06.04.2014

Pe când eram o operă de artă - E.E. Schmitt


Pe Eric Emmanuel Schmitt l-am descoperit întâmplator, deși mi se recomandase ”Oscar și tanti Roz” cu mult înainte. Îmi pare fascinant, dătător de dependență, brutal de realist și straniu de optimist în același timp. Da, se poate. După Oscar, am mai citit opere; pe lângă cea din titlu recomand cu voluptate și drag ”Cea mai frumoasă carte din lume”, ”Visătoarea din Ostende” și ”Concert în memoria unui înger” care sunt culegeri de nuvele, după cum le numește autorul. După mine sunt descrieri ale unor situații de viață de o frumusețe similară cu a ei: complicată, greu de observat în mod liniar, dură, dar pe alocuri atât de delicată, cu trăiri puternice și semne de întrebare.
”Pe când eram o operă de artă” este o metaforă a snobismului lumii contemporane. În zilele noastre, se împing spre absolut situații greu de conceput. Admirăm lucrurile ”la modă” pentru că o mulțime de alți oameni le plac, fără să le fi trecut prin vreun filtru, se declară consternați de măiestria lor, fără să le gândească. De asemenea, nu putem sesiza bucuria existenței până nu apar semne de exclamare sub formă de oameni sau evenimente care ne zdruncină. Delicatețea necesară a libertății se simte doar când devenim lipsiți de ea. Atenție: aici nu e vorba de o libertate anume, cum ar descrie-o și ocroti-o Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci de cam toate libertățile la un loc, reunite oarecum sub titulatura de libertatea de a dispune de viața noastră.

26.03.2014

Primavara copacilor căzuți. Primăvara

Pe 27 februarie 2014, la Curtea de Argeș, a avut loc expoziția de aranjamente florale "Primăvara copacilor căzuți" a doamnei Paula Fulga, precum și o expoziție de fotografii cu păsări surprinse de membrii Societății Ornitologice Române.
Copacii au fost la propriu cazuți pentru că gazda a cules urmele cantității mari de zăpadă dăruite nouă: crengi, crenguțe și trunchiuri care au fost armonizate splendid cu flori și mult suflet, așa cum reiese din imagini. Aranjamentele au fost însoțite de haiku-uri sugestive. Un eveniment desfășurat în orașul în care cei mulți se plictisesc. Pierderea lor :)









11.03.2014

Lansare de carte - Prințul Paul al României

Pe 26 februarie 2014, la Restaurant Șura lui Ilea din Curtea de Argeș, Prințul Paul de România a lansat cartea "Un omagiu regal pentru România adus de stra-nepotul MS Regele Ferdinand", cuprinzând documente, fotografii nepublicate până în prezent din arhivele familiei regale, inclusiv pe linia de descendența a autorului cărții, precum și dovezile  respectivei descendențe. Toate explicate și frumos încadrate pe hârtie de bună calitate, ușor de lecturat în ciuda dimensiunii.

Autorul a vorbit liber despre familia regală, despre bunica sa, prima soție a lui Carol al II lea, Zizi Lambrino și despre relația dintre aceștia demonstrând că această căsătorie a rămas valabilă, astfel încât cea de a2a, cu Elena a Greciei ar fi fost de fapt o bigamie. O grămadă de controverse, o bucățică interesantă de istorie. 
A urmat o scurtă vizită la Mănăstirea Curtea de Argeș, la mormintele regilor României. Câteva exemplare ale cărții au fost donate către Biblioteca Municipală, precum și Liceului Ferdinand I.
Evenimentul în câteva fotografii:




28.02.2013

Alergând cu sufletul



Azi e cod galben de frig la suflet. L-am adus dintr-o ploaie de iarnă. Surprinzător uneori, dar căderile astea de lichide cerești chiar există. Asta avea picuri imenși și foarte reci peste mâzgălituri de zăpadă murdară. Bucăți ascuțite de metal în bălți de noroi. Am pus sufletul la uscat pe un calorifer fierbinte. Nimic. Codul nu cedează, rupe din suflet, îl tușește, îi dă febră, febră cu friguri și spasme.
Am mers cale lungă până la o sobă de teracotă și l-am lăsat în fața ei să se întremeze. Nicio schimbare. Acum stătea letargic și fără de suflare.
Am alergat la un șemineu în care tocmai se făcuse un foc mare și voluptuos. L-am rezemat pe un fotoliu acolo, lăsându-l o vreme să vadă dacă îi merge. La fel. Codul galben i-a intrat parcă în esență.
L-am adus acasă și am dat drumul la cuptor. Epuizat, zâmbidu-mi trist s-a așezat pe scaunul de lângă aragaz și mi-a șoptit cu ultimele puteri:
- Uite ce e, nu de asta am nevoie! Bine măcar că ai încetat să alergi. Adu-mi înapoi aroma de vanilie de lângă șemineu și lasă-mă să privesc ninsoarea. Mireasma aia te trezise și pe tine la viață. Dacă ai avea puterea să recunoști… Poți să fugi apoi cu ea, du-te, dar eu rămân aici. Deocamdată nu mă mai doare nimic. Primăvara e pe drum.

