Pe două roți pe mai multe dealuri argeșene

Tura asta e din 2015, septembrie. Scriitura tot cam de-atunci. Am ajustat doar ici-colo. Să rămână în toamna trecută.

    Mi s-a făcut poftă să scriu. Teribilă. Dar nu ficțiune. Ceea ce trăiesc acum e mai puternic decât orice aș fi putut inventa. Așa că va fi relatare.

    Plec seara să zbor pe două roți. Șoseaua e dreaptă-dreaptă. Exclusiv din punctul de vedere al traiectoriei pentru că, fără atenție sporită, am mari șanse la șanț.  După câțiva kilometri lejeri, depășim un biciclist afumat care făcea labirinturi. Sau încerca să iasă dintr-unul. Nu cel din mintea lui. La încă vreo sută de metri ne depășește un altul cu o semi-cursieră. Mă uit cu stupoare la Alexandra vrând să ghicesc dacă și ea e surprinsă de îndrăzneală. Da. Nici noi nu eram melcișori. Pe la căminul de la Capul Dealului niște tineri comentează ceva cu mămăligă, probabil de la tricoul meu Mămăliga Warriors.

-               Cred că vor mămăligă, mă avânt eu.

-               Daaaa, direct de la tine de pe piept, mă încurajează Alexandra.

Nu ne terminasem porția de hlizeală când vedem biciclistul nr. 2 aplaudând la trecerea noastră. Triumfal. Regal. Suntem prințese pe două roți. I-am zis că aplauzele le merită el pentru rapiditate. N-am auzit replica, dar părea simpatic. Nici urmă de libidoșenie în manifestări. Mai rar.

Virăm la stânga de unde începe zona rurală, deși suntem cu totul în municipiu. A pătruns toamna pe toate străzile. Au aroma ei impregnată, întreruptă doar de venirea vacilor de la islaz. Cu aroma specifică și-n formele consecvente pe asfalt. Unele ni se lipesc inevitabil de cauciucuri. Continuăm printre oameni și vaci, vii, copii cu triciclete, miros de fructe, struguri și fum. Se termină asfaltul, ajungem la drumul cu circulație închisă, teoretic. Înaintăm până la o proprietate îngrădită ce are stupi din lemn nou pe care l-aș fi adulmecat. M-am abținut.

Apicultorul era pe lângă rulotă.

-                    Bună seara! Aveți albine?

-                    Bună! Daaa, sunt câteva.

-                     Și sunt simpatice?

-             Depinde din ce parte privești. De la voi, dincolo de gard, sunt, da. De la mine, nu prea. Oricum, mai simpatice sunteți voi cum urcați pe lângă biciclete.

Muhahahaaa, ne dat de gol. Spiritual apicultor.

Livada din dreapta pare părăsită. Probabil nu lezăm pe nimeni dacă ne înfruptăm din două-trei-patru-cinci prune care ne așteaptă aglomerate pe ramuri.  Savurăm admirând pădurile. Una-n stânga, una-n dreapta, una-n față, peste vale. Binecuvântat loc. Alexandra remarcă ușoara schimbare de colorit.  Eu remarc frigul. Dați-mi vara-napoi! Cerul trimite o lumină gălbuie spre zări. Avem un ochi de soare aproape de apusul căruia i-au pus norii baricadă. Ne prind niște idei raționale legate de lăsarea întunericului tocmai când agreăm ce loc frumos de uitat la stele, boală de care suferim amândouă. Mda.

Drumurile din livezi se întâlnesc cu cele de la baza pădurii, continuăm pe undeva, ajungem la intersecții, decidem. Ne oprim doar când surprinderea a doi ochișori maronii fix ca-n carte e mai mare decât a noastră. În felul ei, căprioara ne întreabă ce căutăm pe acolo. Ne blocăm și noi cu răspunsul între dinți. Pleacă în salturile specifice, zici că sare câte-un foc la fiecare ”pas”. Țop, apare și puiul având, la rândul lui, nelămuriri. În lipsa reacțiilor noastre, ne studiază, apoi țop-țop ori doi și intră în profunzimile locului. Bun. Siderate, reîncepem pedalarea. Frumoase căprioare are Argeșul. Altă intersecție și indicator cu ”pășunatul interzis în livezi”. Ajungem fix la locul pe care-l căutam, dar la care eu venisem mai demult pe o altă variantă. Imediat ce dăm de luminiș, apare asta (Copyright Alexandra):

Cu remarcile referitoare la calitatea lentilei, mult mai slabă față de ochiul uman. Dar putem extrapola. Făgărașul demn, releul și restul de pixeli. Pauză de admirat. Expiră, inspiră, expiră, inspiră. Cele mai frumoase dealuri, cea mai cea împărăție. Deja coborâtul pe lângă bicicletă (copitele vacilor lasă urme de nepedalat pe alocuri) și frigul de apoi nu au mai contat. Am fost, am văzut, am simțit, ne-am încărcat.

Mulțumim, Univers cu dimensiuni, culori și energie.

Revenirea din 2016

S-a pus ceva praf virtual pe rândulețele scrise acum un an, doi, mai mulți. Citesc textele și mă amuz. Mă gândisem să le șterg. Prea multă naivitate, un stil amuzant acum și fraze întortocheate. Între timp am făcut cursuri de scriere creativă cu Marius Chivu și apoi cu Florin Iaru. Vreau să cred că am mai periat din prostii mulțumită lor. Dar textele scrise pentru ateliere sunt tot prin sertare de laptop. Nu știu dacă mă încumet să le arăt mulțimii. Exercițiul îmi lipsește, deși mă străduiesc să mai pun încă stiloul pe pagini. Unele lucruri rămân constante în ciuda epocii în care trăim. Scrisul cu stiloul este încă meșteșugarul de cuvinte preferat.

 De ceva vreme, tot zic că voi mai activa pe aici. Că voi schimba profilul, că voi scrie nu doar ficțiuni și chemări la luptă, dar și despre aventuri pe munți, pe două/patru roți, despre idei, oameni, sugestii de cazare, mâncare, timp liber.

