"Summer's calling my name, let's make again a new revolution"

Trece vara cu viteza luminii ce ne binecuvanteaza zilnic vietile ametite. In dorinta de evadare, vreau sa profit macar de weekend-uri, asa ca...desi nu sunt fan(ci dimpotriva) litoralul romanesc, vineri am plecat intr-acolo cu sperante de mai bine fata de ceea ce stiam. Buuuun, 5 fete(una cu alta destinatie, dar trebuia amintita), o masina alba, buna-voie, caldura, energie si in final marea, imensa mare...

Sambata dimineata trezit la 6 dupa o noapte semi-dormita (niste aparitii neasteptate m-au determinat sa ma trezesc des:) pentru o alergare pe plaja. Aceleasi personaje dubioase care mergeau spre somn, aceeasi oameni care se trezisera sa vada rasaritul si, bonus, o domnisoara revoltata pe ocupatia mea: "Tu ce ai, fată, de alergi la ora asta?". Nu comentez nimic de aspectul plajei si de diferitele bunuri mobile corporale de pe ea pentru ca stiti si voi cum e;) si inca situatia se agraveaza pe parcursul zilei... În fine, am reusit sa ma imbăt cu mirosul sarat-amarui, sa vad intinderea albastra si sa admir lupta ei de a cuceri din ce in ce mai mult uscat. Niciodata nu-si incape in piele. E o lectie in marea asta nervoasa ce persevereaza spre noi neobosita.

Ziua plajă, încercare de baie in mare (nereusita:)din nou rasete, fun, de data asta impreuna cu prezentele aparute din seninul noptii, chilling time, etc.

Iar seara a fost momentul forte, sau momentele: Liberty Parade 2009:) Nu a fost intentia noastra cand am plecat, dar, fiind acolo...Normal, aglomeratie mare la iesirea din statiuni, dar a meritat asteptarea. Oricum si in masina simteam cu totii putin vibe:)mai ales noi, cele 4 vibe girls, pe canapeaua din spate.

Partea urata si un minus pentru organizarea misogina. Inghesuiala maxima la intrari, iar cand ajungem in fata intelegem ca fetelor nu le este permisa intrarea prin acel punct, exista intrare separata:)) Culmea, chiar langa, dar ocolul de facut peste haos era semnificativ. Natural, nu aveam cum sa stim pentru ca nu scria nicaieri. Iar amabilitatea bodyguarzilor care ne impingeau era extrema. Si marea de oameni ne inghitea putin cate putin, ne calca in si pe picioare si se catara pe garduri cu dexteritate de maimuta si dorinte distructive. Putin sifonate am ajuns in incinta (plaja inconjurata de garduri, nu va faceti iluzii). Norocul a venit odata cu aparitiile mentionate mai sus (nu dam nume, sunt V.I.P.-uri:)) si, implicit, cu un loc privilegiat unde se putea dansa fara nisip in sandale si fara sa ne respiram reciproc in ceafa. Multumiri in acest sens:) A fost superb, desi nu sunt convinsa ca aceasta este cuvantul de mentionat. Deci, muzica faina (parerea mea, stiti cum e cu gusturile) exceptand exagerari minimale, lasere geniale (si verzi:) care bateau pana la orizont unindu-se cu marea din spate revoltata de neglijenta noastra, un cer senin privindu-ne curios, racoare placuta, energia celor 60.000, oameni normali in jur, dans, dans si iar vibe dance. F-A-B-U-L-O-S!!! Si a durat cateva ore bune... aproape sa ajungem la o zi nedormita 24 h.

Duminica putina plaja, putina baie si iar un moment remarcabil cand a inceput ploaia in timp ce ne balaceam in apa limpede a unei piscine, evident;) Senzatie placuta initial, dar cand a venit si niste frig, ne-am dat seama ca e semnul trezirii din reverie, deci back home.