24.02.2013

Lovebook


           Să ne-nţelegem de la început: asta e carte cu sirop. Aşa că cei sensibili se pot opri aici. Iar prin sensibili mă refer la aceia care au alergie la sirop. Restul, rămâneţi, cartea e nostimă, fiind scrisă de o italiancă: Simona Sparaco.
            Titlul e o combinaţie între Love şi feisbuc, pentru că se bazează pe un amestec între cele două. Sau pe o legatură de cauzalitate. În care feisbucul e cauza cumva şi dragostea ar fi efectul.
         Se întâmplă aşa: Solidea e o tipa simpatică, dintr-o familie mare şi plăcută, compusă în majoritate din femei. Afacerea lor şi sursa principală de venit este o papetărie în care Solidea simte că-şi cam iroseşte aiurea tinereţea. Fix vizavi se află magazinul fostului ei prieten pe care are ocazia să-l vadă zilnic şi încă în prezenţa motivului despărţirii lor, o tipă super-aranjată care are drept hobby cumpăratul căţeilor pe care uită să-i hrănească. 
           Sora şi verişoara Solideei, îngrijorate de soarta amoroasă a acesteia, o convertesc la noile tehnici de întâlnit oameni, socializat şi chestii virtuale cu potenţial de a continua în real, deci feisbuc. Îi fac profil, îi explică funcţionarea, o îndeamnă să caute persoane din trecut. Aşa dă de iubirea ei din copilărie. Sau mai degrabă de cel a cărui inocentă admiratoare era, Eduardo. Îl urmărea cu privirea în fiecare zi de şcoală, ajunseseră şi să schimbe câteva cuvinte, dar, din ziua în care el a terminat liceul, cu şase ani înaintea ei, nu s-au revăzut. Însă fiecare păstrase vie amintirea celuilalt şi câteva întâlniri cu oameni din perioada respectivă îi fac pe amândoi să se ia în vreun calcul amoros. Urmează o serie de întâmplări amuzante şi mai puţin, imprevizibile şi mai puţin, cât să simţi izul unei comedii romantice hollywoodiene. Esenţial e că, după peripeţii şi intrigi, inclusiv pe profilul de feisbuc al tipului (bagate, evident, de fosta lui) ei ajung împreună. Până la treaba asta, totul pare, într-o mare măsură, plauzibil. Însă prima lor întâlnire se produce în Paris, obsesia ei, de care el are cunoştinţă aşa că plănuieşte să se vadă fix în faţa primăriei, unde îi va fotografia cineva pentru a reface fotografia celebră a lui Robert Doiseneau cu sărutul de la Hotel de Ville. Aşa a început hepiendul, care pare nefezabil, dar, deh, de ce n-am visa?

           Mi-a plăcut un adevăr exprimat aici: "Şi se mai spune că Facebook-ul ne face pe toţi să ne simţim mai aproape unii de alţii; în realitate, ar fi mai bine să nu reîntâlneşti deloc anumite persoane, dacă nu vrei să-ţi dai seama cât de mult s-au îndepărtat din lumea ta". Aşa-i că zice bine?

Părere scrisă în cadrul campaniei vALLuntar. Ajutăm la reîmdespădurirea (cuvânt inventat, a se citi împădurirea după masiva despădurire din prezent) României dacă mai și comentăm. Promit că la x comentarii, se plantează un copăcel. În mod responsabil și cu îngrijire post-plantare. Deci, te rog. Chiar dacă scrii "mjhfksdmfnvkds" sau "du-te dracu!". E pentru o cauză:) Mulțumesc.

21.02.2013

Șoseaua Cățelu 42



Titlul e un nume de carte, oricât ar suna de fantastic. Roman autobiografic, să fiu mai precisă. Iar autoarea sa, Alina Nedelea, actriță găzduită de Italia momentan, are din partea mea toată admirația. Și peste toată.
·         Pentru că a scris autobiografia cât să mă facă mereu curioasă de următoarea etapă și următoarea pagină. Există o doză de imprevizibil adorabil în cele relatate.
·         Pentru că pare să fi scris totul într-o singură zi, atât de cursiv și frumos îi este scrisul. Sau pare un strigăt ce a durat o zi. Și-apoi a fost ultima pagină cu buzele răsfrânte.
·         Pentru că, aceleași întâmplări povestite fără ironia ei senzațională, mi-ar fi displăcut sau mi-ar fi creat un disconfort prin ușorul tragism. Dar sunt savuroase, te asigur. În condeiul tinerei (e născută în 75) care și-a scris autobiografia bufnești des în râs la situații care, aflate altfel, nu ți-ar fi lăsat decât rareori vreun zâmbet trist.
·         De asemenea, o admir pentru limbajul colocvial de la care nu ezită, precum și pentru curajul descoperirii unor episoade mai puțin "de expus", pe care alții le-ar prefera îngropate, nu amintite într-o astfel de carte. Îmi dă senzația scriiturii unui bărbat pe alocuri, că tot există experți care fac diverse remarci referitor la cine scrie mai bine ș.c.l
Crescând cu bunicii materni pe post de părinți, asumați și denumiți astfel, ajunge să realizeze că mama ei naturală este, de fapt, cea care îi vizita o dată-de două ori pe săptămână și la care va locui într-un final, dar fără nicio explicație pentru care lucrurile au decurs așa. Frustrarea mamei ideale se manifestă în copila Alina când o reinventează pe Romina Power, pe care o și imită, ca fiind cea care a adus-o pe lume. 
O serie de întâmplări amuzante sunt relatate, de la cozile pentru "tacâmuri "de pui (cineva le-a numit amuzant taka muri, in stil japonez), la programul limitat la televizor, la educația din școli în comunism, apoi la rebeliunile adolescenței, alături de iubirile sale. Urmează perioada studenției, roluri neașteptate, prietenii durabile toate marcate de existența apartamentului din Șoseaua Cățelu 42, stradă al cărei nume l-ar vrea schimbat, măcar după moartea sa. Ironia este omniprezentă și inspirantă. Apare episodul Italia și alte și alte evenimente și stări. Se termină într-o notă optimistă, dar trebuie savurat cu totul. Îți garantez.

Părere scrisă în cadrul campaniei vALLuntar. Ajutăm la reîmdespădurirea (cuvânt inventat, a se citi împădurirea după masiva despădurire din prezent) României dacă mai și comentăm. Promit că la x comentarii, se plantează un copăcel. În mod responsabil și cu îngrijire post-plantare. Deci, te rog. Chiar dacă scrii "mjhfksdmfnvkds" sau "du-te dracu!". E pentru o cauză:) Mulțumesc.

