05.07.2012

Regăsirea I


Pe geamul vagonului distingea vârfurile copacilor proiectaţi spre cer ca mii de săgeţi gata să iasă din arcurile întinse de destin. La diferite înălţimi, cu diferite idealuri de luptă. Stelele jucau jocuri nefireşti în ochii lui şi luna era cea mai ciudată din peisaj. Taiată ca de un topor neascuţit stătea pe spate, într-un hamac negru-gri. Orice bucăţică din univers îi transmitea mesaje încriptate şi nu era sigur că deţine cel mai bun software de decriptare. O bătrânică ce statea peste vreo două rânduri de scaune se uita la el, mustrător-alintător, cu mina aceea de “mai bine asculta-ţi inima, fiule. Să n-ajungi ca mine cu regretele mele când vei avea vârsta mea”. A rezistat o vreme, şi-a masat degetele mâinii drepte, s-a jucat cu fermoarul gecii, dar apoi s-a apucat de butonat telefonul.
-          Lavinia? Pauză lungă. Ar fi vrut să spună dintr-un foc toate cele, dar ţinea în el.
-          Da.
Urechea lui a simțit atingerea zambetului ei, chiar şi dincolo de lipsa de fire a telefonului mobil. Se ura pentru că ştia că zâmbetele ei se reduseseră ca număr şi intensitate.
-          Aş vreaa… adică, mi-ar plăceaa… Ştii, cred căă… Nu, deci, uite, vreau să te vad, ce să mai?
-          Sunt acasă. Vino aici.
-    OK. În 40 minute ajung, zise Bogdan cu respirația taiată deja de nerăbdare. Nerăbdare pentru ea, pentru îmbrățișarea ei moale, pentru abandonul firelor ei de păr, pentru calmul pe care îl simțea lângă ea, pentru tot ce știa că poate discuta cu ea.
Când trenul a ajuns în gară nu-şi mai găsea locul pe culoar, mergea pe călcâie să grăbeasca oprirea, se juca cu degetele, închidea ochii şi încerca să-şi imagineze revederea. A luat primul taxi întâlnit. Nu s-a dezmeticit 10 secunde după întrebarea şoferului, credea că ştie deja adresa, că a fost trimis în drumul lui să-l ducă unde îi era locul. Inima i se ghemuise în câlcăiul stâng şi nu apuca să pompeze de acolo suficient sânge cât să ajungă până la creierul ostenit.
Sunând la uşă şi-a amintit că n-a cumpărat nimic pentru Lavinia. Era gata să-şi dea o palmă când a deschis ea, cu o decenţă demnă sau o demnintate decentă. Era îmbrăcată într-o rochiţă mov închis de mătase, umerii i se distingeau drepţi prin opoziţia de culori cu bretelele închise: albul plăcut, pur şi nepătat de timp. Ar fi vrut să-şi plimbe degetele peste claviculele ei proieminente în întoarcerea capului către el. Ar fi putut sorbi apă din ele, așa erau de frumos conturate. Le adora. Cum nu le divinizase până atunci? A bânguit un salut nervos şi s-a apropiat ca de o statuie fierbinte cu buzele ameţite către fruntea ei. Ar fi vrut s-o ţină în braţe, s-o sărute întru uitare, să rămână aşa strâns cu ea.
Fără cuvinte s-au îndreptat spre camera ei. Neliniştit, explică:
-          Înainte de a discuta sau orice, am nevoie să fac un duş. Te rog. Trebuie să mă
energizez cumva, de două zile sunt pe drumuri. Mi-ar plăcea să vii cu mine, dar… şi un zâmbet de fiere îi albăstri faţa. Nu-mi permit să-ţi cer aşa ceva.
Lavinia, imperturbabilă îi răspunse poznaş:
-          Sigur, Bogdan. Aşteaptă puţin să-ţi caut un prosop şi să inspectez baia.
El are o stare pe care nu şi-o explică. Ajunsese unde voia, ea părea în regulă, nu trebuia să se teamă că apare cineva şi le strică încercarea de regăsire. Regăsirea pe care ar fi vrut-o o parte semnificativă din el. Nu reuşea să ghicească încă ce credea ea. Însă neliniştea era maestra care-i conducea orice gând sau acţiune. Privea pierdut către laptopul ei până când a realizat ca se poate uita în el. Mailul deschis, un folder cu poze deschis. Mailuri de la sora ei, de la o prietenă din liceu, rămasă prin alte zări, de la niste nume necunoscute, feminine, desigur, câteva mailuri de la un prieten comun. Neputinţa timpului scurs l-a determinat să răpună conştiinţa şi să intre în ele, cu toate că subiectul părea banal. Discuţii despre o prezentare power point cu Elveţia, politica vremii etc. Steril, deşi un ţep de gelozie a săgetat mintea-i impacientată. Simţea ameninţarea. Nu înţelegea de ce durează atât căutatul unui prosop. Decise să vadă şi ce e cu pozele. Intră distrat din bara de meniu şi un frig ciudat i s-a strecurat pe sub piele. A recunoscut imediat. Erau poze din ultima lor vacanţă împreună: peisaje, cetăţi, frânturi, frunze uscate, un lac, o mânăstire pustie şi o poză cu el prins inopinat când admira ceva nedefinit. Habar n-avea de existenţa lor, nu i le-a cerut niciodată şi acum realiza că nici n-ar fi avut când. Oare de ce se uita la ele când a venit el? Simţea şi ea acelaşi lucru? Ar fi putut să ierte neiertatele şi să-şi uite orgoliul? Îi plăceau pozele, dar nu putea să-şi îndepărteze înfrigurarea. Nici cu ele. Ar fi avut o listă cu întrebări, dar n-ar fi ieşit decât un interogatoriu stupid, or el venise cu răspunsuri. Sau așa credea. Şi-a rotit privirea prin cameră. Îi trebuia un element care să-i distragă atenţia, ceva diferit de ceea ce ştia, o diferenţă dată de timp. Mai mult decât nişte DVD-uri noi şi nişte cărţi vechi, dar nou-apărute în biblioteca ei nu găsi. Dacă ar ştii ea că eu mi-am schimbat şi mobila încercând să nu mă mai lupt cu imaginile. Oare cum a fost viaţa ei în perioada asta? O fi întâlnit pe cineva? Cum s-a adaptat la existenţa fără mine? La câte lacrimi or fi fost martori pereţii ăştia? Doamne, şi cum arăta când a deschis uşa. Eram gata să mă scurg la picioarele ei.  Rochia îi vine într-un mare fel, deşi pare că o poartă aşa în joacă, dar de fapt are ceva serios pe dedesubt. Şi mâinile ei moi şi dragi, cele mai frumoase degete din lume m-au ţinut de umăr vreo 18 secunde.
Foto