Trafic aglomerat, se stie, muzica viberista, fun, fun, dans inside and outside the car;) comunicare nelimitata intre componentii uriaselor coloane de la intrarea si iesirea din Constanta, o incercare de comunicare scrisa din partea unui Audi :)) si tot felul de peripetii.

Un vibe weekend genial, datator de energie si de putina oboseala, dar se pare ca a meritat. Voi ce credeti?

P.S. Poze pe facebook;)

Mi-au crescut pedale

...ieri.

Am mers intr-o tura alaturi de "Oamenii cu pedale", niste baieti simpatici care pedaleaza foarte bine. Ei sunt in numar de patru, dar unul n-a reusit sa mai ajunga.

Am plecat spre Valea Iasului, apoi Musatesti si capatul de linie a fost undeva la iesirea din Valsanesti. Aproximativ 40 kilometri.
A mirosit a ploaie, a fan si a tei. Absolut incantator. Am mancat mere verzi si am cules trei flori de tei. Chiar de la poarta unui nene simpatic. Ne-a invitat sa venim la mere cand s-or coace. Am zburat la prima coborare. Asa am realizat ca mai am aripi. Nu stiu unde le-am ascuns, nu stiu de ce au stat atat timp in umbra sufletului prea plin. Am simtit aerul rece-rece care-mi sageta pielea inapoi spre casa. Trezirea la realitate. Mi-era dor de senzatiile astea, mi-era dor de intensitatea unor ore verzi in natura care nu vorbeste prin cuvinte, dar creeaza si preface.
N-o sa va spun despre scuteristii idioti, despre schimbarea manuala a foilor la bicicleta mea sau alte mici minusuri. Balanta se inclina iremediabil spre pozitiv.
Puteti citi pe blogul lui Hristo despre motivele care m-au facut sa ma simt doar din punct de vedere auditiv in masinile (mai multe in acelasi timp sau consecutiv la scurte intervale de timp) unor soferi bucuresteni nervosi intr-un blocaj in trafic -> http://elenul.blogspot.com/
Prea putin relevant fata de intregul traseu;)

Iar sfarsitul apoteotic a fost un ceai pe terasa de la number one. V-O-L-U-P-T-U-O-S! Chilling time...

Va multumesc, baieti! Pentru rabdare, umor si simpatie!
Data viitoare...ma straduiesc si mai mult;))

Inteligenta creatoare de dependente

Cat de maligna e dependenta noastra de tehnologie? Cat de putin curaj ne-a ramas sa rostim esentialul in cuvinte putine si concentrate asupra sensului? De ce preferam sa ne ascundem dupa ecrane mai mult sau mai putin colorate? Cum facem sa ne vindecam absurditatea necesitatii?
Cat de mult ne dezarmeaza faptul ca nu functioneaza unul din elementele astea de care nu ne putem lipsi? De ce spontaneitatea s-a pierdut intre dependenta inerta si viata reala care respira odata cu noi?
Cum mai putem cunoaste oameni(i) daca ne pierdem timpul tastandu-le cuvinte goale, razand sub forma de doua puncte-paranteza-paranteza, clipind ca punct si virgula-punct si virgula-paranteza?

Ne scriem starile si frustrarile la status, dar nu indraznim sa cerem ajutorul unui prieten cand simtim ca s-a umplut paharul cu nimicuri zilnice.

Cum ar fi ziua in care internetul ar pica in toata lumea, telefonia mobila ar inceta sa mai lucreze , retelele de cablu s-ar opri??? In afara de utopica...
Si nu ma refer la cei care desfasoara activitati profesionale pe baza tehnologiilor creatoare de dependente ci la noi, restul, care nu le folosim decat pentru marunte scopuri personale.

Te incumeti sa abordezi un om pe strada sau in metrou asa simplu cum spui "Salut" pe messenger? Sa remarci ca iti place geanta/palaria/zambetul lui asa cum te referi la avatar? De ce nu? Unde e ingropat curajul? Curajul pe care-l afisam doar in fata monitoarelor cand suntem singuri intr-o camera si degetele apasa marunt fiecare tasta in dorinta de exprimare virtuala. Poate ca acolo, sub butoanele alea, ne strivim zi de zi personalitatea si puterea de a intra in contact cu oameni, nu cu ID-uri, nu cu numere. Ah, si ce putin ne-a mai ramas...

"sa miroasa a mar si a zori " (eventual si putin a tei)

Ar fi fost faina si o varianta feminina la piesa asta

http://www.trilulilu.ro/anna_k/61f8ce423b2f0f

E oare cineva care sa-mi poata da asa ceva macar de ziua mea?
Fetelor, n-ati putea sa m-ajutati cumva?

Stiu ca nu aveti idei de cadou, asa ca v-am oferit o voluptuoasa sugestie ;)

Transfer de energie si alte resurse umane

Zilele astea am energie multa, foarte multa, incredibil de multa.
Probabil mi-au lipsit confruntarile coabitatiei care extrageau ultimul strop din seva de putere.

Vreau sa dau si altora din ea, asa ca, pentru comenzi, programari etc, apelati cu incredere. Am inceput fara solicitari pentru cei care stiu ca sunt obositi, timorati, frustrati, depresivi sau in alte moduri de gen. Strategia e simpla: se organizeaza o intalnire cu subiectul, se conexeaza in paralel la un fir de noroc si la o raza de soare, se arunca diferite descantece, incantatii, laude, se presara zambete, se povesteste de copilarie, liceu sau alte evenimente fericite. Dupa caz, un banc - doua si totul se incheie cu o imbratisare (care, in plus, ajuta la cresterea logevitatii). Plata se face esalonat pe baza de ameliorare, in titluri de valoare a gandirii pozitive.

Va las sa apreciati daca merita efortul.
Nu uitati sa zambiti macar o singura data la postare:)

Teii

Au inflorit teii in orasul trist...

In drum spre facultate am vazut un balcon albastru unde erau la uscat cearsafuri bej cu niste inimi imense. Asa mari sa fie oare inimile celor ce le-au avut pe pat?
Mirosea a vanilie pe o alee si o pisica gri tigrata s-a oprit din drumu-i gratios sa ma priveasca. Habar n-am ce spunea, cred ca nu mai pot deslusi limbajul lor...Oricum ochii ei, citrin luminat de soare, sugerau nevoia unui adapost stabil, dar miscarile in iarba exprimau doar bucuria de a fi liber, liber ca o pisica maidaneza.

Metroul intra lent in statie si am timp sa privesc peronul. O multime de oameni : expozitie de vieti. Unde am vazut ceva similar? Ah, aeroporturi, gari, locurile unde mii de destine traiesc un episod in fiecare zi.

Au inflorit teii in orasul trist. Mireasma lor ma invaluie, ma cucereste, ma imbata, ma topeste, ma preface si imi aminteste ca stiu si ca pot sa visez. Dar tot ea ma aduce cu picioarele pe asfalt atunci cand inceteaza sa mai fie. Un cantec vine de nicaieri si de pretutindeni in biblioteca unde toti ne oprim din visare...sau cel putin asa ar trebui sa fie.

Cerul si-a patat albastrul incredibil cu niste forme albe. Un pictor s-a jucat in graba pe deasupra noastra. Din cand in cand se-aude un pescarus. Probabil isi plange soarta sau poate se bucura ca si Dambovita are ceva apa sa-i ajunga. N-as fi crezut ca astfel de pasari pot popula fauna bucuresteana.