30.01.2013

2012 mulțumiri și 2013 la borcan



2013 a început furtunos, 2012 s-a terminat prea repede.
N-am apucat să-mi fac rezumatele în cap, cu atât mai puţin să le trec pe aici. Deja am stabilit cu mine că nu voi mai încerca listuţe cu ce-mi doresc eu mie în anul care-mi vine, ştiind în mod clar că-l vreau doar cel mai bestial cu putinţă, cel mai voluptuos de până în prezent. 2012 aşa a fost.
E cam târziu acum, dar încă-i început de an, măcar cât suntem în ianuarie, aşa că vreau să-ncerc un exerciţiu de recunoştinţă. Tocmai pentru cât de minunat a fost 2012, am nişte mulţumiri de enumerat şi de acordat. Apoi, îți propun şi ție ceva:)
 Deci, am de mulţumit:
- celor care mi-au adus zâmbete şi m-au făcut să râd;
- celor care au urcat cu mine, dar şi celor ce s-au încumetat să coboare. Aici mai e o categorie specială a celor ce au reuşit să se trezească devreme în căutarea celor mai cele răsarituri. Sau a celor care au fost acolo la apus.
- celor care m-au dus în locuri prea bestiale sau care m-au însoţit acolo. Oameni cu idei bune şi fără frici de întuneric, ploaie, pustietate, furtuni, urşi ş.a.m.d. ;
- celor cu care am cântat, care mi-au cântat, care m-au încântat;
- celor care au spus „nu”, pentru că au lăsat loc altora să spuna „da”. Sau doar „hai”;
- celor ce au spus „pa”, fiindcă i-au încurajat pe alţii să spună „salut”;
- celor care au tăcut, pentru că, o vreme, tăcerea e binecuvântată şi binecuvântătoare. Iar apoi au avut alţii curajul de a vorbi;
- celor care au privit spre acelaşi punct şi au văzut la fel ca mine. Fiindcă oamenii ăştia sunt rari;
- celor care au ţinut cont de ceea ce le-am spus şi care au pus întrebări suplimentare;
- celor care m-au pus pe gânduri, cu toate că reuşesc şi singură;
- celor care m-au învăţat să preţuiesc mai mult oamenii sinceri şi să-i caut mereu doar pe cei buni, indiferent ce altele le lipsesc. Cu toate că anul trecut lecţia în speţă a durut al dracului şi mereu am făcut vânătăi în drumul până la oamenii buni şi sinceri;
- celor care mi-au dat palme spre a realiza doza de naivitate cu care priveam lumea;
- celor care m-au sunat din senin să vadă ce mai fac, nu pentru că aveau nevoie de ceva din mine sau de la mine. Ori mi-au trimis sms, mail, din astea;
- celor pe care i-am cunoscut în 2012 şi cu care m-am revăzut cel puţin o dată şi nu întâmplător. Puţini, foarte puţini, dar există.
- celor care au putut să-mi înţeleagă tăcerea şi n-au insistat s-o rupă;
- celor care mi-au dat MUZICA;
- celor care mi-au răsturnat universul. Pentru că, după ce l-am pus cu greu pe coordonatele inițiale, era scăpat de mult balast.

E posibil să se întrepătrundă categoriile, iar cei câțiva cărora le mulțumesc în fond să se regăsească la mai multe liniuţe. Oricum, mai am nişte mulţumiri imense pentru  doi oameni care au fost în jur mai-mereu, iar aici tot anul. Probabil că nu le-am spus-o, dar le sunt recunoscătoare pentru oxigenul furnizat în toxicul cotidian.
Acum, îți doresc la fel ca şi mie: un 2013 cel mai cel, de 2013 ori mai bun ca 2012. Ca să realizez cât de bun a fost, eu l-am pus la borcan. Reţeta e următoarea: se ia un borcan şi se inserează în el un bileţel cu ceva simpatic ce ți s-a întamplat. Cât de des vrei, cu oricâte cuvinte în descriere poți. Mai multe bileţele, mai multe şanse la surâs pe 31 decembrie când se deschide conserva. Al meu are deja mai multe decât aş fi crezut. Am senzaţia că 31 decembrie 2013 va fi o zi extrem de fericită, realizând câte lucruri mărunte sau nu, dar drăguţe mi s-au întâmplat. Şi sigur nu mi-aş fi putut aminti de toate dacă nu le-aş consemna. Bineînţeles, se poate folosi un carneţel sau alt suport în loc de borcan. Asta e sugestia mea. Şi, recunosc, nu sunt originală, m-am inspirit de undeva. Oricum, eu îl văd ca pe un exerciţiu bun pentru a fi recunoscători universului. Prea vrem totul de-a gata şi nu doar că uităm să ne bucurăm, dar uităm şi să apreciem sau să mulţumim. Deci, ce zici? Îl mai baga cineva pe 2013 la borcan?

Keep smiling and keep being grateful!

