Despre frumusețea uitată a vieții

Este titlul unei cărți de-a lui Pleșu. Într-o împrejurare voluptuoasă și oarecum surprinzătoare, mi s-a reamintit de ea. Mai mult, de ele, de carte și de frumusețe în sine. Era ceva acolo, în aer, în oameni, în brazi și dincolo de ei care mă apropia de reconfirmarea încrederii în strălucire.

Cartea, o colecție de editoriale din Dilema Veche și Adevărul, am purtat-o cu mine în locuri și vremuri în care simțeam nevoia vitală de a mă conecta în vreun fel la vreo frumusețe. Doar că, atunci, ea chiar exista, fiind eu prea oarbă s-o pipăi, iar cartea se adăuga numai. N-am terminat-o acolo și în acel timp, ci acum, cu prilejul și în cinstea reamintirii.

Fără vreun stil avocățesc, Pleșu reușește o magnifică pledoarie pentru deschis ochii, aspect pe care și eu am insistat în câteva post-uri. Deși analizează cu ironie grea unele aspecte, problemele pe care le pune sunt prezentate deseori într-o notă subtil optimistă, care te lasă cu gura întredeschisă, gata să rostească întrebarea „da’ eu cum de nu m-am gândit la asta până acum?”.

Există momente

Există momente când, dacă vrei să fii un copac, ai dori să fii bradul neostenit, nins de toate nisorile pământului, cu crengile atârnând leneş de masa zăpezilor depuse de timp, dar încă verde şi nepus la pământ de vicisitudinile externe.

Există momente când, dacă vrei să fii un cântec, ai fi melodia paşilor tăi scârţâind moale cea mai fină zăpadă posibilă.

Există momente când, dacă vrei să fii o senzaţie, ai alege pacea unei cărări care te duce acolo. Sau doar undeva.

Există momente când, dacă vrei să fii o sursă de încălzire, îți dorești să fii căldura corpului de lângă sufletul tău.

Există momente când, dacă vrei să fii un obiect, ai opta pentru bocancii care văd totul şi păstrează nimic, simt potecile şi iniţiază urmele.

Există momente când, dacă vrei să fii o lumină, ai fi sclipirea unei stele norocoase ţie pe un grăunte de zăpadă.

Există momente când, dacă vrei să fii o suprafaţă, ai prefera solul protejat de pelerina albă, permeabilă, dar protectoare, izolatoare de frigul lumii.

Există momente când, dacă vrei să fii un fenomen natural, ai alege ninsoarea care îţi trezeşte fiecare milimetru pătrat de epidermă expusă. Și-l trezește blând ca o mângâiere de aripă pufoasă.

Există momente când, dacă vrei să fii o aromă, eşti mirosul nopţii suficient de geroase cât să îngheţe gândurile omului, dar încă puternice cât să te ţină conectat cu zăpada, cu brazii, cu stelele, cu paşii singuratici pe cărări neîncepute.

Există momente... Există momente la altitudine mare. Mintală, geografică etc., Există oameni care creează momente, există amintiri din momente, există lucruri frumoase în locuri voluptuoase... și există ochi care văd, neorbiți de urâțenia înfundată în orbitele noastre pe diverse căi verbale sau virtuale. Să-i avem, zic. Sau să-i descoperim.

Cititori cu voluptate - La Fée

Promiteam să stau de vorbă aici cu oameni care mă inspiră mai mult şi mai intens decât alţi trecători prin viaţa mea. Probabil nu voi putea să discut cu toţi, dar vreau să te bucur măcar cu unii. Poate să te şi inspir într-ale existenţei.

Azi, La Fée, zâna care te poate atinge pe suflet cu bagheta îndeplinind doar dorinţe bune la semnalul Cling!

1. Care este misiunea ta în lume?

Cred că misiunea mea a fost de a-i iubi pe oameni, de a-i ocroti și de a le fi devotată. A fost sursa celor mai mai fericiri și sursa celor mai crude dezamăgiri.

2. Închide ochii, deschide inima: epocă, loc, oameni.

Când închid ochii și deschid inima, văd chipuri dragi de oameni din epoci diferite, din locuri diferite. Acești oameni de demult sau de acum au contribuit la cizelarea mea. M-au învățat să le stau alături, cu devotament, celor ce au avut vreodată nevoie de mine.

3. Absolutul -  metaforă sau definiţie. Sau ambele.

Absolutul este, mai degrabă, o metaforă a reperului celui mai de sus, care rămâne, totuși, intangibil. Definiţia sa nu o pot concepe decât prin raportare la antonimia cu relativul.

4. Diplomaţie în a exprima ceva versus adevărul pur şi simplu. 

Exprimarea unui adevăr trebuie să fie făcută cu multă diplomație. Adevărul e relativ. Nu-i elegant să îl afirmi cu bruschețe ci cu prudență.

5. Fie copilaria un aperitiv, maturitatea un fel principal şi bătrâneţea un desert. Ce conţine fiecare pentru La Fée? 

Ingredientul comun copilăriei, maturitătii şi bătrâneţii este iubirea în nuanţele ei definitorii pentru fiecare etapă. În copilarie ne formează iubirea părinţilor, ne construieşte; la maturitate e imperios necesară o iubire zguduitoare care să te ajute să construieşti; la bătraneţe iubirea celor în care ai investit iubirea proprie.
Eu nu receptez culinar etapele acestea. Totuși, văd copilăria ca pe un mic dejun frugal, luat în grabă și cu mofturi. Nu știi încă ce ai vrea… poate un fruct, mâncat în drum spre școală sau, dacă e duminică, clătite. De aceea asociez clătitele cu vacanța.
Maturitatea presupune rafinament. Trecerea prin școli, autoperfecționarea duc la desăvârșire și mă determină să aleg un fel principal care să nu fie doar hrana din care să îmi iau energia de a merge mai departe, ci și un răsfăț al simțurilor. Așa că maturitatea e o anghilă bine preparată, pe un pat de legume ce trăiesc în bună vecinătate și cu sos de capere. Un pic dulce, un pic acru, un pic sărat, după modelul: ceva nou, ceva vechi, ceva de împrumut.
Senectutea ar trebui să fie un desert despovărat de blaturi groase, oricum vine odihna veșnică. Acum ador prăjiturile Joffre, dar cred că bătrânețea trebuie să fie o mousse de ceva, orice.

Îţi mulţumesc, La Fée. Pentru tot şi toate, de ne-enumerat aici.

Dragă cititorule,

În demersul meu de a începe cel mai bun al vieţii mele, cum ziceam mai devreme, m-am gândit să postez cât mai pozitiv posibil în calitate de primă scriere publică. Constat că, atunci când nu mai vine natural, optimismul se obţine cu strădanie. Deci, mă străduiesc. Pe de altă parte, nu ţi-am acordat până acum un post întreg. Aşadar, îţi scriu.

N-am multe de spus, nu vreau să justific existenţa blog-ului ori chestiuni de gen. Cea mai importantă informaţie pe care vreau s-o comunic e că mă bucur că eşti cititor. Indiferent că îţi place de mine, că te bucură ce şi cum scriu, că te transpui în poveştile mele, că simţi similar, că te amuz, indiferent că mă uraşti, că intri pe blog doar urmare a îndemnului:"intra de citeşte, a scris georgeasca", că m-ai găsit pe google căutând zonele de voluptate de pe trupul iubitei (s-a întâmplat, pe cuvânt de statistici) etc. Oricare ar fi motivele şi motivaţiile, de vreme ce-ai ajuns aici şi-ai citit ceva, am o bucurie. Că aşa sunt oamenii, au bucurii meschine şi inexplicabile altora.

A doua informaţie e că intenţionez să public din când în când un fel de discuţie cu un cititor, care nu e neapărat şi comentator direct. Pe mine unii oameni mă inspiră să trăiesc (da, ştiu, sună dubios, dar are fundamente în iţele minţii mele) şi/sau să scriu. Pentru că îmi par oameni de la care se poate învăţa, vreau să iau o bucăţică de învăţătură şi pentru blog-ul care e citit de tine, cel/cea căruia mă adresez acum. Cu unii dintre aceştia (depind de multe variabile, inclusiv disponibilitatea lor) vreau să discut pe blog la modul la care eu le pun vreo trei-patru întrebări oarecum metafizice şi ei răspund cât de metafizic vor şi îşi permit. Am în minte deja câteva persoane, dar, dacă ai vreo propunere, fie de întrebări, fie de oameni întrebabili, spune. În 2012 ascult mai mult...

Te salut cu bucuria strădaniei. 

Nu uita:

Keep smiling!

Keep dreaming! 

Keep seeking for the best way!