Probabil că voi începe. Poate din acest motiv scriu textul. Să mă constrâng.

Am schimbat și ceva din aspectul blogului. Sper că acum se pot citi textele. Mă sesizase cineva că nu apare decât titlul sau un preview.

Așadar, sper să mai fiți pe aici pentru reinventarea Voluptății din cuvinte.

Soare!

Cină romantică

Își verifică ceasul de la mână și ticăi cu unghia de 4-5 ori pe cadran. Un tic de-al lui. Era timpul: 8 fix și ea urma să apară. Nerăbdător, bătând din piciorul stâng sub masă, nu înțelegea de ce nu a ajuns deja. Un chelner îi zâmbește întrebând dacă domnul dorește să comande. Nu acum, mai așteaptă o persoană. După vreo 5 minute în care se uita când la telefon când la ceas, același chelner vine cu o tavă. Îi servește un pahar cu vin alb și îi întinde politicos un plic gălbui, vintage, ca și cum acolo ar fi ascuns nota.

-          Acestea sunt împreună. Am fost rugat să le aduc la masa dumneavoastră, zise, nedându-i posibilitatea de a replica ceva, orice. Uimirea era prea mare. Parcă presimțirile lui se adevereau și inima începu să-i galopeze când deschidea febril plicul.

Dragul meu Matei,

Te rog citește tot-tot și încearcă pentru un moment măcar să intri în pielea mea. Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi venit? Am fi petrecut 2-3 ore frumoase la cină, tu galant, m-ai fi făcut să râd, complimente etc, eu te-aș fi încântat și apoi plictisit cu poveștile mele lungi, am fi băut niște vin și apoi ce? O cameră de hotel? Alte câteva ore, m-ai fi pupat pe umăr când m-aș fi îmbrăcat, ca de noapte bună, și fiecare va fi plecat în lumea lui cu câte un taxi. Iar a doua zi ne-am fi prefăcut din nou la birou. Iartă-mă, Matei, dar nu vreau așa ceva. Nu vreau să ne facem răul ăsta și apoi să-l propagăm prin lume. Am infinit de dăruit, dar mă tem că tu nu poți primi atât. Pentru că așa e situația. Vreau să evit să-mi spui minciuni. Cum că ne-am cunoscut prea târziu, prea devreme, că situația se va schimba pentru mine. Nu! Dacă se schimbă, e pentru că nu mai poți lâncezi sufletește și, deci, ai face-o pentru tine. Exclusiv. Nu trebuie să am eu responsabilitatea schimbărilor din atâtea vieți.

Matei, nu vreau să fur din timpul nimănui. Nu sunt o hoață. Nu vreau să rupi tu câteva ore cine știe când, ore de la finalul cărora amândoi am pleca triști, goliți de energie și convinși că nu mai putem așa. Nu vreau o iubire de hotel sau de rătăciri. Nici ca scurtele noastre momente de fericire să aibă monedă de schimb mințirea altora care n-ar suporta adevărul. Și a noastră, de asemena.

Nu vreau să petrec sărbătorile gândindu-ma la cum le petreci tu, în alt loc, în alt timp. Mințindu-mă în vreun club cu 2-3 prietene single că ce bine ne distrăm și că n-am vrea delooooc să fim altundeva.

Îmi place să gătesc, știai asta? Dar nu în porții de o persoană. Nu vreau să continui așa, știind că aș putea găti pentru două. Sau, eventual, să arunc porția celalaltă pentru că „destinatarul”ei n-a putut ajunge în seara asta. Nici mâine seară.

Te rog, nu te gândi că îmi vei scoate tu gărgăunii din cap, că ce avem noi e unic și irepetabil, că blablabla. S-a întâmplat și se întâmplă și altor milioane.

S-a nimerit ca la petrecerea burlacițelor dată în cinstea Larisei de la HR să o cunosc pe Melania și să-mi și placă al dracului. Semănăm mult, Matei. De fapt, probabil de-aia ne-ai și ales. Ce ironie: două femei care se cunosc la o astfel de petrecere descoperă că se înțeleg foarte bine și că au atâtea în comun. Inclusiv un bărbat. Însă doar ea te are, eu doar cu gândul. În fine, să nu mă lungesc prea mult, vreau să nu încerci să mă cauți. Nu din vanitate, nu. Știu că n-ai telefona, dar nici în birou nu mă vei mai găsi, în caz că te gândești cum n-aș putea rezista ochilor tăi rugători. Cei din filiala Victoriei au nevoie de o persoană care, printre altele, să instruiască niște juniori și managerul a fost chiar foarte bucuros când l-am întrebat dacă n-aș putea să mă transfer. Mi-a fost utilă evaluarea făcută de tine, să știi. De luni voi fi acolo, cu alt șef direct, cu alți colegi. Îmi imaginez că te doare, dar numai o așa ruptură ne-ar fi putut distanța eficient din mlaștina în care ne înecam cu tot cu suflete. Iar Mihaela se va descurca foarte bine să preia din sarcinile mele.

Matei, ești un om bun și vreau să cred că, măcar peste ani, dacă nu în câteva luni când va fi trecut focul, îmi vei da dreptate. Nu avem dreptul să furăm. Nici măcar cu prețul fericirii de moment, atât de egoiste totuși.

Ai grijă de tine și de voi. Aveți toate premisele unei familii fericite, inclusiv capacitatea de a înfrunta obstacole, rutină, iar Călin e un puști adorabil. Am văzut poze și auzit povești.

Așadar, adio, Matei! Te-aș fi putut iubi, știu și știi. Dacă nu...

                                                                       Cu tristețe,

                                                                                  Ada

Mâinile îi tremurau pe foile scrise caligrafic, mare. Ca pe un shot de tequila, bău dintr-o suflare tot vinul. Merse la bar să plătească. Picioarele i se împleticeau haios, deși nu mai pusese strop de alcool pe buze în seara cu pricina.

-          Cât face vinul? Și servirea? Întrebă cu un rictus ironic.

-          Consumația dumneavoastră a fost plătită în avans, îl informă chelnerul.

Aceeași figură surprinsă, dar resemnată apoi.

În 40 minute era acasă, cu o sticlă de șampanie în mână, jumătate lucid, jumătate trăind aievea.

-          Melaniaaaaaa, ce faaaaaci?

-          Șșșșșșșșșt, Călin tocmai a adormit. Nu vorbi tare, te rog.

-          Vreau să sărbătorim cum se cuvine, draga mea. Am semnat tranzacția anului, anunță cu un zâmbet amărui.

Se duse apoi la dormitorul copilului, îi mângâie cârlionți moșteniți cine știe de unde, îl pupă pe frunte și ieși tiptil.

Între timp, Melania, bucuroasă pentru victoria soțului ei și apreciind ce va urma, scoase paharele de șampanie. Pe cele bune, de cristal. Iar Matei rămase pironit, privind în gol, pe ferestrele mari din living, cu sticla încă în mână. De la etajul 8 se vedeau în zare luminile din Piața Victoriei.

Lecția de violoncel. Lecția

Piesa a fost scrisă special pentru Radu Beligan și fiica sa, Lamia. Cred că se înțelege că amândoi au jucat magistral. Pare că scenariul a fost conceput să înglobeze o bucățică din marea înțelepciune, cel puțin referitoare la relații, a actorului. Da, cred că o anume experiență din bogata sa viață a fost transpusă în piesă cu o măiestrie de neegalat. Dialogurile sunt presărate cu remarci inteligente din punct de vedere emoțional și nu numai.

După cum reiese deja, tema este cea a relațiilor, inepuizabila. O femeie mult mai tânără decât soțul află că acesta o înșală și se hotărăște să revina la pasiunile în dauna cărora alesese căsătoria. Pentru următorul rol din cariera ei de actriță a tinereții, chiar pentru Hollywood, are nevoie să știe să cânte la violoncel, sau măcar să pretindă, așa încât începe să ia lecții cu un profesor, jucat cu măiestrie de tânărul Marius Manole. Aici e intriga, iar piesa continuă într-o notă dramatico-umoristică. Ce putem face mai mult decât a râde de tare, de comportamente și situații în care ne regăsim la un punct al vieții? Ei bine, nu voi dezvălui ce se întâmplă în piesă pentru că vreau să vă îndemn să mergeți s-o vedeți, chiar dacă e greu cu biletele. Însă nu pot să nu menționez dintre savuroasele dialoguri unul care m-a delectat mai intens. Redarea nu este fidelă, dar ideea e de reținut.

-          Eu îmi iubesc soția. Suntem de 20 ani împreună și o cunosc. Nu poți să iubești un om înainte să-l cunoști. Iubirea începe acolo unde moare pasiunea.

Magistral spus. De câte ori nu declarăm că iubim în necunoștință de cauză/persoană? De câte ori ne îndrăgostim de imaginea din capul nostru, creionând pe baza a ceea ce am observat în scurt timp? De câte ori aberăm că s-a cam dus iubirea? S-o fi dus, dar a plecat dragostea pentru o imagine nu pentru realitatea care ne-a lovit cu târnăcopul în moalele rațiunii dupa mai mult sau mai puțin de 3 ani de relație.

Lecția de violoncel este și o lecție de viață. Pe care, repet, merită să o vedeți. Dincolo de gafe, declarații și prostii, Radu Beligan e un om de 96 de ani, împliniți luna asta (La mulți ani!) care și-a dedicat o așa de lungă viață scenei. Și merită respect pentru o bătrânețe incredibil de activă. Merge în turnee cu piesa asta și cu Leul Deșertului. Să nu mai zic de curiozitatea pe care o insuflă un astfel de fenomen.
Vizionare cu minte!

Scrisoare către tine, tinere.

 Mă adresez ție, celui sau celei cu care am fost colegă în școala generală. Sau poate ne-am intersectat pe culoarele liceului, poate am fost la o petrecere studențească împreună ori ne-am întâlnit în vreun proiect de voluntariat. Poate avem prieteni comuni pe facebook sau poate am dat like aceluiași filmuleț. Esențial e că avem ceva în comun, dincolo de intervalul de vârstă. Niciunul dintre noi nu a învățat exact la școală cum e cu politica, ce face stânga, ce vrea dreapta. Am prins din mers. Eh, știu că te-ai săturat, că ești sufocat de politică. Te înțeleg. Nu mai vrei, e deja prea mult, atâtea știri, atâtea dezbateri, o mocirlă care ne înghite pe toți. Te gândești să emigrezi sau poate, sătul de birocrația românească, locuiești deja în altă țară știind că acolo ai parte de o viață mai bună. Dar ai încă nostalgii după patria ta. Îi urmărești totuși mersul.

Situația e că nu trăim în anarhie, ci într-un sistem, așa precar organizat cum e el. Și avem datoria, da, datoria, să punem umărul la organizarea asta ca să o scoatem din lipsuri. Nu e doar în sarcina celor ce ne conduc. Pe bune. A crede așa ceva e dovadă de cruntă limitare. Pe lângă efortul pe care cred că trebuie să-l depunem individual prin a ne face treaba cum trebuie, când trebuie și fără șmecherii inutile, românisme urâte, e necesar să decidem ce facem cu țara asta. Cui o dăm, dar mai ales de ce? Și cât vrem să mai fie încă al nostru. Trebuie să decidem pentru că democrația, așa șchiopătândă cum e ea, cere ca noi să dictăm direcția. Tu, eu, ea, el, ei, ele. Chiar noi. Ți se pare aberant, zici ca poate n-ai tu nicio influență, că zarurile sunt aruncate sau mai știu eu ce argument cu lehamite ai. Dar lucrurile mari se fac din bucăți mici. Întotdeauna.