07.01.2013

Când ninge cu dragoste



Ninge cu dragoste. Dragoste naivă, albă, pură, nevinovată aproape. Ninge cu atâta dragoste cât să cuprindă pe toată lumea. Ninsoarea asta va ajunge la toți, dar cei mai mulți o vor blama. O vor da la o parte cu instrumentele lor ca pe ceva nedorit, vor fugi din calea ei ca de o boală contagioasă flămândă, o vor scutura cu forță de pe ei ca nu cumva să fie atinși de virus, o vor condamna că a venit. Tocmai acum, tocmai aici. Dragostea însă ninge impasibilă la frământările lor meschine. E așa liniștită. Îmbrăcată cu o haină imensă pentru trupul ei slab parcă se uită cu ochii mari, bătând discret din gene, sprijinită de un copac în pădurea care o primește fără complicații.
Unii oameni vor arunca sare în ea s-o facă să plângă, de frica nemărginirii. Alții se vor revolta că nimeni nu face nimic întru dezdrăgostire. Da cum, dom’le, să ne ia pe nepregătite? Ar fi vrut să îi aștepte pe ei să fie pregătiți de dragoste. Deși au atâtea motive în jur. Ar fi vrut să aștepte veșnic până ce ultimul întârziat va fi fost capabil să-și deschidă sufletul măreției.
Sunt prea puțini cei care pot îndura atâta dragoste. Ei sunt sinceri și puri la fel ca dragostea care tot ninge. Ei sunt cei ce merită. Cei mai mulți sunt copii. Ei nu dau dragostea la o parte cu lopata, ci stau sub ninsoarea ei râzând, deschizând gura să guste un fulg-doi de parcă nu le-ar ajunge imensul de alb din dragoste ce a cuprins tabloul. Restul sunt cei care, deși au trecut prin ani, păstrează un entuziasm de copil și o bucurie infintă. Au zâmbetul nepătat de timp și râd sincer, cu poftă, din inimă. Fericirea ce îi cuprinde și acum vine din magia sufletului lor neschingiuit de îndepărtarea lumii de la lucrurile esențiale. Cu toate că dragostea ninge la fel peste toți… Ei n-o scutură de frică să nu se imbibe de ea. Dimpotrivă, se aruncă în alb și fac îngerași de dragoste. Sau, cu imaginație, rostogolesc și obțin oameni de dragoste, simpli și albi.
Iar dragostea ninge în continuare și îi atinge de-a dreptul doar pe cei ce vor și care nu se ascund de ea. 
Mă duc să prind un fulg. Sau mai mulți. Când nu mai ninge, știu că mi i-a păstrat cineva. Tot cu...

20.12.2012

Mini-lecție de gramatică și ortografie sau de bun-simț lingvistic



Motto: Eu iubesc limba română. [Citat din mine]
Nu mă interesează ce fac alții cu ea, mai degrabă ce simt față de ea, dar mă enervează cumplit când unii o folosesc ca pe un gadget supercomplicat căruia totuși nu vor a-i citi minimele instrucțiuni. Cu toate că aceste instrucțiuni ale limbii sunt făcute cunoscute cam tuturor, sau tuturor acelora la care mă voi referi, excluzând situația ca aceștia să nu se afle în procentul de populație alfabetizată. Da, dragilor, limba română ne-a fost prezentată tuturor începând cu școala primară (scrisul, fiindcă vorbitul e ceva mai precoce), școală pe care se presupune că au absolvit-o toți cei care au acum diplome universitare și analfabetism în scriere.
Buuun, atunci când ochiul critic umblă liber pe net dă peste o mulțime de aberații și-i curg lacrimi de răzvrătire pornite tot din iubirea față de limba română. Prima remarcă pe care o fac legat de cele de mai sus și mai jos este că totuși sunt de acord cu libera exprimare, literalmente ex-pri-ma-re, dar sunt pentru folosirea ei în situațiile în care realmente TE POȚI EXPRIMA. Așadar, daca nu ști a scrie românește, rezumă-te la vorbit sau învață dracului … că a găsi la formele verbale de viitor are un singur i: eu voi găsi, tu vei găsi, voi veți găsi (dacă veți căuta cum se scriu, toate aberațiile pe care le scoateți din taste).
Am găsit chiar de curând un site dedicat dragului meu (pângărit în fiecare vară) Transfăgărășan. Mi s-au colorat ochii în roșu de la numărul de i-uri are pluralului substantivului kilometru. La dracu, dacă spui 35 km se traduce în treizeci și cinci de kilometri, nu kilometrii. Doi i vor fi uneori atunci când articulezi substantivul (cum ar veni dacă nu mai ai număr în față). Exemplu: Kilometrii de prostie care circulă nestingheriți pe net dau dureri de cap în traficul cerebral. Adică acei kilometri, nu alții. La fel, nici metri nu e cu doi i, nici câți centimetri sau milimetri au circumvoluțiunile lor adunate. Ale celor ce-au scris așa.
N-o să vă explic acum cât de mult îmi place mie cum miluim săracii, bătrânii și alți bieți oameni doar în preajma Crăciunului, dar uităm cu desăvârșire că există (ei sau vreun sentiment uman) în celelalte 364 zile sau, mai degrabă, 365 (ori 366) minus săptămâna/săptămânile în care facem pregătiri de genul. În schimb vă voi spune ce mult ador să citesc toate anuțurile pentru evenimentele organizate cu aceste preaminunate prilejuri. Să ne-nțelegem: nu trebuie să se ocupe de așa ceva un om care nu vrea să caute instrucțiunile limbii. Din diverse motive, printre care credibilitate scăzută, dezinteres pentru respectiva ocazie etc. etc. Dragilor făcători de afișe și creatori de evenimente feisbuc, lăsați-i pe alții să întreprindă aceste activități întrucât:
- “noi vom reuși” are un singur i. Voi nu veți reușii decât să vă arătați limitarea.
- “va face”, “va drege”, “va cânta” nu au nicio cratimă pe nicăieri, oricât VEȚI căuta. V-a e ca și cum AȚI (deci fără cratimă și el) spune v-acă.
- vreo, vreun nu au cratimă. Punct. Iar nicio și niciun se scriu legat (regulă recentă, recunosc), numai că la ele există niște excepții. Nu-mi bat capul, căutați în DOOM2. Oricum, mai în toate situațiile în care l-am văzut pe nicio cu cratimă se scria legat, nu dezlegat. Aaaa, ce e aia DOOM? Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române. Foarte folositor piarurilor făcătoare de texte cu invitații și oricărui liber expresionist al netului. Da, e o carte groasă care sperie cărțiofobii, însă se găsește pdf liber pe net și așa nu apucă să inducă vreo fobie. Acolo, dragilor, se găseeeeesc multe cuvinte, cu pluralurile lor, verbe cu formele verbale, despărțiri în silabe etc etc.
-faceți n-are cratima nici el, săracul. Adică, voi faceți umbră aiurea. Dacă e imperativ la persoana a2a, singular, este fă-ți. De genul: fă-ți ordine în cap! Ah, iar imperativul negativ este Nu face!, niciodată Nu fă!”. Bine, s-ar putea un Nu, fă!”, dar aici e altceva, sesizați virgula, vă rog:)
- ochii nu pot fi niciodată albaștrii, ci doar albaștri. Nici copiii nu pot fi ai noștrii, ci doar ai noștri, fir-ar mamele și tații lor de copii să fie. Aici e și o nuanță legată de copii, dar iar nu-mi bat capul, vezi DOOM2.
- nu fi are un singur i, iar să fii are chiar doi.
- nu știi are doi i, iar să știi tot doi.
-  oricât de frumos, pompos și gomos ar suna locație, acest cuvânt înseamnă ÎNCHIRIERE. Deci, nu vă mai fandosiți să-mi explicați unde e locația fiindcă în mintea mea deja ați primit o scatoalcă peste față. Sau o rafală. Ce sens are să lungești idiotic simplul loc? Nu-ți ridici buza pretențios când spui loc? Nu unduiești maiestuos limba? Ți se pare că e prea gol și ai nevoie să închiriezi un alt loc în coardele vocale? Deci, nu, scutiți-mă de cretinătatea locațiilor, oricât de des le-ați auzi în mult culturalizanta noastră media. Da, există o opinie conform căreia s-ar fi introdus recent in DEX cu sensul de loc, prin calcul lingvistic (adică un soi de copiere, dar cu adaptare) din limba engleză, însă nu pot să nu rămân la întrebările enunțate mai sus. Ce are loc”? Ce are “spațiu”? De ce ne rotunjim buzele și mințile?
- spune cineva “copacul care m-am suit”? Sau “casa care am stat”? Dacă nu, atunci de ce nu spunem toți “copacul PE CARE l-am privit”, “casa PE CARE am vândut-o”, “fata PE CARE am văzut-o”??? Oameni buni, nu-l mai uitați pe pe, dar nici nu-l folosiți aiurea ca mai jos.
- “pe tren” sau “pe autobuz” mie îmi sugerează mult vânt, o prindere excelentă (coardă?) pentru a rezista la viteze mari acolo sus și riscul de a lua în freză vreun tunel-două. Deci, “în tren”, “în autobuz” și “în mașină”. Chiar așa, “pe mașină” n-am auzit până acum. Așadar, de ce dracului “pe tren”?
- “a înșela” la persoana a3a singular și plural este “înșală”, nicidecum înșeală. Îmi amintește de o melodie stupidă în care e-ul în plus era foarte accentuat: “Instinctul meu de fată mare nu mă-nșeală”. Ba, sigur o înșela instinctul limbii române. La fel este așază, nu așează.

