De-ale toamnei

Habar n-am dacă din fericire sau din păcate am o bună memorie a datelor. Iar toamna parcă e momentul maxim de stocare (după unele veri, desigur), dar și momentul de ‚Îți mai aduci aminte?’. Așadar, știu precis cu ce haine pe mine și speranțe în suflet plecam anul trecut într-o duminică bestială de 1 octombrie. Știu bine ce-am făcut în fiecare zi a săptămânii memorabile care a urmat, știu cât de sus era soarele în pădurea din care am plecat spre casă și ce cuvinte am primit de despărțire. Îmi amintesc ce carte citeam atunci, iar dacă închid ochii vizualizez fața, peisajul, zâmbetul meu tâmp într-o oglindă prea mare pentru un eveniment atât de mic. Pot chiar să simt aromele acelei toamne. Știu ce-a urmat. Îmi amintesc că am fugit pe la sfârșitul lunii să văd Iașiul care mi-era drag fără să-l fi cunoscut înainte. Am exacte în memorie lumina și ceața primului weekend de noiembrie și tot ce-a adus el amuzant și dramatic totodată. Știu ce gândeam și cum mă raportam la lume și la mine. Mai știu și în ce zi de sfârșit de octombrie am început un fel de altă etapă de viață și la ce credeam că-mi va folosi. Iar mijlocul lui noiembrie, cu Sfântul Martin sărbătorit prin alte părți, mi-a adus noi pretexte. 

Pe de altă parte, îmi amintesc doar cu aproximație în ce zi am avut revelația că libertatea mea e prea importantă, iar libertățile mele, chiar luate individual, neprețuite, deci imposibil de cuantificat în vreo monedă cât să-mi permit să pot tranzacționa cu vreuna la bursa de valori a cuiva. Deci da, liberatea mea îmi aparține integral și nu e subiect de compromisuri. Am clară în minte imaginea, nu și ziua ei exactă, care mi-a dat dileme și întrebări aflând că există oameni (din nou) care pot iubi condiționat. Normal, cei de la care te aștepți mai puțin, cei care își afirmă disponibilitatea sufletească prin raportare la reticența celuilalt. Da, dom’ne, condiționat. Condiționat de câte ore stă celălalt departe și nu pentru că așa vrea, ci pentru că, măcar o vreme, e cam constrâns s-o facă, condiționat de domeniul sau locul de activitate al celuilalt, condiționat de existența unor caracteristici în celălalt. Sau de lipsa lor. Or ce iubire e asta? Una handicapată, probabil. Dar cine sunt eu să-i analizez? Ducă-se cu handicapurile lor! Îmi trec prin fața ochilor toate filmulețele cu replicile acelor situații la care am asistat. 

În momentele de reflecție tomnatică, analizând intens ce făceam cu fix un an în urmă, cu doi sau acum șapte luni, mă-ntreb: oare eu eram cea pusă în locul respectiv? Cum puteam fi așa de ... și de .... Naivă? Încăpățânată? Încrezătoare? Tolerantă? Puternică? Lipsită de argumente? Tăcută? Temătoare? Oare chiar eram? Oare așa tare m-am schimbat cât să văd cu detașare și într-atât de rațional acum? Oare au trecut peste mine suficiente cât să mă facă să-mi schimb ochelarii și timpul de expunere? Cum puteam atunci să cred altfel, să simt așa? Habar n-am, probabil e semn de evoluție. Oricum, mai bine bag un somn fiindcă prea multe întrebări sunt echivalente cu țepi pentru minte.

Totuși, vouă vi se-ntâmplă? Nu să simțiți țepi, se-nțelege.