Eu nu-ți voi spune cu cine să votezi, nici măcar nu-ți dezvălui cine e cel pe care îl aleg dintre cei doi. Nu. Și-așa mi-e ciudat să scriu un astfel de post pe un blog care e una din gurile de aer ale cotidianului asfixiant. E fix treaba ta pe cine simpatizezi și cui îi acorzi încredere. Vreau doar să te rog insistent să ieși din casă/carapace și să mergi la vot. Să ajungi mai devreme de unde vei fi plecat duminică pentru a intra într-o secție de votare să pui ștampila. Și să o pui pe unul dintre candidați, nu să scrii diverse imprecații pe buletinul de vot. Ți se pare că e mai nimerit să îți anulezi votul? Te simți cu o clasă mai sus decât restul făcând asta? Află că nu ești. Ba dimpotrivă. E ca și cum ai defeca pe viitorul tuturor în Piața Universității, doar că aici o faci singur într-o cabină de votare unde nu te vede nimeni și-ți permiți lașitatea. Ia să-i văd eu strigând la ieșirea din urnă că ei au anulat buletinul. Ce câștigi? Dar conștiința ta ce zice? E mulțumită că alegi să ignori în ce direcție va merge țara pentru următorii aproximativ 10 ani deși te-ai dus până la secția de votare? (Da, știu că mandatul are doar 5, dar experiența ne arată ca vor fi cam două, adică 10). A mea n-ar fi deloc liniștită. Mai ales că votul ăla s-ar duce, pe alte căi, la unul sau la altul. De ce să nu fiu eu cea care hotărăște ce face cu el?

E simplu, chiar dacă nu-ți place fața vreunuia dintre ei. Sunt doi poli opuși. Unul în stânga, cu o anume orientare, unul în dreapta, cu o anume viziune. Fiecare a dovedit ceva ce a făcut. Cum anume, judecă tu, doar de-aia ai cap. Unul în peste 2 ani de guvernare, altul în 14 ani de administrație locală. Vezi și compară. Sau pune în ciur și alege. Internetul e fabulos pentru informare. Ai acces la postările lor, ale oamenilor lor, ale neutrilor, vezi filmulețe cu ei live, vezi analize economice explicate inclusiv pentru ne-economiști. Știi cum și-a lansat fiecare candidatura? Cred că și asta spune ceva despre fiecare. Digi24 a făcut niște documentare foarte interesante pe care le găsești aici. Fă-ți timp să te informezi, nu o servi pe aia cu n-am eu timp de așa ceva. La rândul tău, nu mai crezi când primești asemenea replici. Treci dincolo de măști, de încercările diverse și disperate de manipulare, de populism, de ironiile inutile. Știu că ai o conștiință, sătulă și ea, e-adevărat. Dar ai și o voce înăuntrul tău care, dacă n-ar fi sufocată, ți-ar spune lucid că e timpul să decizi pentru țara ta și cum anume. Las-o să vorbească. Apoi imaginează-ți următorul scenariu: Peste câțiva ani, copilul tău va studia istorie. Grație unui profesor entuziast, află că România era într-un impas extraordinar la finele lui 2014. Și că România a ales. Urmare a alegerii, România se află într-o anume etapă. Profesorul le va fi povestit copiilor cam cum era situația politică, ce se întâmpla, ce fierbere era peste tot și le va fi expus și scenarii referitoare la cum ar fi fost invers. Școlarul ștrengar, care tocmai învață să ia hotărâri pentru el, curios cum reacționau ai lui când trebuiau să decidă soarta țării și doritor să vadă de care parte a baricadei te situai și cum ai contribuit la dezvoltarea ulterioară a țării, te întreabă naiv, sclipind în ochi, cu ce-ai votat tu atunci. Te vei uita la el lung și tâmp spunându-i că ți s-a părut de rahat să ieși din casă într-o duminică de noiembrie ca să votezi unul în care nu crezi sau unul de care ți s-a luat. Că ai preferat să ieși la bere după ce te vei fi odihnit bine pentru a mai face față unei săptămâni în care trăiai ca să muncești și nu invers. Ei, cum se uită băiatul tău la tine acum? Ce ochi are fata ta?

Vorba lor, daca nici înaintașii nu se prezentau în momentele de cumpănă, în ce limbă te mai ... în el de vot?

Later edit:
Mai am un exercițiu de imaginație: lucrezi într-o companie românească având 22 salariați, tu fiind printre cei 18 care fac parte dintr-un comitet decizional. Acesta are de ales referitor la mersul companiei începând de mâine, inclusiv la creșterea veniturilor. Ți se pare corect contextul în care locul tău de muncă să fie dirijat de ceea ce au exprimat 9 dintre cei 18? Pentru că doar 9 se duc până în sala de ședințe în ziua cu pricina? Nici mie :)

Există simplitate

Există perioade când primești ceea ce aveai nevoie, deși  nu conștientizai exact ce-ți lipsește.

Există zile când găleți cu oxigen ți se aruncă în față fără să poți prevedea, tocmai când te sufocai cu propria viață.

Există weekenduri care îți dau înapoi seva vieții doar pentru că ai putut îmbrățișa cel mai semeț mesteacăn. Pentru o vreme ai ieșit din corpul tău acolo, pluteai într-un văzduh parfumat de aroma cojii lui albe, printre foșnetul specific de frunze. Prin liniște. Ai stat așa preț de câteva minute umane, dar ani de lumină sufletească.

Există zile de toamnă când apar curcubee, deși prognozele sunt pesimiste, zile când soarele știe încă a încălzi și cețurile apar doar ca să facă fotografiile mintale mai reușite.

Există locuri în care realizezi că vârsta nu se măsoară în ani, ci în momente. MOMENTELE. Abia atunci descoperi nu c-ai fi bătrân sau tânăr, ci doar fabulos de bogat.