Cu drag,

IuliacarecautăVoluptatea

Foto

Fără liste

Nu-mi amintesc să-mi fi propus lucruri de genul „de luni scot murăturile din viaţa mea”, „de mâine mă abţin de la piersici” sau „de pe 1 voi gândi mai puţin”. Îmi pare că cel mai bun moment pentru planuri îndrăzneţ-schimbătoare este acum. De ce-aş amâna până peste 3 zile şi v ore? Ca să mă bucur de respectivul viciu cât moare încet în comportamentul meu? În fine. Probabil că acum a fost uneori momentul potrivit de vreme ce, chiar sub impulsul foarte impulsiv de la momentul r, situaţia fusese intens analizată şi dezbătută de gemenii interni rămaşi în pronunţare. Trebuia să fi existat un clic declanşator care să ma inspire în a spune cu graţie violentă stop. A mers o perioadă, cred. Pentru că nu se rezuma la vicii, ci la comportamente prin viaţă care erau influenţate şi de personajele faţă de care-mi făceam respectivele promisiuni.

Adăugaţi o legendă

Poate că din cauza improbabilităţii rezultatului şi lipsei de vicii general acceptate (ale mele sunt mai grave şi mai bolnave decât fumatul şi celelalte) doar anul trecut m-am jucat cu listuţă de dorinţe pe 2011. Eşec! Eşec major! Mi-au ieşit prea puţine, adică unele din cele câteva ce ţineau strict de persoana mea, restul fiind năzuinţe pe care universul ar fi trebuit să le pună la cale în calea mea. Bineînţeles, cu propria-mi contribuţie inclusă, dar era nevoie de un praf de magie universală. Acum, mă abţin de la a face liste şi reiterări. Sper totuşi să nu fie cazul să fiu de acord cu ceea ce scria un bătrân de la un azil pe panoul cu gânduri şi dorinţe de Crăciun, alături de concretele visuri de călătorie, sănătate, vizite mai dese etc: „Doresc să nu-mi mai doresc.” Există momente când mă aflu între aceleaşi ghilimele, dar mă lupt cu mintea-mi să înlătur această otravă. A nu-ţi mai dori e echivalent cu a muri sufleteşte şi, chiar dacă sunt zile cu administrare de doze de moarte sufletească lentă, mă încăpăţânez să găsesc caut motive pentru reversul acestei morţi.

Aşadar, pentru 2012 îmi doresc rezumat într-o singură năzuinţă, aşa cum mai multe drumuri duc la acelaşi acolo. Diferenţa dintre ele este de timp, de viteza cu care poţi să le parcurgi având în vedere starea diferită a drumului, de peisajul de pe margini şi din faţă, de energia emanată de locurile de trecut prin şi, eventual, de cine te-nsoţeşte. Cu riscul de a repeta o concluzie dintr-un post anterior, dar cu o convingere că repetarea înseamnă determinare crescândă, vreau ca 2012 să fie cel mai voluptuos an al existenţei mele, sau, cum spunea o blondă care gândeşte, sfârşitul lumii pe care am ştiut-o până acum. Va fi! Asta subsumează zeci sute de dorinţe mai mici, împărţite pe variantele-drumuri cu acelaşi sens şi scop, pe care nu îndraznesc totuşi să le mai adun. Ştiu doar că trebuie să-mi strâng forţa disipată prin cotloane de 2011, să zic da atunci când am spus nu şi viceversa dacă e cazul, plus altele şi altele spre acolo, unde mă aflu eu în variantă îmbunătăţită, cu zâmbete, entuziasm şi upgrade la realitate.

Tu, da, da, tu ce-ai vrea să se petreacă până la sfârşitul anului viitor?
Foto 1.

Există urări

Cuvintele de mai jos sunt scrise pe bâjbâite într-o seară cu o lună înfometată care înghiţea brazi. Lumina era insuficientă pentru scrijelire, dar am descifrat ulterior. Pacea locului era exemplară şi contagioasă pentru suflet. Se voia o descriere, dar realizez că se poate converti într-o urare şchiopătândă faţă de cele din categoria „fieca”.

Există locuri din care nu mai vrei să pleci pentru că te inundă energia lor şi senzaţia de linişte care îţi înmoaie toate particulele. Acolo unde timpul stă, depărtarea de cotidianul bolnav e irelevantă, iar semnalul telefonului inexistent. Locurile în care, chiar ştiindu-te absolut deconectat de lumea ta, eşti pur convins că nimic rău nu se poate întâmpla în lipsa ta, aşa că nu te zgândără că lipseşte ultima liniuţă de reţea. Căci reţeaua e formată din tine, copaci, stânci, iarbă, cer şi oareşce meditaţie. Zăpadă, după caz şi preferinţe. Acolo unde vântul bate ferit de răutatea din oameni şi din afara lor. Acolo unde e posibil să ardă trufaş un foc într-o sobă cât să-ţi încălzească sufletul răcit pe pământ. Acolo unde apa are poveşti şi mâncarea capătă gust. Acolo unde poţi fi tu fără chingile autoimpuse de supravieţuirea în realitate. Unde aerul e tânăr şi suficient. Unde toate iţele par a avea sfârşit şi descurcare, iar viaţa un minim de sens. Ah, măcar un minim.

