Ieca

E ca atunci când, orbit de lumină, închizi ochii pentru 5 secunde şi, crezând că ai ajuns pe vârf îi deschizi cu tot cu suflet şi cu bucuria omului care a ajuns acolo. În schimb, eşti binecuvântat cu un lapte de ceaţă, cu siguranţă n-ai atins vârful, nici măcar nu-ţi intră în vreun cadru, nici măcar cărarea asudată pe care-ai venit nu se mai vede.

E ca atunci când cobori cu bicicleta o pantă lină, îmbătat de răcoarea aromată a serii, descărcat de răutăţi, împlinit de efortul prezent şi nimereşti cea mai groapă care te trezeşte la toate realităţile. Prea târziu pentru frâne şi ocoliri.

E ca atunci când simţi în nări c-a venit primăvara, te îmbraci şi-ţi decorezi sufletul în culorile asortate ei, dar o ninsoare râzgâiată te aduce înapoi la iernile veşnice.

E ca atunci când păşeşti pe zăpada tare, convins că aia e poteca, dar, după 7 paşi fermi, te afunzi până la mijloc de femur şi numai prin înot poţi să răsari. Dacă.

E ca atunci când ştii că cel mai greu ţi-ar fi să pleci, dar afli, cu mirarea prostului într-un algoritm nedesluşit, că tu, de fapt, eşti cel ce rămâne…

E ca atunci când…

De fapt nu e ca, e chiar atunci!