Există seri în care ai siguranța de a sta pe scaunul din dreapta și dobândești seninătatea celui care știe că, deși parțial pentru tine, altcineva apasă pe accelerație și te duce undeva. Atunci nu poți decât să taci pentru a nu da de gol dansul sufletului.

Există zile când te întorci la lucrurile simple și le poți conștientiza valoarea. Noroc că ai oameni în jur care să-ți ofere măsura simplității, bucuria senzațiilor și înțelegerea de dincolo de cuvinte.

I love the way the simple things just are.

Îmbrățișarea

Orașul m-a sufocat, acum la propriu. Plămânii mei refuză metri cubi de aer plumbuit, mercurizat& comp. Inspir adânc, dar mă blochez. Creierul se prinde că e ceva în neregulă și aiurează, cum știe el. Deschid gura să trag așa gazul esențial, ultima salvare. Intră mai ușor, dar tot parcă nu vrea să îmi hrănească celulele.

Merg pe străzi de culori care nu-mi aparțin. Mă pierd printre oameni la care nu simt nevoia să mă uit. Trec pe o tablă de șah cu atâția pioni mobili. Și cu mulți nebuni, dar nicio regină. Până când apare.  Ochii ei mă privesc gol. Eu gol, ochii goi. Multă goliciune în preajma ei. Are un trup pe care îl simt conturat între palme, deși nu o ating, n-am mai atins-o de câteva zile. A insistat să ne vedem, iar eu nu voiam să văd nici măcar o oglindă. Mi-a adus un carnet cu foi uscate, mirosind a vechi. Pe copertă scrie caligrafic: iluzii, imagini și țepi. Mă roagă să scriu acolo despre stările astea puturoase, țepoase. Vrea să mă citească. De parcă ea nu știe că eu abia îmi învâț alfabetul.

M-a așteptat luni pe o bancă. Știa că trec pe acolo, dar nu mi-a zis că vine. Eu n-am trecut. S-a dus cuminte acasă, și-a făcut un ceai și a adormit. Cică a visat că plutea pe valuri cu mine. Într-o barcă cu gaură. Voiam să ne salvăm, dar niciunul nu era sigur că poate înota cale lungă. Am decis să mai vâslim o vreme și apoi am stat îmbrățișați pe fundul bărcii, privind cerul și transformările lui. De la albastru, la mov, portocaliu și apoi negru. Stelele se mirau de liniștea noastră în fața destinului. Eu am început să fumez și ea și-a întors privirea. Voiam să o sărut, dar știam că nu-i place cu aromă de tutun, așa că am aruncat țigara și am strâns-o mai tare la piept. Îmi spunea toate astea ca și cum și-ar fi dorit să o țin la fel acum. Mă uitam la ochii ei de o tristețe surdă, dureroasă pentru mine chiar. Ei spun mereu mai mult decât vrea ea. Sper că ai mei n-o lasă totuși să mă citească la fel. A continuat cu trezirea salvatoare, produsă tocmai când începuse multă apă să ajungă la noi. Îmi explică însemnătatea visului: ne paște un pericol și tot ce facem ca să-l înfruntăm, în loc să găsim soluții, e să ne îmbrățisăm pe tăcutelea și să privim stele, valuri sau alte de-astea. Noi nu vorbim, deși flecărim o grămadă. Iar eu caut refugii în altceva. Vezi fumatul. Ca și cum m-ar salva. Dar în fiecare fum expirat îi văd fața rugându-mă să mă las.

Mă apropii de ea știind că trupu-i tânjește după o îmbrățișare. Astea sunt cuvintele noastre. Așa ne spunem atâtea și-atâtea. Ea înțelege tot, eu încă deslușesc la ale ei. Mă cuprinde apăsat, prelung și uneori creierul îmi joacă imagini cum toate organele noastre se îmbrățișează și ele. Plămânul meu stâng bolnav cu plămânul ei drept sănătos, rinichii mei cu rinichii ei, ficatul meu cu ficatul ei și evident, inimile. Cele care bat și răzbat zilnic. Uneori mai tare, mai ales când e celălalt prin preajmă. Mi-era dor de parfumul ei de ierburi aromate. Stăm așa ca-ntr-o sculptură urbană, pe-un trotuar de lângă gară. Ar putea trece ore, zile și nu m-aș desprinde. Nici n-o fac acum. Să vedem care-i primul care nu mai vrea. Parcă facem transfer de cuvinte și de forță. Ea îmi dă putere să trăiesc, eu îi dau putere să mă suporte. De ce?

Haiducii mămăligii, deci Mămăliga Warriors

1. Haiducii mămăligii

Patru crai mai de la răsărit și-au unit forțele imperiilor personale ca să plece întru cucerirea lumii. Scutul lor solar e galben și are motive românești, iar armurile ce le poartă sunt galben-mămăligă, verde-codru sau negru-corb, după stare și situație.

Planul de bătaie începe din capitală, pe 16 ale lui Cuptor, dar în scripte sunt trecuți ca părăsind țara reginei în ziua de 20 a aceleiași luni. Cucerirea se întinde de la mările Europei până hăt-departe în imperiul mongolez, unde vor poposi alături de calul-putere necesar în astfel de expediții, numit cum altfel decât Căluțu?  Care mai are și-un butoi ancorat în pentru echipamente, după cum se vede în pictura de-alături.

Numele de haiduci ai mămăligii ale celor patru crai sunt Șoferul, Navigatorul, Imortalizatorul și Cheia sol, fiecare sfertul complet, de nelipsit dintr-o astfel de bravură, condimentul fără de care tot felul nu ar avea aceeași savoare. Și, pentru că astfel de cuceriri se fac în numele păcii, ei vor s-o ajungă, de asemenea. Nu doar pe-a lor, dar și pe cea a două familii din colțuri opuse ale patriilor noastre reunite, România și Republica Moldova. Sau patriei.