Bine, recunosc că am trecut și dincolo de bulversantele afișe, feisbuc iventuri și alte bălării, însă toate cele de mai sus au un pur scop educativ. Exemple de așa nu în materia limbii noastre bestiale. 
Nu mă lansez în a aprecia de ce se întâmplă atâtea idioțenii. Știu, dar prefer să nu creez polemici mai mari decât voi fi creat cu treaba asta. Oricum, n-ar strica să mai punem mâna pe o carte din când în când. Vă jur că nu doare.
Mai sunt, mai sunt o grămadă, să curgă comentariile, poate mai facem și un alt post cândva, dar deocamdată m-am răcorit. Iar prietena Diacritica le spune mult mai frumos, chiar acid și le găsește mai des ca mine.

Vă rog din suflet, nu mai mutilați limba română! Când aveți dubii (chiar și când sunteți prea siguri), căutați. 

05.12.2012

Fluturești



Fluturel şi Fluturica erau un cuplu invidiat. Nu atât prin prisma frumuseţii lor în doi şi individuale întrucât el era elegant, charismatic, inteligent şi capabil, iar ea gingaşă, simpatică şi încântătoare, cât pentru compatibilitatea şi duioşia din relaţia lor. Erau împreună peste tot, luau nectar complementar şi-l împărţeau, se bucurau de soare în aceeaşi poiană şi tot aşa.
A venit o zi când Fluturica a trebuit să plece singură printr-o pădure alăturată până în Poieniţa de lângă Izvor. Fluturel n-a acceptat iniţial, dar s-a resemnat cu gândul că n-o putea însoţi şi că va face el toate treburile comune până la sosirea ei. Doar că deplasările Fluturicăi erau din ce în ce mai dese, ajungând la vreo trei zile consecutiv. Întârzierile, nepermis de mari. Din curiozitate sau poate din întâmplare, Fluturel ajunse în Poieniţa de lângă Izvor. Când se aşeză pe o piatră să-şi odihnească frumoasele aripi portocalii cu bulinţe inegale maro observă cum, fix în stânga, Fluturica lui construia cuib fluturesc, dar nu singură, ci împrreună cu Fluturoiul. Se lăsă pe o parte să vadă mai bine, cu un soi de sadism.

