30.10.2010

Scormonind prin mintea mea sau rememorarea prieteniilor

Mi-am dat seama ca am doua capacitati extraordinare. Extraordinare prin forta si ciudatenie, nu raportat la aprecierea mea fata de ele. Una ar fi ca nu ma emotioneaza situatii sau evenimente care pe ceilalti ii ating pana in maduva sufletului. Nu, nu pot, nu merge. Discursul profesorului Romeo Popescu de la absolvire mi-a confirmat banuiala. Ruga pentru parinti a lui Paunescu a crescut lacrimi in multi ochi, apoi alte sensibilitati si amabilitati care in mine n-au prea ridicat puf deasupra stratului de piele. A nu se intelege ca n-am fost si nu sunt legata de lucruri si de o mana de oameni din perioada cu pricina. Doar ca nostalgia mea se ascundea in alte circumstante, mai putin emotive la nivel macro. De multe ori, fiind cu fetele mele (persoanele vizate cred ca inteleg adjectivul posesiv si il iarta:) imi rabufnea ideea iminentei despartiri si ma ingrozeam in sinea mea. Iar semnul exterior era tacerea. In schimbul imposibilei sensibilizari la unison, ma cuprind sentimente stranii cand adie o aroma cu trecut, cand razele soarelui gata sa apuna mangaie o intalnire placuta cu oameni iubiti (a se include persoanele desemnate mai sus) sau doar bat prin geamurile unei masini care ma duce undeva. O liniste suprema acolo unde o gasesc ma trece cu fiori. Ca mi se invalmasesc gandurile pe autostrada lor din capul meu si fac un zgomooooot. O frunza ingalbenita de timpul rece sau mirosul de iarba duc la asocieri spectaculoase si ma teleporteaza. Adierea teilor de-acasa dupa o ploaie de vara e ghidul catre melancolia altor veri. Sau un zambet sincer.
Cea de-a doua insusire cretina e faptul ca apreciez anumite lucruri blamate in prealabil doar cand sunt aproape de sfarsit. Si constentizarea creeaza tendinta stagnarii in timp. Sa nu se mai termine, sa dureze mai mult, sa se intample ceva cu viteza timpului. Valabil pentru liceu si pentru facultate in aceeasi masura. Vroiam sa scap de Bucuresti, dar cand am fost aproape sa scap mi-am dat seama ca au fost patru ani frumosi. Grei, intr-un oras gri, dar voluptuosi pentru ca balanta-mi va inclina intotdeauna inspre talerul cu experiente pozitive. Si pentru ca acolo le-am intalnit pe fetele mele. De fapt, prin asocieri de ganduri referitoare la ele am scris acest post:) Pentru ca mi-e dor de voi, Alex, Elena, Lary, Paulee. Si de biblioteca, de cantina, de unele cursuri + seminarii, de orange film, de parcul facultatii, de garsoniera din Crangasi, de Mogosoaia&comp. Si regret motivele tensiunilor de pe ultima suta... Incerc sa nu mai repet greseala de a ma plange de lucruri la al caror sfarsit le apreciez valoarea, ci s-o fac treptat (nu plangerea, evident), cu toleranta. Si sa calculez inclinatia balantei in prealabil.
Gata, sa nu dau nastere la emotii prea intense:)

Keep smiling!


Adugat ulterior: Nu trebuie inteles ca acum doar ele imi lipsesc;)

4 comentarii:

  1. e marti, 2 noiembrie si stau, ca de fiecare data, in camera mare si neluminata din Antena. citesc si dau peste tine. si mananc un sendvis dat de o colega si incep sa plang. pe parcursul lecturii imi apare in fata iulia cea serioasa, si c ochii de motan tamp si cu degetelele oligofrenice. si cu zambetul ei eliberator si cald. m-ai facut sa plang, bestie, la prima ora! sa-ti fie rusine. shame on u! te iubesc si mi-e dor de tine. te pup

    RăspundețiȘtergere
  2. :)
    n-a fost cu intentie plangacioasa:P

    RăspundețiȘtergere
  3. "Prietenul e acela care deschide pentru tine o poarta pe care n-ar deschide-o nimeni altcineva!" Exupery
    La mine, Iulia, portile sunt vraiste!

    RăspundețiȘtergere
  4. Lasa ca se deschid ele intr-un fel sau altul, poate in noaptea cand se deschid si cerurile:)

    RăspundețiȘtergere

Ai o părere şi-ai vrea s-o expui

Până acum au fost pe aici