2. Mămăliga Warriors

Într-un alt gen de limbaj, patru prieteni buni, între ei, desigur, dar și cu mine, sper, pleacă în Raliul Mongoliei din București via Londra, unde e startul oficial, până în Ulanbataar, Mongolia. În cifre, asta se traduce în vreo 22.000 km, cam 22 țări, 44 zile pe drum, 3 lanțuri muntoase de străbătut, un deșert, muuuulte granițe de tot felul. În cuvinte puține și sărace expediția ar fi rezumată ca: aventură, curaj infinit, planificare, marketing, discuții și negocieri cu oameni diverși, studiat multe și diverse hărți, vize nenumărate, evenimente organizate, mămăligă la ceaun pe ici-pe colo, mămăligă cu finetti pe alocuri, tricouri și alte materiale de conceput și vândut. Am zis curaj? Mai zic de vreo câteva sute de  ori. Plus că, în zilele noastre, de pe scaunul comod de la birou, toți visăm la o vacanță aventuroasă de 6 săptămâni, dar câți ne-ncumetăm, de fapt? Știu, știu, ratele, concediul, facturile, confortul lipsă și toate cele. Însă, din atâtea puncte de vedere, merită .

Buuun, de ce fac ei asta? Cum ziceam mai sus, două familii cu posibilități financiare foarte reduse (și independent de voința lor, pe cuvânt) vor fi ajutate de Mămăliga Warriors. De asemenea, cauza oficială a Raliului Mongoliei, de la organizatori citire, este lupta împotriva defrișărilor pădurilor tropicale, prin Cool Earth. O fac și pentru ei, desigur. Contează astfel de experiențe la îmbogățirea sufletească. Numai când mă gândesc de câtă toleranță vor avea nevoie sau la câte culturi și moduri culturale vor întâmpina...

Pentru că sunt pe ultima sută, sâmbătă deja au petrecere de rămas-bun. Pe 12 iulie, ora 19,  București, Stuf, pe strada Berzei. Vă invit să mergeți pentru că vor avea muzică foarte bună. Doi dintre membrii echipei călătoare fac parte din formația Metaferis care va (în)cânta unplugged și bestial.

Până atunci, pe ei îi găsiți pe FB, cu update-uri, fotografii, detalii etc sau pe mamaligawarriors.com. 

Sper să vă fi convins că merită să-i susțineți, fie că veți lua o ”armură” galbenă, verde sau neagră (50 lei per bumbac cu motive românești) ori o sacoșă simpatică, fie că veți comanda un cântec. Ah, să vă zic și de originalitatea comenzilor muzicale: aici e o listă cu melodii pe care ei știu a le cânta, dar pot învăța și altele dacă aveți doleanțe speciale. Dedicați cuiva cântecul, alegeți locul și veți avea surpriza filmată, împreună cu un suvenir neconvențional din zonă. Contra-cost, dar cu satisfacția unui cadou unic. 

Primesc donații și în haine, jucării, cărți pentru copiii familiilor de care vă spuneam, dar îi puteți ajuta și împrumutându-le ceva din lista de trebuincioase de aici. Cine se bagă?
Știu că am cititori cu suflet bun. Facem și noi ceva?

Keep adventuring :)

Amânările

În dimineața asta vreau să amân. Respirația. Viața. Dimineața cu totul, de fapt. Să amân trezitul, îmbrăcatul. Să-l rog pe Soare, ce-a ajuns să-mi lumineze fruntea, să mai stea puțin. Să se oprească Pământul din rotație. Hai, fie, și din revoluție. Să întârzie orele de dragul unei leneveli post-trezire. Vreau să amân întâlnirea cu ochii din oglindă. În semi-adormire, pot gândi astea. Sunt atâtea de amânat. Azi, nu mai mult. Acum, nu mai târziu.

Totuși, patul nu mai e așa confortabil și pare să-mi zdobească un os la șold, așa cum stau, pe-o parte. Simt o greutate pe gât și mici șiroaie de apă pe pielea din jurul ei. Cu ochii din nou închiși, dădeam curs acestei rugăciuni, dar universul mi-a poruncit să-i deschid. Iată-te buimac, somnoros, cum te uiți la neliniștea mea. Lași mai jos brațul ce-mi apăsa clavicula și mă tragi spre tine. Poate mișcarea asta să mă calmeze că nu am nimic de făcut azi, așa că nu-i nevoie să amân nimic. Totul e aici și acum. M-ai citit. La demers te ajută valurile mării care-și vede impasibiliă de treabă la vreo cinci-șase metri de noi. Da, osul șoldului meu protesta de la izopren. Ce bine că ești. Ce mirare că suntem aici.

Cu mutra ștrengară și ochii zâmbind întredeschiși, îmi fredonezi ”vreau să ma trezesc din somn într-un pat de femeie frumoasă”. Hei, n-o fi ăsta pat, dar ce-ai cu femeia? Miroase tare a zori, a sare și cumva a noi. De ce-am vrea și aromă de măr? Încă nu ne-a sosit toamna. Ca răspuns la protestul din ochi, găsești de cuviință să-ți lipești buzele de umărul meu dezgolit și să stai așa preț de 13 clipiri, invitând la leneveală. Procesând totul, îmi permit să zâmbesc imens cu recunoștință. Suntem. Avem soare, aer și apă. Bine, și nisipul enervant, dar e neglijabil în mulțimea de voluptăți. Mă iei acum de mână, probabil pentru că m-ai citit din nou și îți exprimi, la rându-ți, bucuria. Dacă nu punem la socoteală ritmicitatea spumoasă a valurilor, e liniște. Dar și asta face parte din netulburare. Deschid fermoarul cortului și, evident, turcoazul infinit mă cheamă. Mă întorc către tine. Din nou, ai înțeles. Alergăm prin gânduri către valuri. Înlocuim dușul de dimineață cu răcoarea sărată. Azi sunt fericită. Azi nu mai vreau să amân nimic. Azi mă îmbrac în fluturi.

