atât de goi? Oare nu suntem capabili să tragem perdeaua și să vedem prin ferestrele universului?

În concluzie, este o carte care merită citită, fie când nu vrem răspunsuri verbalizate, fie și atunci când nu avem chef de sensuri adânci. Profunzimea, la Eric Emmanuel Schmitt, e ascunsă în întâmplări realiste care se pot citi ca o poveste incredibil de bine scrisă.

Spor la lecturi de care vreți voi! Lecturi să fie :-)