Ochii verzi patrunzatori m-au privit vreo jumatate de ora (nu, nu era o oglinda) in timp ce cuvintele alunecau lin ca fumul tigarii tinute stangaci in mana stanga. Dezvaluiau ceva despre trecut si viitor, niciodata despre prezent. Oare doar pentru ca ochii infruntau si dezbateau prezentul, voluptatea clipei in care tigara lasa lenesa dare de fum si urechile se bucurau de cuvinte? Fetele se rasfrangeau in miscari ciudate pe care le numim zambete. La inceput amare, reci, de complezenta, apoi au devenit dulci. Si vreau sa cred ca au ramas dulci pana cand ultima tigara s-a stins. Si e ciudat ca nu mirosea a tutun, ci a tei, diafan, suav. As vrea ca toate tigarile sa miroasa a tei si sa emane liniste si calm.
Au inflorit teii in orasul trist.

jumatatile

Jumatatea umana: Lasa-ma sa scriu, am nevoie sa scriu!
Jumatatea rationala: Abureli, n-ai tu nevoie de dintr-astea. Exceptand nevoile minime ale partii primitive din tine, poti inlatura tot. Acum trebuie sa inveti! Zestrea celesta asta vrea de la tine!
J U: La ce bun? Nu ma pot concentra! NU MAI MERGE, nu-ntelegi? Lasa-ma!
J R: Ca sa continui sa urci, nu asta iti doresti? Sa ajungi sus, sus de tot? Educa-ti creierul si te vei putea concentra!
J U: Care sus? Nu vezi cat de jos am ajuns? Pune-ti ochelarii aia de intelectuala!
J R: Hai, sterge-te odata de praf si ridica-te! E doar un sut in fund; stii lectia: faci un pas inainte. Ai cazut, o nimica toata.
J U: DOAR un sut in fund? Eram pe marginea prapastiei si tu zici ca a fost DOAR un sut? Intr-adevar era exact pasul inainte necesar...sa pot zbura sub forma unei caderi libere in care n-am aripi, n-am sprijin. Lasa-ma in pace!
J R: Si daca plutesti in gol si apoi aterizezi ce? Te dai cu capul de niste pietre acolo in vale, zaci putin si de la capat! In prapastia ta nu vine ambulanta, fetito!
J U: Iar de la capat??? De la care capat??? Capatul a ce??? Nici macar nu ma auzi bine si nu ma poti vedea la cat de jos, in farame. Ma dezintegrez incet-incet. Si nu,nu astept nicio amublanta. Vreau doar sa scriu, vreau sa ma lasi in pace!
J R: Uite ce e, schimbam placa daca ma superi. Nu vrei sa pricepi ca nu poti sta asa de florile marului? Altii pot, tu nu! Nu te las eu! Si voi lua masuri drastice daca insisti. Trebuie sa evoluezi, intelegi?
J U: Nu mai inteleg nimic, vreau liniste, vreau sa pot auzi mai bine vuietul gandurilor. Vreau sa-l despic si sa iau fiecare gand in parte sa-l strivesc...ca sa fiu libera. Trebuie sa ma eliberez.
J R: Tu ai habar de ceea ce spui? Nu esti suficient de libera? Nu ai ca "limita" infinitul ceresc? Traim in democratie, nu ai constrangeri parentale, ce vrei mai mult???
J U: Vreau sa ma eliberez din propria neputinta...
J R: De undeeee??? Ai innebunit de-a dreptul...cu dreptul...Daca te simti neputincioasa realmente atunci gandeste spre succes, actioneaza, mergi mai departe!
J U: Unde? Drumul asta e gresit, nu ma duce nicaieri. Am facut bataturi pana sa aflu asta, dar, of, trebuie sa ma eliberez, voi fi nevoita sa ma intorc.
J R: Eliberarea asta de care vorbesti e doar o lasitate. Nu mai vrei responsabilitati sau nu vrei responsabilitati mai mari. Esti o lasa!
J U: De ce pierzi timpul jignindu-ma pe mine? Nici macar nu-ti dai seama ce adanca e prapastia asta si ma faci lasa pentru ca in jur sunt numai pietre si cate un smoc de iarba uscata? Nu ma pot catara! De fiecare data cand ma agat de vreo piatra sau de iarba cad...nici partea fara viata, nici partea insufletita nu ma pot ajuta. Gata, lasa-ma! Mai bine du-te la treburile tale!
J R: Printre treburile mele se afla si trezitul tau la realitate. Stii ce e maine, nu?
J U: De parca m-ai lasat vreodata sa uit vreo obligatie, vreun "eveniment", vreo responsabilitate in definitiv.
J R: Fara mine ai visa si-acum la verile de altadata, la mirosul de piersici, la zmei, la tot trecutul ala la care te gandesti oricum prea des si zambind. Ce-ai sa faci maine?
J U: Nu stiu, nu cred ca ma mai intereseaza. Iar mi s-a naruit imperiul. Bine ca macar de data asta nu e nimeni care sa vada dincolo de ziruri...
J R: Nimeni? Glumesti! Ochii tai spun asta fiecarui trecator de pe strada. Nu mai poti minti pe nimeni, fardul sub care te ascundeai odata a fost demachiat cu apa murdara.
J U: Ma faci sa ma simt si mai bine... Si vrei sa invat acum cand sunt jignita, prafuita, cazuta, cu imperiul naruit si cu viata in semne de intrebare. Acum cand trebuie sa ma intorc de pe drumul asta prost. Ah, are atatea semafoare...si toate, dar toate sunt negre si pictate...numai cu o bulina rosie...