Într-un loc de genul sper să ajung din nou, curând, unde „curând” nu are interval definit, dar începe fix în acest moment. Măcar să ţin în braţe speranţa asta cu credinţă în minuni ataşată, căci logica şi realitatea vorbesc în alte limbi. Într-un asemenea loc vreau să ajung prea foarte des in 2012. Care, fie vorba/promisiunea cu/faţă de mine însămi, îmi va fi cel mai superbun an. Bun, deci la fel îţi urez şi ţie: să te prindă convenţionalele serbări-sărbători într-un loc asemenea dacă ţi-o fi cu plăcere, iar 2012 să ningă cu ocazii şi binecuvântări de astfel de locuri. Oamenii pe care-i vrei şi care vor să fie incluşi în locuri, în drumul spre, în suflet şi în atmosferă.

Există locuri, există oameni

Decembrie m-a ajuns la altitudine fizică, nu mintală. El sau venirea lui m-a făcut mai reflexivă şi mai melancolică decât toată toamna îngrămădită în puţine zile fără soare extern. Că-n rest, apele nu s-au agitat a gri şi ploi. Din nou, în plan extern. Aşă că, dintre rânduri de suflet, transmit gânduri din seria „există”.

Există locuri de care mi-e doar aşa cum îmi e dor de unii oameni: cu trup, cu suflet, cu minte, cu lumină. Tânjesc după ele ca dupa unii oameni: vreau să fiu acolo, să le văd, să le aud armonia, ascult muzica, simt energia, să mă încarc cu bucuria lor, să ating viaţa din ele.

Sunt câteva locuri de care acum am nevoie aşa cum am nevoie de unii oameni. De aceia care au marcat locurile, unii cărora locurile le-au marcat comportamentul. Combinaţii voluptuoase în situaţii incredibile, incomparabile anterior sau ulterior pentru care aş dar nişte zile, luni, ani din viaţă doar-doar aş putea să le distrug caracterul principal de irepetabilitate. Nici nu mi-e frică de posibilitatea pierderii farmecului prin întâmplarea a 2a oară. Esenţele rămân fermecătoare indiferent de câte ori ne apar în drum.

Nu credeam că dorul poate să atingă aşa grade de intensitate şi imensitate. Dorul de locuri, adică. Cu cel de oameni încă mă joc. Sau se joacă el crescând.
Sunt câteva locuri în care aş vrea să mă pot teleporta constant. Pentru puţin timp, măcar cât să gust o linguriţă de amintiri la faţa locului. Nu mă gândesc să compar intensitatea cu cea a dorului de oameni. E ciudat cum au individualitate, dar parcă dorurile se întrepătrund. Oricum, mi-e dor şi de locuri sau de oameni luaţi separat. De prieteni dragi şi de locuri prietenoase.
Who is knocking?

Moşii universului

Moş Nicolae mi-a plăcut întotdeauna mai mult ca Moş Crăciun. Poate pentru că era mai misterios, nu ştiam cum arată, pe unde şi de unde vine, cu ce, cum îl cheamă pe renul/animalul trăgător al vreunui mijloc de transport etc. Deci, mai puţin marketing cu variabile cunoscute şi general acceptate (haina şi căciulă roşu cu alb) şi cu o tolbă mai multă imaginaţie. Iar, în imaginaţia mea. moşu' avea aromă de portocale sau de mandarine în vremea când nu existau hypermarketuri şi oferte la kilogram sau plasă. Apoi, avea bucuria suprizei. Nelimitată, nemăsurabilă. Deşi era singura dimineaţă din an în care m-aş fi trezit cu drag devreme. Şi ce s-au mai schimbat lucrurile.