Dragă Soare,

Nu ți-am mai scris de mult, dar asta nu înseamnă că te-am uitat. Ești în sufletul fiecărei respirații a lumii mele. Razele din ochi nu se uită. Îndrăznesc să adaug un ”niciodată”.

Bun, îți înțeleg mâhnirea. Știu, știu că sâmbătă e ziua ta și te gândești la ani. La anii tăi, la anii-lumină, la ani, dar, Soare, nu vârsta e relevantă, ci căldura acumulată în ani, lumina pe care-o reverși nouă, binecuvântaților, și faptul că suntem atâția cărora ne place compania ta stelară. Să nu mai menționez vârsta reală, nu cea din galaxie. Eu cred în ea, în vârsta pe care o vrem și pe care ne-o permitem. Iar ție ți-as atribui vârsta tinereții veșnice.Tu ce părere ai?

Cum vom sărbători ziua ta fără să te avem în preajmă? Cum va fi cea mai lungă zi fără cel care a făcut-o magnifică prin multe ore de lumină?

Soare, chiar ne e dor de tine. Nu te acuzăm de furtuni solare și iartă-ne SPF-ul. Am devenit, în timp, cam sensibili. Te rog cu suflet de copil să nu mai plângi prin atâția nori. Lacrimile tale ajung să ne întristeze și pe noi. Aproape că nu mai știm exact cum e binele pe care ni-l ofereai. Zâmbește-ne un pic, ieși din pufoșenia acelor triști și apropie-te. Nu te judecăm și nu ne vom ascunde, promit. Putem scrie cu lumină și fără tine, o vreme numai, dar nu are farmec.

Uite, sâmbătă îți fac un tort cu fructele verii (și preferata ta, daaa) și te aștept cu bucurie ACOLO. E verde crud, cum îți place, adie un strop de vânt și e prezentă energia bună în cantități nemăsurabile omenește.Vii, da?

Cu doruri, mai multe,

Puiul de soare.

Există weekenduri. Există lumină

Există duminici în care te întorci sleit, în cel mai bun sens pe care-l poate căpăta cuvântul. Pentru că ai dat tot și ai primit nesperat. Duminici în care te ciupești un pic de degetul mic părându-ți că ai trăit nu două zile pline, ci cinci.

Există weekenduri care te inspiră, te lovesc cu bine, îți repară aripile și forțele, alimentându-ți venele uscate cu soare proaspăt.

Există nopți senine în care îți vezi steaua (sau stelele :) și o observi (s)clipind pentru tine.

Există zile când se aliniază planetele cât să te bucuri de magia trio-ului perfect: oameni luminoși, locuri colorate și muzici de suflet(e zbuciumate). Zile cu pace, muuuultă pace într-o mare de agitație.

Există momente când, îmbrațișând un copac, primim cele mai simple și naturale răspunsuri.

Există zâmbete care vorbesc mai mult decât cuvintele studiate și există priviri care cântă.

Există weekenduri în care pozele mintale te emoționează mai mult și sunt mai clare decât orice raw-uri sau jpeg-uri ar fi înregistrat aparatul foto. Pixelii din ele sunt ocupați de energii nebănuite, fiecare ascunzând o cantitate de informație transformată în bucurie. Bucuria.

Există cuvinte care pot cuprinde mulțumiri și recunoștință, dar uneori nu sunt suficiente.

Pe o rază străpungând un nor spre apus, soarele mi-a zâmbit ieri. Știe el ceva.

Pe când eram o operă de artă - E.E. Schmitt

Pe Eric Emmanuel Schmitt l-am descoperit întâmplator, deși mi se recomandase ”Oscar și tanti Roz” cu mult înainte. Îmi pare fascinant, dătător de dependență, brutal de realist și straniu de optimist în același timp. Da, se poate. După Oscar, am mai citit opere; pe lângă cea din titlu recomand cu voluptate și drag ”Cea mai frumoasă carte din lume”, ”Visătoarea din Ostende” și ”Concert în memoria unui înger” care sunt culegeri de nuvele, după cum le numește autorul. După mine sunt descrieri ale unor situații de viață de o frumusețe similară cu a ei: complicată, greu de observat în mod liniar, dură, dar pe alocuri atât de delicată, cu trăiri puternice și semne de întrebare.

”Pe când eram o operă de artă” este o metaforă a snobismului lumii contemporane. În zilele noastre, se împing spre absolut situații greu de conceput. Admirăm lucrurile ”la modă” pentru că o mulțime de alți oameni le plac, fără să le fi trecut prin vreun filtru, se declară consternați de măiestria lor, fără să le gândească. De asemenea, nu putem sesiza bucuria existenței până nu apar semne de exclamare sub formă de oameni sau evenimente care ne zdruncină. Delicatețea necesară a libertății se simte doar când devenim lipsiți de ea. Atenție: aici nu e vorba de o libertate anume, cum ar descrie-o și ocroti-o Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci de cam toate libertățile la un loc, reunite oarecum sub titulatura de libertatea de a dispune de viața noastră.

Primavara copacilor căzuți. Primăvara

Pe 27 februarie 2014, la Curtea de Argeș, a avut loc expoziția de aranjamente florale "Primăvara copacilor căzuți" a doamnei Paula Fulga, precum și o expoziție de fotografii cu păsări surprinse de membrii Societății Ornitologice Române.

Copacii au fost la propriu cazuți pentru că gazda a cules urmele cantității mari de zăpadă dăruite nouă: crengi, crenguțe și trunchiuri care au fost armonizate splendid cu flori și mult suflet, așa cum reiese din imagini. Aranjamentele au fost însoțite de haiku-uri sugestive. Un eveniment desfășurat în orașul în care cei mulți se plictisesc. Pierderea lor :)

Lansare de carte - Prințul Paul al României

Pe 26 februarie 2014, la Restaurant Șura lui Ilea din Curtea de Argeș, Prințul Paul de România a lansat cartea "Un omagiu regal pentru România adus de stra-nepotul MS Regele Ferdinand", cuprinzând documente, fotografii nepublicate până în prezent din arhivele familiei regale, inclusiv pe linia de descendența a autorului cărții, precum și dovezile  respectivei descendențe. Toate explicate și frumos încadrate pe hârtie de bună calitate, ușor de lecturat în ciuda dimensiunii.

