[Am evitat să fac recenzii aici. Mi se pare că n-am citit suficient cât să pot critica un roman într-un mod atât de public. Dar, de la un punct de enervare încolo, realizând că în căsuţa mea virtuală regulile mi le fac singură şi cititorii tot eu îi adun sau alung, am conchis că n-ar strica să mai pun o părere (deci abandonez preţiosul „recenzie”) despre nişte titluri aprofundate. Cu tot cu al lor conţinut, evident.]
De Radu Pavel Gheo n-auzisem şi-mi pare rău că nu l-am descoperit mai devreme. Cred că în Dilema Veche citisem o recenzie (chiar părea) a romanului despre care comentez şi eu, dar, de la momentul respectiv până la cel în care m-am apucat de lecturat, au trecut peste mine o primăvară, o vară, nişte furtuni şi o samă de cuvinte.
Iniţial am considerat locul de lectură drept factorul care-i creştea cota, deşi, într-un mediu cu o frumuseţe care mă atingea aproape fizic, cititul era doar o opţiune. În fine, am terminat ultimele X pagini acasă, suficient cât să realizez că locul era doar o bijuterie: arată bine, te face să te simţi bine, dar nu schimbă substanţa. Romanului.
După această gargară asumată (deh, am promis părerea, nu recenzia), îţi spun că acest roman m-a fascinat teribil, cum n-a mai făcut-o vreo carte în ultimii R ani, probabil după Vraciul lui Dołęga-Mostowicz sau după Drumul egal al fiecărei zile, Gabriela Adameşteanu.
Mie-mi place viaţa într-o carte. Dacă simt viaţă, multă, intensă, sadică, dulce, amăruie, romanul e de la bun în sus. Şi asta am găsit aici. Multă şi spumoasă viaţă, cu detalii suficiente cât să mă transporte în fiecare scenă, cu dialoguri specifice vârstei personajelor şi epocii, cu visurile tinereţii şi devenirea lor.
Autorul mi s-a părut genial şi pentru că nu e fidel cronologiei, dar explicaţiile cu privire la an sunt date cât să nu confuzeze. Tehnica este admirabilă cu atât mai mult cu cât îi şi reuşeşte. Abia la final realizezi bildungsromanul de la o mie nouă sute B până la două mii.