25.11.2012

Mătușa Julia și condeierul



Cartea am primit-o cadou de la un om care mi-e foarte aproape de suflet cât să știe că, pe lângă legătura din titlu, împart niște similitudini cu niște situații descrise. Condeierul e însuși Mario Vargas Llosa. Se pare că acesta e un roman autobiografic. Povestește un fragment important din viața lui, astfel încât mie îmi sună chiar a bildungsroman pentru toate aventurile devenirii sale în ciuda fast forward-ului dat spre final odată ce dificultățile sunt depășite. Ajunge condeier după ce descrie destul de amănunțit nereușitele literare ale vârstei a căror soartă s-a sfârșit în coșurile de gunoi.
Din perspectiva societății, iubirea lui Mario pentru mătușa cu mulți ani mai în vârstă e sortită eșecului. Cum ar putea un puști de 18 ani să întrețină o femeie divorțată când el încă nu și-a terminat studiile (de drept:), iar banii pe care îi câștigă ca editor radio sunt prea puțini chiar pentru sine? Iar oamenii se împart în două tabere. Cei care îl susțin pe el, naivul sedus de o scorpie în vârstă și cei care ignoră vinovatul, dar nu dau șanse de trăinicie legăturii neobișnuite.
Mi-a plăcut mult evoluția relației dintre cei doi. La început, mătușa îl privește maternal mirându-se de cât a crescut și afișând o oarecare superioritate care o face imposibil de suportat de către nepot. Ulterior, dupa ceva discuții și filme vizionate împreună, ajung să se apropie până la inevitabilul de ascuns de ochii întregii familii ultra-traționale. E interesant cum ea se întoarce la inocența iubirii adolescentine pe care o trăiește prin entuziasmul și energia lui Varguito, cum îl alintă. Găsind singura cale în căsătorie, cei doi au parte de numeroase peripeții până când îndeplinesc formalitățile. Era vorba de vârsta lui, prea mică pentru căsătorie fără dispensă, divorțul ei care necesita transcriere, diferența de cetățenie. Dincolo de povestea în sine, se întrevăd in roman oreșce tente interculturale. Acțiunea se petrece in Peru însă autorul strecoară mici răutăți despre argentinieni sau bolivieni, dând exemple, explicând glume, cu toate că Julia aparține acestei în urmă nații. Tot un bolivian este și cel al carui destin curge paralel cu al protagoniștilor, Pedro Camacho, mare star în Peru datorită telenovelelor radiofonice pe care le regiza, intrând foarte amuzant în pielea personajelor (cu peruci, mustăți, halate și alte decoruri proprii). Marele Camacho, omul de succes prin prisma oferirii unui divertisment ieftin, ajunge însă în finalul cărții un om de nerecunoscut. Fusese concediat din radio pentru că își încurca propriile personaje, dând aceleași nume unor caractere fără legatură, punându-și astfel publicul în dificultatea de a mai înțelege divertismentul. Succesul lui e parcă viziunea profetică asupra epocii televizorului în ceea ce privește setea si foamea oamenilor pentru destine tragice, pentru telenovelism.
N-o să vă povestesc finalul. Vă spun doar că romanul merită. Din atâtea puncte de vedere. Din care mai sus am uitat să amintesc umorul de atâtea ori ironic. Da, sud-americanii chiar sunt buni:)
Lectură voluptuoasă!

13.11.2012

De-ale toamnei

Habar n-am dacă din fericire sau din păcate am o bună memorie a datelor. Iar toamna parcă e momentul maxim de stocare (după unele veri, desigur), dar și momentul de ‚Îți mai aduci aminte?’. Așadar, știu precis cu ce haine pe mine și speranțe în suflet plecam anul trecut într-o duminică bestială de 1 octombrie. Știu bine ce-am făcut în fiecare zi a săptămânii memorabile care a urmat, știu cât de sus era soarele în pădurea din care am plecat spre casă și ce cuvinte am primit de despărțire. Îmi amintesc ce carte citeam atunci, iar dacă închid ochii vizualizez fața, peisajul, zâmbetul meu tâmp într-o oglindă prea mare pentru un eveniment atât de mic. Pot chiar să simt aromele acelei toamne. Știu ce-a urmat. Îmi amintesc că am fugit pe la sfârșitul lunii să văd Iașiul care mi-era drag fără să-l fi cunoscut înainte. Am exacte în memorie lumina și ceața primului weekend de noiembrie și tot ce-a adus el amuzant și dramatic totodată. Știu ce gândeam și cum mă raportam la lume și la mine. Mai știu și în ce zi de sfârșit de octombrie am început un fel de altă etapă de viață și la ce credeam că-mi va folosi. Iar mijlocul lui noiembrie, cu Sfântul Martin sărbătorit prin alte părți, mi-a adus noi pretexte. 
Pe de altă parte, îmi amintesc doar cu aproximație în ce zi am avut revelația că libertatea mea e prea importantă, iar libertățile mele, chiar luate individual, neprețuite, deci imposibil de cuantificat în vreo monedă cât să-mi permit să pot tranzacționa cu vreuna la bursa de valori a cuiva. Deci da, liberatea mea îmi aparține integral și nu e subiect de compromisuri. Am clară în minte imaginea, nu și ziua ei exactă, care mi-a dat dileme și întrebări aflând că există oameni (din nou) care pot iubi condiționat. Normal, cei de la care te aștepți mai puțin, cei care își afirmă disponibilitatea sufletească prin raportare la reticența celuilalt. Da, dom’ne, condiționat. Condiționat de câte ore stă celălalt departe și nu pentru că așa vrea, ci pentru că, măcar o vreme, e cam constrâns s-o facă, condiționat de domeniul sau locul de activitate al celuilalt, condiționat de existența unor caracteristici în celălalt. Sau de lipsa lor. Or ce iubire e asta? Una handicapată, probabil. Dar cine sunt eu să-i analizez? Ducă-se cu handicapurile lor! Îmi trec prin fața ochilor toate filmulețele cu replicile acelor situații la care am asistat. 
În momentele de reflecție tomnatică, analizând intens ce făceam cu fix un an în urmă, cu doi sau acum șapte luni, mă-ntreb: oare eu eram cea pusă în locul respectiv? Cum puteam fi așa de ... și de .... Naivă? Încăpățânată? Încrezătoare? Tolerantă? Puternică? Lipsită de argumente? Tăcută? Temătoare? Oare chiar eram? Oare așa tare m-am schimbat cât să văd cu detașare și într-atât de rațional acum? Oare au trecut peste mine suficiente cât să mă facă să-mi schimb ochelarii și timpul de expunere? Cum puteam atunci să cred altfel, să simt așa? Habar n-am, probabil e semn de evoluție. Oricum, mai bine bag un somn fiindcă prea multe întrebări sunt echivalente cu țepi pentru minte.
Totuși, vouă vi se-ntâmplă? Nu să simțiți țepi, se-nțelege.