Autorul a vorbit liber despre familia regală, despre bunica sa, prima soție a lui Carol al II lea, Zizi Lambrino și despre relația dintre aceștia demonstrând că această căsătorie a rămas valabilă, astfel încât cea de a2a, cu Elena a Greciei ar fi fost de fapt o bigamie. O grămadă de controverse, o bucățică interesantă de istorie. 

A urmat o scurtă vizită la Mănăstirea Curtea de Argeș, la mormintele regilor României. Câteva exemplare ale cărții au fost donate către Biblioteca Municipală, precum și Liceului Ferdinand I.

Evenimentul în câteva fotografii:

Alergând cu sufletul

Azi e cod galben de frig la suflet. L-am adus dintr-o ploaie de iarnă. Surprinzător uneori, dar căderile astea de lichide cerești chiar există. Asta avea picuri imenși și foarte reci peste mâzgălituri de zăpadă murdară. Bucăți ascuțite de metal în bălți de noroi. Am pus sufletul la uscat pe un calorifer fierbinte. Nimic. Codul nu cedează, rupe din suflet, îl tușește, îi dă febră, febră cu friguri și spasme.

Am mers cale lungă până la o sobă de teracotă și l-am lăsat în fața ei să se întremeze. Nicio schimbare. Acum stătea letargic și fără de suflare.

Am alergat la un șemineu în care tocmai se făcuse un foc mare și voluptuos. L-am rezemat pe un fotoliu acolo, lăsându-l o vreme să vadă dacă îi merge. La fel. Codul galben i-a intrat parcă în esență.

L-am adus acasă și am dat drumul la cuptor. Epuizat, zâmbidu-mi trist s-a așezat pe scaunul de lângă aragaz și mi-a șoptit cu ultimele puteri:

- Uite ce e, nu de asta am nevoie! Bine măcar că ai încetat să alergi. Adu-mi înapoi aroma de vanilie de lângă șemineu și lasă-mă să privesc ninsoarea. Mireasma aia te trezise și pe tine la viață. Dacă ai avea puterea să recunoști… Poți să fugi apoi cu ea, du-te, dar eu rămân aici. Deocamdată nu mă mai doare nimic. Primăvara e pe drum.

Lovebook

           Să ne-nţelegem de la început: asta e carte cu sirop. Aşa că cei sensibili se pot opri aici. Iar prin sensibili mă refer la aceia care au alergie la sirop. Restul, rămâneţi, cartea e nostimă, fiind scrisă de o italiancă: Simona Sparaco.

            Titlul e o combinaţie între Love şi feisbuc, pentru că se bazează pe un amestec între cele două. Sau pe o legatură de cauzalitate. În care feisbucul e cauza cumva şi dragostea ar fi efectul.

         Se întâmplă aşa: Solidea e o tipa simpatică, dintr-o familie mare şi plăcută, compusă în majoritate din femei. Afacerea lor şi sursa principală de venit este o papetărie în care Solidea simte că-şi cam iroseşte aiurea tinereţea. Fix vizavi se află magazinul fostului ei prieten pe care are ocazia să-l vadă zilnic şi încă în prezenţa motivului despărţirii lor, o tipă super-aranjată care are drept hobby cumpăratul căţeilor pe care uită să-i hrănească. 
           Sora şi verişoara Solideei, îngrijorate de soarta amoroasă a acesteia, o convertesc la noile tehnici de întâlnit oameni, socializat şi chestii virtuale cu potenţial de a continua în real, deci feisbuc. Îi fac profil, îi explică funcţionarea, o îndeamnă să caute persoane din trecut. Aşa dă de iubirea ei din copilărie. Sau mai degrabă de cel a cărui inocentă admiratoare era, Eduardo. Îl urmărea cu privirea în fiecare zi de şcoală, ajunseseră şi să schimbe câteva cuvinte, dar, din ziua în care el a terminat liceul, cu şase ani înaintea ei, nu s-au revăzut. Însă fiecare păstrase vie amintirea celuilalt şi câteva întâlniri cu oameni din perioada respectivă îi fac pe amândoi să se ia în vreun calcul amoros. Urmează o serie de întâmplări amuzante şi mai puţin, imprevizibile şi mai puţin, cât să simţi izul unei comedii romantice hollywoodiene. Esenţial e că, după peripeţii şi intrigi, inclusiv pe profilul de feisbuc al tipului (bagate, evident, de fosta lui) ei ajung împreună. Până la treaba asta, totul pare, într-o mare măsură, plauzibil. Însă prima lor întâlnire se produce în Paris, obsesia ei, de care el are cunoştinţă aşa că plănuieşte să se vadă fix în faţa primăriei, unde îi va fotografia cineva pentru a reface fotografia celebră a lui Robert Doiseneau cu sărutul de la Hotel de Ville. Aşa a început hepiendul, care pare nefezabil, dar, deh, de ce n-am visa?

           Mi-a plăcut un adevăr exprimat aici: "Şi se mai spune că Facebook-ul ne face pe toţi să ne simţim mai aproape unii de alţii; în realitate, ar fi mai bine să nu reîntâlneşti deloc anumite persoane, dacă nu vrei să-ţi dai seama cât de mult s-au îndepărtat din lumea ta". Aşa-i că zice bine?

Părere scrisă în cadrul campaniei vALLuntar. Ajutăm la reîmdespădurirea (cuvânt inventat, a se citi împădurirea după masiva despădurire din prezent) României dacă mai și comentăm. Promit că la x comentarii, se plantează un copăcel. În mod responsabil și cu îngrijire post-plantare. Deci, te rog. Chiar dacă scrii "mjhfksdmfnvkds" sau "du-te dracu!". E pentru o cauză:) Mulțumesc.