5 comentarii:

  1. Of, doamne!
    Tu despre cine scrii????!
    Ce reconfortant e sa te regasesti intr-o scriere!

    RăspundețiȘtergere
  2. Of, of, doamnă:)
    Scriu despre oameni, cred. Sau ce mi se pare mie că-s oameni având în vedere că dau cu bâta în multe bălți în ultimul timp. Am așa niște imagini care se creează și conturează în diverse stadii de contemplare, iar eu ma apuc să le descriu încetișor.
    Dar mă bucur că se regăsesc oameni buni în scrieri:) Cu ei vreau să rezonez.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce sa zic?
    Imi bucuri sufletul si mintea!
    Cling!

    RăspundețiȘtergere
  4. Mi s-au inmuiat corzile usor incordate ale sufletului. Dar cum e partea I , astept cuminte si rabdatoare urmarea. Deja am ramas acolo, in poveste. Ma uimeste cum se impletesc vibratiile simtirii tale cu ale simtirii mele.
    Te imbratisez,

    RăspundețiȘtergere
  5. La Fee, sa se bucure sufletul si mintea! La mai multe si productive cling-uri!

    Irina, e bine cand ne "descordam", e usor relaxant. Sper sa tina:)
    Mda, cred ca fiecare ramane intr-o poveste, dar habar n-am daca e in regula. Tu ai noroc ca ai ramas in povestea mea virtuala:P >:D<

    RăspundețiȘtergere

Ai o părere şi-ai vrea s-o expui

Până acum au fost pe aici