29.10.2012

A 2012a VARĂ

A venit vremea să fac restrospectiva verii, așa cum am făcut-o și aici pentru 2011. Se pare că reușesc să mă țin de propria tradiție și că pot dezvălui învățăturile verii ce-a trecut. Cum vara trecută a fost mai mult o teorie și a fost despre cuvinte, 2012 mi-a oferit o vară bestială, ușor mai practică, despre oameni. Oameni noi, oameni vechi, oameni dragi, oameni pe care i-am revăzut după milenii, oameni pe care nu i-am (mai) văzut, oameni pe care invariabil i-am studiat, oameni cu care am avut discuții senzaționale. Normal că ei sau ideea mea despre ei a fost destul de influențată de locuri. Iar vara asta am avut parte de de cele mai multe și mai diverse locuri, în majoritate la altitudine mintală.
Reușesc să rezum învățămintele la niște puncte, liniuțe sau așa, dar nu ajung să rezum încă oamenii la nimic. Pentru că sunt mai complecși decât poate cuprinde o minte. Niște puncte vor avea sintagma ’există oameni’. Mă gândesc să înlocuiesc pe ici pe colo cu termenul ’personaje’ pentru a evita repetiția și poate pentru a le evidenția caracteristica de jucători de roluri. Ca și alte dăți, unele lecții sunt general aplicabile în timp ce altele sunt valabile doar mie. Deci, să vedem cu ce m-am îmbătat de știință în vara lui 2012:

  1. să nu cred decât în prezent și în ce îmi oferă el. Da, putem lupta pentru un viitor luminos și ne putem gândi la el în măsura luptei, dar aceasta se duce doar în PREZENT;
  2. să nu fac promisiuni înalte și să nu le cred pe-ale altora. Omul este esențialmente imprevizibil, iar circumstanțele esențialmente variabile îl ajută să fie așa. Unele promisiuni pot să nu mai fie valabile în alte împrejurări. Numai un om de o infinită onoare le-ar respecta indiferent de circumstanțe. Ceea ce e admirabil. Însă, când vine vorba de fapte mari, la un timp după, chiar și cel mai om de onoare, ajunge să regrete că a fost așa. Poate doar în adâncul sufletului lui. Toate astea se leagă cu punctul anterior. Nu pot să promit decât prezentul și nu pot să accept promisiuni referitoare la mai mult decât atât. Știu, e posibil să extrapolez prea tare.

25.10.2012

Pentru

Pentru că nopțile zilelor mohorâte de toamnă sunt ciudate, pentru că zilele închise la culoare și la suflet dau vise rupte din realități paralele, pentru că nu toate adevărurile trebuie rostite, unele nici măcar gândite, pentru că azi noapte am fost unde nu mai vreau să fiu, pentru că m-am trezit cu gustul amar al unor imagini, dar și pentru că știu și cred că există soarele, pentru că am încredere și forță, pentru că pot și vreau, pentru că sunt capabilă să îmi fac timp, pentru că mi-au revenit în cap poveștile, cheful de stilou și am regăsit caietul magic, pentru…
However, you will never know...

17.10.2012

Niște premii, niște întrebări, niște răspunsuri



Să ne-nțelegem: nu îmi place cuvântul leapșă, nu-mi place jocul leapșa, nu dau și nu primesc așa ceva pe spațiul sacru al jocului meu virtual-bloggeristic. 
De curând, nu știu ce premii liebster, libster, ceva în zona asta, s-au acordat între cei ce-și dau cu parerea și condeiul pe ici, pe colo. M-a nominalizat și pe mine prietena La Fee și mi-a adresat o invitație, deci nu cuvantulscârboscareîncepeculiteral. Cum mi-am făcut cu greu timp și urneală de a scrie în ultimele 3 luni, am zis că e pretext bun să mă pun pe treabă. (Da, poveștile sunt în cap și-n viețile oamenilor, poate prind curând timpul să le aștern și public). Așadar, există niște întrebări pe care La Fee le adresează, iar eu voi răspunde cât pot de cuminte, conform principiului I dont have a dirty mind, i have a sexy imagination. Deci,


1.Crezi în zâne?
Sigur, tot ceea ce credem poate deveni realitate:-) Și am zâna mea, e clar...

2.Definește sintagma “clipe magice”?
Clipele în care uiți cine ești și ce faci, știi doar că ești și o maximă voluptate îți inundă sufletul, mintea, trupul. Nu neapărat în ordinea asta. Deasupra norilor sunt cel mai ușor de obținut.

3.Ce dorință ai vrea să îți fie împlinită de o zână?
Să pot să înțeleg. Diversele și diverșii.

4.Ai avea curajul să umbli o zi întreagă îmbrăcată în hainele unui personaj basmic? Care anume?
Sfânta Vineri. Că tare mai era înțeleaptă. Sau ielele că astea se îmbracau sumar sau deloc. Ar fi o provocare de umblat așa despletită. Ah, pardon, ielele nu sunt în basme.

5.Care a fost basmul preferat?
Habar n-am. Probabil viața reală în măsura în care Binele reușește să învingă în lupta cu Răul. Deci, n-am.

6.Inventează un titlu de basm!
BASMUL

7.Creează scheletul epic al basmului tău (5 momente esentiale).
Eroina se naște, eroina se bucură de copilărie fără să vrea să ajungă mare, eroina întâlnește mai mulți eroi, dar degeaba, eroina acceptă un erou după studii îndelungate asupra probabilităților, călătoresc și văd câte-n lună și-n stele, apoi luptă împreună împotriva aplatizării, plafonării, din patru mâini ajung la șase sau opt sau zece, iar la 78 ani eroina și eroul se țin de mână și-și zâmbesc. Câte momente mi-au ieșit?

8. Ce obiect magic ți-ar plăcea să deții?
Un căluț călător în timp, o veveriță rozătoare de remușcări, regrete, unghii, o balanță luatoare de decizii în locul meu. Măcar unul dintre astea trei.

9.Dacă ai fi Fantaghiro, ai alege ușor dacă să rămâi cu Romualdo sau cu Tarabas? Dacă ai fi unul dintre cei doi prinți (Lumina și Întunericul) pentru ce ai alege-o pe Fantaghiro?
Problema alegerilor m-a preocupat îndelung, dar acum nu vreau să o mai aprofundez, aleg de fiecare dată altfel și nu mă mai interesează ce-aleg alții. Deci, întrebarea mă depășește. 