Bineînţeles, în timp, s-a dus faza cu ghetuţele, dar am rămas cu o oarecare nerăbdare care s-a transformat în aşteptarea a ceva mai mult decât în aşteptarea unor lucruri anume. Iar anul trecut moşu' a fost aşa darnic încât a lăsat universul să-mi ofere o reîntoarcere energizantă şi plină de lumină în ochi. Şi-n ochii mei, normal. Dădeam o pagină cu scris ca să văd pozele colorate de pe verso. Erau culorile sufletului meu. Aş vrea să reeditez senzaţia şi lumina, dar nu mai am pârghiile de-atunci. Probabil şi culorile s-au estompat.

Oricum, indiferent de încrederea în ei, moşii ăştia ar trebui să ne lase speranţe. De ce vrem noi. De ceva-ul de care ziceam. Care n-a apărut în bocanci în noaptea cu pricina, nici ieri toată ziua, dar pe care mă încăpăţânez să cred că-l aştept şi că vine.

Să lăsăm universul să ne ofere mici moşi în fiecare zi! Eu încă mă întreb dacă unele lucruri cu surprize incluse sunt de la el, de la univers, adică, prin moşii zilnici.

Noapte bună, copii!

[Am evitat să fac recenzii aici. Mi se pare că n-am citit suficient cât să pot critica un roman într-un mod atât de public. Dar, de la un punct de enervare încolo, realizând că în căsuţa mea virtuală regulile mi le fac singură şi cititorii tot eu îi adun sau alung, am conchis că n-ar strica să mai pun o părere (deci abandonez preţiosul „recenzie”) despre nişte titluri aprofundate. Cu tot cu al lor conţinut, evident.]

De Radu Pavel Gheo n-auzisem şi-mi pare rău că nu l-am descoperit mai devreme. Cred că în Dilema Veche citisem o recenzie (chiar părea) a romanului despre care comentez şi eu, dar, de la momentul respectiv până la cel în care m-am apucat de lecturat, au trecut peste mine o primăvară, o vară, nişte furtuni şi o samă de cuvinte. Iniţial am considerat locul de lectură drept factorul care-i creştea cota, deşi, într-un mediu cu o frumuseţe care mă atingea aproape fizic, cititul era doar o opţiune. În fine, am terminat ultimele X pagini acasă, suficient cât să realizez că locul era doar o bijuterie: arată bine, te face să te simţi bine, dar nu schimbă substanţa. Romanului. După această gargară asumată (deh, am promis părerea, nu recenzia), îţi spun că acest roman m-a fascinat teribil, cum n-a mai făcut-o vreo carte în ultimii R ani, probabil după Vraciul lui Dołęga-Mostowicz sau după Drumul egal al fiecărei zile, Gabriela Adameşteanu. 

Mie-mi place viaţa într-o carte. Dacă simt viaţă, multă, intensă, sadică, dulce, amăruie, romanul e de la bun în sus. Şi asta am găsit aici. Multă şi spumoasă viaţă, cu detalii suficiente cât să mă transporte în fiecare scenă, cu dialoguri specifice vârstei personajelor şi epocii, cu visurile tinereţii şi devenirea lor. Autorul mi s-a părut genial şi pentru că nu e fidel cronologiei, dar explicaţiile cu privire la an sunt date cât să nu confuzeze. Tehnica este admirabilă cu atât mai mult cu cât îi şi reuşeşte. Abia la final realizezi bildungsromanul de la o mie nouă sute B până la două mii. 

Nimicul, Normalul şi Pierdutul - 3

[ Mai jos se află finalul poveştii începute aici. Partea a2a la click ]
 

Se duce apoi la calorifer să depărteze cumva apropierea periculoasă dintre ei. El se aşează în pat pe burtă, solicitând masajul. Tac. Ea îl roagă să mai aştepte puţin pentru inspiraţia către un masaj reuşit. După şase minute, o prinde de mână şi o trage în pat, începând să-i maseze el fiecare vertebră. Se pricepe. Se lungeşte apoi şi o cuprinde în braţe, fără cuvinte, fără impulsuri. Ea e moale, nu vrea să se desprindă. Îi răsuflă prin şuviţele de păr arămiu, dezordonate acum. Stau liniştiţi, aşteptând nimicul. El îşi apropie gura însetată de gâtul ei, dar Amelia găseşte puterea să-i îndepărteze faţa cu o mână. Îşi întoarce corpul către al lui, ferindu-se cât poate. Dan o strânge la piept, iar ea se cuibăreşte astfel încât să nu-şi intersecteze buzele cu ale lui.

- Cum e viaţa la 23 ani?

- De căcat, răspunse ea rapid ca şi cum ar mai fi reflectat la asta de sute de ori.

- De ce?