mentorii si viata

Ai avut vreodată un mentor?

Ai simţit că cineva iţi transmite prin conexiuni nepalpabile propriile experienţe şi că te ajută să DEVII? Că te învaţa infinit mai mult decât te aşteptai când ai ajuns, sfios, să-i cunoşti mareţia? Că de fiecare dată când îl întâlneşti devii mai bogat intelectual? Dacă răspunsurile sunt da, vei înţelege şi mai bine la ce ma refer...

Aveam candva o teorie care se referea la proporţionalitatea non-valorilor raportată la populaţie. Am dezvoltat-o venind în oraşul gri în care am observat mult mai multă mitocanie, lipsă de bun simţ şi celelalte decât în micuţul municipiu de origine. E simplu: creste populaţia şi, direct proporţional, creşte şi numărul celor care ies din peisajul minimului bun simţ. Însa, aplicând aceeaşi teorie, acum în sens invers, rezultă că atunci când populaţia e scazută şi valorile sunt puţine. Şi e aşa de trist când cei puţini pierd o valoare...şi, când speranţele că între cei puţini să apară alte valori de aceeaşi înalţime sunt scăzute, e şi mai trist.

Din coroborarea celor două paragrafe reiese ipoteza: un mentor de valoare a ieşit din timpul nostru, s-a depărtat sa le fie mentor şi altor entităţi ceva mai diferite decât oamenii. Şi sunt mulţi aceia pentru care a fost un îndrumator, suntem mulţi cei ce-i datorăm o parte din ce am devenit...Destinul a fost mai mult decât sarcastic. A complotat cu viaţa să facă o farsă cinică...înainte de ziua păcălelii generale.

Comunitatea aceea mică a mai scazut cu o valoare, a mai pierdut un stâlp. Da, mergem înainte, dar suntem mai săraci. Nu ne rămâne decât să preţuim ce am avut, ce am învăţat şi ce mai avem acum...şi să ne întoarcem faţa către cei care au marcat pozitiv trecerea noastră prin etapele esenţiale formării. Ei sunt acolo până când o altă farsă se joacă pe tabla de şah. Să le fim recunoscători cât încă există...

Îmi amintesc acum şi de alţi deschizatori de căi. Pentru ca se potriveste cu subiectul însă, am rememorat persoana (o domnişoară cu o personalitate impresionantă) care mi-a făcut cunoscută existenţa lui Omar Khayyam. Unul din "rubaiatele" acestui matematician spunea :

Un joc de şah e viaţa.
Destinul singur joacă iar noi suntem pionii,
Vrând de urât să-i treacă ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încă
Şi-apoi in cutia neantului ne-aruncă...

Şi-atât...continuăm sa FIM...