10. De ce îmi citiți blogul?
Că-mi place să te citesc, că te-am rugat să-ți faci ca să nu mai stai în chirie, că poveștile tale sunt altceva în peisajul fad. Îmi place aroma lor de o epocă în care aș vrea să ma teleportez câteva zile.

11. Ce vă e drag la mine?Ce vă displace în ce mă privește?
Cultura, inteligența, erudiția, sufletul, ochii, intuiția, bucuria, dăruirea, voluptatea conversației. Am zis sufletul, da? Nu-mi place când te preocupi și chiar stresezi de ce spun niște măști virtuale despre ceea ce ești tu în realitate. Dar știi asta deja. Și puțin mai pe lung :)

În concluzie, bine-am revenit după ce am șters praful pe blog! 
Mulțumesc, La Fee, pentru că m-ai pus la treabă și mulțumesc timpului meu că s-a construit cât să, precum și chefului meu că și-a făcut timp și poftă. Sau invers.
Keep smiling!



11.07.2012

Regăsirea II

 [Regăsirea I aici]
Sunetul telefonului Laviniei l-a mișcat din melancolie. Un anume Andrei se încăpățâna să o audă pe ea. De ce nu are și nume de familie trecut în agendă? Înseamnă că e un apropiat? Și de ce insistă atât? Când apelul e unul pierdut, nu-și stăpânește curiozitatea și intră în mesaje. Nu-și poate crede ochilor și propriei conștiințe doritoare să se chinuie. Andrei îi trimitea mesaje de bună dimineața, de noapte bună, de nimic consistent, cu glume și puțin small talk. Alea erau mesajele începuturilor, ceea ce i-a trimis și el cu câțiva ani în urmă când încerca s-o cucerească și-o alinta frumos. Când simțeau fluturii. Evident, ale lui erau geniale, în timp ce ale lui Andrei erau cele mai penibile. Nu are curajul să vadă totuși mesajele trimise de ea ca răspuns. Nu, nu e chiar atât de masochist. Mai degrabă își plimbă degetele pe suprafața ecranului pe care parcă simte tâmpla Laviniei. Dar e furios și vrea să facă o nefăcută. Nu rabdă, apelează necunoscutul lui care îi e prea cunoscut ei. Deja simte că o forța străină i-a invadat venele și-i dă creierului cele mai oribile impulsuri.
-          Helloooooo! Ce faci?
-          Cine ești? nu se poate stăpâni Bogdan.
-          Uau, uau, uau, nu crezi că exagerezi sunând de pe un telefon care nu-ți aparține și întrebând cine sunt?

05.07.2012

Regăsirea I


Pe geamul vagonului distingea vârfurile copacilor proiectaţi spre cer ca mii de săgeţi gata să iasă din arcurile întinse de destin. La diferite înălţimi, cu diferite idealuri de luptă. Stelele jucau jocuri nefireşti în ochii lui şi luna era cea mai ciudată din peisaj. Taiată ca de un topor neascuţit stătea pe spate, într-un hamac negru-gri. Orice bucăţică din univers îi transmitea mesaje încriptate şi nu era sigur că deţine cel mai bun software de decriptare. O bătrânică ce statea peste vreo două rânduri de scaune se uita la el, mustrător-alintător, cu mina aceea de “mai bine asculta-ţi inima, fiule. Să n-ajungi ca mine cu regretele mele când vei avea vârsta mea”. A rezistat o vreme, şi-a masat degetele mâinii drepte, s-a jucat cu fermoarul gecii, dar apoi s-a apucat de butonat telefonul.
-          Lavinia? Pauză lungă. Ar fi vrut să spună dintr-un foc toate cele, dar ţinea în el.
-          Da.
Urechea lui a simțit atingerea zambetului ei, chiar şi dincolo de lipsa de fire a telefonului mobil. Se ura pentru că ştia că zâmbetele ei se reduseseră ca număr şi intensitate.
-          Aş vreaa… adică, mi-ar plăceaa… Ştii, cred căă… Nu, deci, uite, vreau să te vad, ce să mai?
-          Sunt acasă. Vino aici.
-    OK. În 40 minute ajung, zise Bogdan cu respirația taiată deja de nerăbdare. Nerăbdare pentru ea, pentru îmbrățișarea ei moale, pentru abandonul firelor ei de păr, pentru calmul pe care îl simțea lângă ea, pentru tot ce știa că poate discuta cu ea.
Când trenul a ajuns în gară nu-şi mai găsea locul pe culoar, mergea pe călcâie să grăbeasca oprirea, se juca cu degetele, închidea ochii şi încerca să-şi imagineze revederea. A luat primul taxi întâlnit. Nu s-a dezmeticit 10 secunde după întrebarea şoferului, credea că ştie deja adresa, că a fost trimis în drumul lui să-l ducă unde îi era locul. Inima i se ghemuise în câlcăiul stâng şi nu apuca să pompeze de acolo suficient sânge cât să ajungă până la creierul ostenit.
Sunând la uşă şi-a amintit că n-a cumpărat nimic pentru Lavinia. Era gata să-şi dea o palmă când a deschis ea, cu o decenţă demnă sau o demnintate decentă. Era îmbrăcată într-o rochiţă mov închis de mătase, umerii i se distingeau drepţi prin opoziţia de culori cu bretelele închise: albul plăcut, pur şi nepătat de timp. Ar fi vrut să-şi plimbe degetele peste claviculele ei proieminente în întoarcerea capului către el. Ar fi putut sorbi apă din ele, așa erau de frumos conturate. Le adora. Cum nu le divinizase până atunci? A bânguit un salut nervos şi s-a apropiat ca de o statuie fierbinte cu buzele ameţite către fruntea ei. Ar fi vrut s-o ţină în braţe, s-o sărute întru uitare, să rămână aşa strâns cu ea.

Până acum au fost pe aici