Fluturești

Fluturel şi Fluturica erau un cuplu invidiat. Nu atât prin prisma frumuseţii lor în doi şi individuale întrucât el era elegant, charismatic, inteligent şi capabil, iar ea gingaşă, simpatică şi încântătoare, cât pentru compatibilitatea şi duioşia din relaţia lor. Erau împreună peste tot, luau nectar complementar şi-l împărţeau, se bucurau de soare în aceeaşi poiană şi tot aşa.

A venit o zi când Fluturica a trebuit să plece singură printr-o pădure alăturată până în Poieniţa de lângă Izvor. Fluturel n-a acceptat iniţial, dar s-a resemnat cu gândul că n-o putea însoţi şi că va face el toate treburile comune până la sosirea ei. Doar că deplasările Fluturicăi erau din ce în ce mai dese, ajungând la vreo trei zile consecutiv. Întârzierile, nepermis de mari. Din curiozitate sau poate din întâmplare, Fluturel ajunse în Poieniţa de lângă Izvor. Când se aşeză pe o piatră să-şi odihnească frumoasele aripi portocalii cu bulinţe inegale maro observă cum, fix în stânga, Fluturica lui construia cuib fluturesc, dar nu singură, ci împrreună cu Fluturoiul. Se lăsă pe o parte să vadă mai bine, cu un soi de sadism.
Da, era chiar Fluturica, albastru metalic încadrat de negru, cu dunguliţele albe la începutul aripilor, bucuroasă şi întreprinzătoare cu Fluturoiul mare şi gri. Un cuplu disproporționat, dar, se pare, real. Fluturel nu-şi mai simţea propriile aripi şi se întreba ce e acum de făcut când realiza că cea mai iubită femelă fluture s-a întors la monotonia de dinainte de el, fără măcar a-i spune că vrea asta. Totuşi, să se apuce de cuib fluturesc în timp ce lui îi lăsa impresia că relaţia lor curge atât de lin? Toate prostiile astea îi afectau zborul tărăngănat căci se urni să se întoarcă în Poieniţa Originară. Dar nu se putu duce pe unde avusese cele mai frumoase momente cu Fluturica, nici măcar pe Frunzuliţa de Mesteacăn  unde se întâlneau când venea ea, ci hăt-departe, în colţul opus, după nişte tufe de măceş, ca să nu fie văzut. Îşi potrivi corpşorul pe un lăstar şi simţi de îndată cum îi cad picături de rouă din antenuţe. Nu i se mai întâmplase şi nu înţelegea, dar nici nu-şi bătea capul fluturesc. Ziua de azi îi doborâse toate speranţele. Îşi dădea seama că tot ce năzuia până acum e aiurea şi irealizabil, că toate expediţiile flutureşti pe care le plănuiau ei cu îndrăzneală nu se vor mai petrece niciodată, realiza că mai are atât de puţin timp, iar energia îi lipseşte cu desăvârşire, mai ales pentru a înfăptui ceea ce era plănuit să se petreacă în doi. Aşa că-şi alese o frunzuliţă din lăstar drept ultimă reşedinţă, îşi strânse aripile cu înfrigurare şi tot ce aştepta era să moară. Nu-şi dorea nimic, doar că, printre frunzele măceşului care îl şi priva de soare o mare parte din zi zărea întrebarea “ce sens are existenţa mea?”. Măceşul însă n-avea un frate simetric prin care să vadă şi vreun potenţial răspuns.

După patru zile omeneşti, deci vreo câteva zeci de ani flutureşti, o vibraţie a aerului îi aplecă aripile alipite şi aproape îi dărâmă echilibrul meditativ. Era slăbit şi mohorât însă se încumetă să privească, dar nu văzu nimic, orbit de lumina bună a soarelui. Mai târziu, reuşi totuşi să distingă un zbor de fluture prin preajmă. Aşa o cunoscu pe Rina, cum s-a prezentat, omiţând să explice abrevierea de la numele întreg de Fluturina. Îi apărea exotică, energică şi tonică amărâtului Fluturel, deşi el nu se desprinse de reşedinţa sa, nici nu-şi descleştă aripioarele cât timp a aflat despre Rina. Întrebat fiind dacă ar vrea s-o însoţească, el a recunoscut că nu-şi doreşte mai mult decât să moară. Ea a refuzat să creadă un asemenea deziderat și l-a descusut cu iscusință fluturească până a aflat detaliile ce constituiau rațiunea de a muri. Cu replici subtile și argumente inteligente, Rina cea mov a reușit să-l descătușeze pe Fluturel din ratarea auto-impusă. I-a adus o picătură de rouă întru dezmorțire, a chemat aproape un cor păsăresc vesel, i-a dat nectar de flori de salcâm, și-a tot zbătut aripile pe lângă el. Lui i-a trebuit o vreme până să reînvețe a zbura, să se obișnuiască să fie liber, sa poată asculta din nou muzica pădurii de lângă Poienița Originară. A putut chiar să se întreacă pe câțiva metri de plutire cu Rina. Ea era însă neobosită și s-au legat așa, un suflet trist și unul vindecător până nu s-au mai dezlipit în scurta lor viață fluturească. Se bucurau până în vârful antenuțelor de tot ce li s-a oferit în univers. Fluturel își lua sevă din zglobia Rina și trăia așa, conectat la propria-i sursă de viață buna.

Fiecare dintre noi o să mai avem o-ncercare...

PS. Pentru entomologi, aceasta este o poveste, nu o descriere tehnică a fluturilor în care informațiile oferite ar trebui sa fie veridice. Deci, s-o tratăm ca atare.
Sursa super foto: Mircea Berzergheanu