Mi se pare că m-a prins noaptea de picior. M-a plouat zdravăn
cu bruma ei şi-apoi m-a rostogolit pe ultima urmă de iarbă din curtea unei case
pe care n-o cunosc. Părea familiară, avea potenţial de karmă bună, dar nu era ce crezusem. M-a lăsat în frig să
visez cărarea fericirii condimentată intens şi aromat cu ce-ar fi putut fi dacă. Mai târziu m-a
călcat un buldozer de octombrie pe care l-a adus soarta în rezervaţia mea naturală. Să-l ia dracu! Sunt fără sens în
cuvinte puţine. Aşa că nu cautaţi înţelesul.
Încă mă mai gandesc că viaţa e mişto. A cui? Nu ştiu. Administrez probe. Ascult
un cântec stupid pe care, spre evitarea dubiilor de oameni cretini, i l-aş adresa vieţii şi doar ei. Deci, da. Pentru viaţă! Închin
o cană cu ceai foarte verde. Am chef să mă doară-n pix şi să-i dau pe toţi în păstârnac.
Melodia idioţică de care ziceam: